ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2145/2020

Prin acțiunea înregistrată în dosar nr. x/2016 al Judecătoriei Satu Mare la data de 29.08.2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. Satu Mare, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să o oblige la plata sumei de 21.758 RON reprezentând dividende aferente anului 2007, cu dobânzi legale calculate începând cu data de 01.06.2008 și până la plata integrală a capitalului, să se declare scadența în privința obligației pârâtei de restituire a împrumutului în sumă de 21.758 RON cu dobânzi legale de la data pronunțării hotărârii și până la completa achitare a împrumutului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, în privința dividendelor aferente anului 2007, precum și a dobânzilor. Prin sentința civilă nr. 178/19.01.2017, Judecătoria Satu Mare a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, cauza fiind astfel înregistrată la 13.02.2017. Prin sentința civilă nr. 38/01.03.2018, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în privința primului capăt de cerere, pe care 1-a respins, constatând prescris dreptul material la acțiune. A respins ca neîntemeiate restul pretențiilor și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 220/C/2019-A/07.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin această decizie, instanța de apel a admis apelul, a anulat în parte sentința, cu privire la primul capăt de cerere și, evocând fondul, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința primului capăt de cerere, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 21.758 RON, cu dobânda legală aferentă, începând cu 17.05.2016 și până la data achitării debitului. A menținut dispozițiile privind respingerea, ca neîntemeiat, a celui de-al doilea capăt de cerere și pe cele referitoare la excepția insuficientei timbrări. A compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat intimata să plătească apelantului suma de 920 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în fond și în apel.

Împotriva deciziei pronunțate în apel pârâta a declarat recurs, care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei, în sensul respingerii apelului declarat și menținerii hotărârii instanței de fond, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la primul capăt de cerere și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs. În memoriul de recurs îndreptat exclusiv împotriva dispoziției de respingere a excepției prescripției extinctive și de obligare la plată, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt, S.C. B. S.A. a arătat că a fost greșit respinsă excepția de fond invocată prin întâmpinarea depusă încă în fața primei instanțe. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că reclamantul a invocat pentru prima dată, cu ocazia dezbaterilor în fond în apel, cu încălcarea prevederilor art. 389 C. proc. civ., apărări cu privire la cauza de întrerupere a cursului prescripției, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, respectiv recunoașterea datoriei derivată din existența unor înregistrări contabile. Argumentele invocate de reclamant și reținute de către instanța de apel s-au referit la contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acționari și nu în contul contabil 758"- apreciindu-se că această împrejurare echivalează cu o recunoaștere a existenței datoriei datorate de recurentă față de intimat, având efect întreruptiv al termenului de prescripție. Or, în fața primei instanțe, potrivit încheierii din 04.05.2017, reclamantul invocase o altă cauză de întrerupere a cursului prescripției, respectiv procedura de executare silită care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al B.E.J. C.. De aceea, recurenta a apreciat că reclamantul s-a situat în poziția exercitării abuzive a drepturilor sale procesuale atâta vreme cât a invocat această nouă presupusă cauză de întrerupere a prescripției numai prin concluziile prezentate asupra fondului apelului, iar instanța de apel a săvârșit o greșeală de judecată întemeindu-și soluția pe aceste noi argumente, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de intimată în apel, S.C. B. S.A. a subliniat că părțile nu se vor putea folosi în apel de alte motive și mijloace de apărare decât cele folosite în fața primei instanțe. A mai susținut recurenta că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece, în realitate, înregistrarea în contabilitatea pârâtei în contul 457 și în bilanțul aferent întocmit la 31.12.2016 a dividendelor cuvenite acționarei D. nu poate avea semnificația recunoașterii datoriei, ca act întrerupător de prescripție. Soluția instanței de apel s-a bazat pe un precedent izolat, decizia nr. 346/21.12.2015, pronunțată de același complet, opusă la dosar de intimat. Fără a contesta existența în evidențele contabile a respectivei înregistrări, recurenta a arătat că actul nu poate fi valorificat în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ca act întrerupător al prescripției deoarece, întrucât aprobarea bilanțului anual de către acționari nu reprezintă o manifestare de voință a societății în sensul confirmării datoriei ca angajament obligațional, în mod conștient și neîndoielnic. Recurenta susține că ar fi absurd să se considere că aprobarea bilanțului anual implică, din partea acționarilor, ca depozitari ai voinței sociale, confirmarea fiecărei operațiuni contabile concrete, a cărei responsabilitate revine administratorului unic ori consiliului de administrație, după caz. A argumentat că evidențele contabile societare sunt conduse de contabili și nu pot fi asimilate unor acte care emană de la organele de conducere ale societății; aceste înregistrări reflectă dinamica unor elemente de activ și pasiv ale patrimoniului societății și nu au legătură cu actul de recunoaștere a datoriei în sensul legii civile aplicabile. În acest sens, instanța de apel a reținut că menținerea în evidențele contabile a pretinsei datorii reflectă un act de recunoaștere voluntară a datoriei, fără însă a oferi argumente juridice convingătoare, aplicând astfel greșit dispozițiile legii. Recurenta a menționat că nu există, în sarcina societății, obligația de a scoate din evidențele contabile datoriile pe care le consideră prescrise, după cum greșit a considerat instanța de apel care, în afara acestei teze, nu a oferit un argument juridic convingător pentru concluzia adoptată. Recurenta a criticat decizia și prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine cauzei, considerând întrerupt cursul prescripției, întrucât reclamantul A. a deținut, până în anul 2016, dividendele aferente anului 2007, deținere considerată de recurentă ca fiind nelegală, fondată pe un titlu declarat nul, aspecte deplin ignorate în apel. Astfel, cu toate că în apel reclamantul nu a mai susținut că executarea silită a reprezentat act întrerupător al prescripției, instanța de apel a menținut acest argument, încălcând principiul disponibilității, așadar, pe baza unor apărări și argumente străine cauzei. Dincolo de aceste împrejurări, teza instanței de apel, referitoare la recunoașterea datoriei pârâtei prin menținerea sa în evidențele contabile, generează o teorie inacceptabilă, a imprescriptibilității unei astfel de datorii, conform căreia dacă o datorie apare în contabilitatea unei societăți, aceasta nu se poate prescrie, indiferent de data scadenței acesteia. A mai arătat recurenta că singura persoană care dovedește o conduită nelegală este reclamantul care a invocat întreruperea prescripției determinate de executarea silită a unui titlu nul absolut, ignorând efectul desființării titlului care a avut ca efect repunerea părților în situația anterioară cu efect retroactiv, conform art. 1254 alin. (1) C. civ. În aceste condiții, executarea însăși este considerată de recurentă ca nelegală și nu poate avea efectul întrerupător de prescripție, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. De aceea, este greșit și străin cauzei raționamentul instanței de apel care a considerat că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă în toată perioada în care, urmare executării silite nelegale, reclamantul a deținut suma de bani în discuție, deoarece deținerea sumei în toată această perioadă a avut caracter ilicit. Recurenta a subliniat că este corectă hotărârea instanței de apel care a stabilit că ultimul act de recunoaștere a datoriei l-a reprezentat actul de conciliere din 27.12.2012, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, împlinit, la rândul său, la data promovării ultimei acțiuni, 28.09.2016. În final, recurenta a subliniat că între părți s-a desfășurat un lung șir de litigii, iar cel actual este fondat pe un nou contract de cesiune, încheiat în anul 2015, în condițiile în care reclamantul nu a avut și nu are nicio calitate în S.C. B. S.A. care să legitimeze numeroasele litigii pe care le-a purtat cu societatea. Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivai de faptul că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dreptului material aplicabil în soluționarea prescripției dreptului la acțiune cu privire la primul capăt de cerere, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului. Recurenta a răspuns la întâmpinarea intimatului, subliniind că se impune înlăturarea argumentelor aduse în combaterea recursului.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților care nu au depus puncte de vedere cu privire la acesta. Întrucât părțile nu și-au exprimat acordul pentru soluționarea recursului în completul de filtru, prin încheierea din 29.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat admisibil în principi recursul și a fixat termen pentru dezbaterea acestuia în ședință publică, dată la care părțile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție va răspunde acestuia, cercetând prioritar motivele de casare care critică decizia atacată din perspectiva încălcării unor norme de procedură care imprimă hotărârii de apel sancțiunea nulității. Astfel, într-o primă critică, S.C. B. S.A. deduce instanței de control motivul de recurs determinat de încălcarea dispozițiilor art. 389 C. proc. civ., referitor la depășirea împrejurărilor de fapt și de drept invocate de părți sau de instanță, din oficiu. Astfel, recurenta a arătat că instanța a avut în vedere și a ponunțat decizia atacată pe baza unor apărări care nu au fost invocate de părți în primă instanță și prin motivele de apel, ci numai prin concluziile oferite de apelant cu prilejul dezbaterii fondului apelului. În acest sens s-a arătat că apelantul A. a invocat în apel, numai după închiderea dezbaterilor, un nou motiv de întrerupere a cursului prescripției extinctive, determinat de contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acționari" și nu în contul contabil 758, iar instanța a apreciat că această împrejurare echivalează cu o recunoaștere a existenței datoriei față de reclamant. Acest motiv de recurs nu este fondat și va fi înlăturat. În măsura în care analiza prescripției extinctive s-a făcut sub auspiciile Decretului nr. 167/1958 care reglementa această instituție de drept civil în regim de ordine publică, prescripția și întregul său regim procesual au fost abordate în conformitate cu art. 247 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, prescripția, ca excepție de ordine publică, precum și verificarea incidenței oricărui aspect de natură să influențeze cursul acesteia puteau fi invocate de părți în orice stadiu al procesului, deci, inclusiv direct în apel, cu condiția respectării principiilor care conservă regulile contradictorialității, nemijlocirii și dreptului egal la apărare al părților. În acest sens, Înalta Curte arată că apelul reclamantului, a cărui acțiune fusese respinsă prin sentință ca prescrisă, a vizat existența unui nou motiv de întrerupere a prescripției extinctive, pretins ignorat de prima instanță, referitor la contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acționari" și nu în contul contabil 758 - apelantul considerând că această împrejurare a echivalat cu o recunoaștere a existenței datoriei de către pârâtă. Așadar, dincolo de împrejurarea că nu este reală susținerea recurentei că acest motiv de întrerupere a prescripției, valorificat de instanța de apel, a fost invocat de reclamant numai în concluziile prezentate în scris în dezbaterea apelului, acest aspect a constituit cauza principală a apelului astfel motivat, iar părților li s-au asigurat toate garanțiile procesuale arătate, chiar dezbaterile purtând asupra acestor împrejurări, așa cum rezultă din încheierea din 21.05.2019. Un al doilea motiv al recursului vizează, sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurarea că instanța de apel a prezentat în decizia atacată motive contradictorii și străine de natura cauzei, recurenta susținând în mod esențial că, fără explicații exhaustive și coerente, curtea de apel a statuat asupra cursului prescripției, statuând că aceasta a fost întreruptă până în anul 2016, cât reclamantul a deținut suma pretinsă în prezentul litigiu, împrejurare care nu a fost pusă în dezbaterea părților. De asemenea, recurenta a arătat că, fără dezbateri adecvate concluziilor prezentate în decizie, curtea de apel a subliniat că prescripția nu a curs ca urmare a executării silite realizate de către reclamant, ignorând că executarea silită efectuată în dosarul de executare silită nr. x/2013 instrumentat de BEJ C. s-a realizat în baza unui titlu lovit de nulitate absolută, nulitate care a afectat în mod retroactiv executarea, deci însăși eficacitatea actului de întrerupere a prescripției valorificat ca atare. A mai subliniat că, în lipsa dezbaterilor și în lipsa posibilității sale concrete de a se apăra, instanța de apel a validat în favoarea reclamantului o teză juridică greșită, permițând acestuia să procure un avantaj determinat de propria sa culpă - executarea silită realizată pe baza unui titlu invalidat pe cale judiciară. Înalta Curte, premergător analizei acestui motiv de recurs, arată că prin dezvoltarea sa, recurenta reclamă în motivarea contradictorie sau total străină de natura cauzei, dar numai subsecvent criticării împrejurării că aspectele esențiale ale cauzei nu au fost puse în dezbatere, afectându-i posibilitatea de a se apăra prin prezentarea unor aspecte lămuritoare. Pe aceste premise, instanța de recurs arată că acest motiv de recurs își are fundamentul și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esență recurenta arătând că prin hotărârea dată s-au încălcat reguli de procedură cu valoare de principiu care afectează substanțial valabilitatea actului de procedură atacat. Cercetând acest motiv de casare sub aceste auspicii, Înalta Curte va pleca de la datele deplin lămurite ale cauzei, arătând că, într-adevăr, instanța de apel a avut în vedere situații a căror semnificație juridică nu a lămurit-o deplin în condiții de contradictorialitate și nu a acordat părților posibilitatea de a se apăra sau combate aspecte considerate esențiale pentru lămurirea chestiunii de drept rezolvate. În limitele relevante în recurs, având în vedere că a rămas neatacată dispoziția instanței de apel referitoare la respingerea pretenției reclamantului fundamentată pe raportul de împrumut (cererea de declarare a scadenței împrumutului și obligarea pârâtei la restituirea, cu acest titlu, a sumei de 21.758 RON), Înalta Curte de Casație și Justiție reține că reclamantul A. a formulat la 29.08.2016 o cerere prin care a solicitat pârâtei S.C. B. S.A. plata sumei de 21.758 RON, cu titlu de dividende aferente anului 2007, plus dobândă, arătând că își fundamentează pretenția pe contractul de cesiune de creanță din 19.06.2015 încheiat cu D., persoana care în anul 2007 avea calitatea de acționar în societatea pârâtă. Astfel, instanța de apel a reținut, iar aceste aspecte ale stării de fapt sunt chestiuni necontestate, că prin hotărârea adunării generale a acționarilor S.C. B. S.A. din 23.04.2010 s-a decis plata, în procent de 50%, către acționari a dividendelor corespunzătoare anului 2007, scadente, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la acea dată, în 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. Potrivit tabelelor aferente acestei hotărâri, acționarei D. îi revenea o creanță de 21.758 RON cu titlu de dividende în procentul hotărât în AGA, sumă pe care aceasta a cesionat-o reclamantului A. prin actul nr. 1591/14.09.2012, adițional la contractul de cesiune de acțiuni încheiat între aceleși persoane. Cum a susținut pârâta prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, o primă tranșă a creanței cesionate, 10.879 RON, a fost plătită de S.C. B. S.A. numitului A. la 27.12.2012, pentru diferență fiind introdusă o acțiune judiciară, obiect al dosarului nr. x/2012; prin sentința civilă nr. 3484/2013 pronunțată în acest dosar, societatea a fost obligată la plata diferenței de 10.879 RON către cesionar. Această hotărâre judecătorească a fost atacată în sistemul căilor de atac prescris de legea procesuală aplicabilă acesteia, C. proc. civ. de la 1865, însă judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea unei alte acțiuni, care a avut ca obiect constatarea nulității contractelor încheiate între D. și A., între care și contractul de cesiune de creanță nr. 1591/14.09.2012. Dată fiind puterea executorie a hotărârii de primă instanță în procesul intentat societății de A. - sentința nr. 3483/2013 - atașată de lege acesteia conform art. 720 8 C. proc. civ. de la 1865, reclamantul din cauza de față a demarat procedura executării silite, fiind format dosarul de executare silită nr. x/2013 instrumentat de BEJ C.. Executarea silită a fost finalizată prin plata integrală a datoriei de către debitorul urmărit silit S.C. B. S.A., așa cum rezultă din încheierea nr. 159/13.12.2013 întocmită de BEJ C.. Prin decizia definitivă nr. 174/C/4.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a stabilit nulitatea contractului de cesiune a acțiunilor și a contractului de cesiune de creanță, ultimul având nr. 1591/14.09.2012; astfel, a fost repus pe rol recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3484/2012. Prin decizia civilă nr. 40/16.10.2015 a fost modificată sentința civilă nr. 3483/2013 - executată pe cale silită, iar cererea de chemare în judecată formulată de A. împotriva S.C. B. S.A. - pentru pretenția care fusese deja executată pe cale silită - a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului. În acest context factual, între D., redevenită titulara creanței având ca obiect dividendele obținute în S.C. B. S.A. aferente anului 2007 ca urmare a anulării cesiunii primordiale, în calitate de cedentă și A., ca cesionar, se încheie la 19.06.2015 un nou contract de cesiune pentru aceeași creanță, act care constituie fundamentul prezentei acțiuni. În această suită, instanța de apel a subliniat ca relevante, în analiza cursului prescripției împrejurarea că, urmare litigiilor dintre părți, prezintă importanță că A. a restituit în perioada 16.12.2015-16.05.2016 către S.C. B. S.A. suma încasată, că în anul 2012 a operat o întrerupere a cursului prescripției determinată de plata voluntară parțială a sumei de către debitoare, că este evident că până în anul 2016, când reclamantul a restituit întreaga sumă de bani încasată societății B. S.A., D. nu putea acționa, fiind evident că în acest interval cursul prescripției a fost întrerupt de mai multe ori, în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, devenind incident art. 17 alin. (2) din același act normativ. În tot acest context, Înalta Curte, ca instanță de recurs, reamintind că sub incidența Decretului nr. 167/1958 regimul prescripției era guvernat de norme de ordine publică și intervenția acesteia era examinată din oficiu de instanța care judeca procesul, sub toate aspectele, arată totuși că aceasta nu putea atenua ori afecta în orice mod dreptul părților la o dezbatere contradictorie, egală și completă și cu respectarea dreptului la apărare, constând în posibilitatea de a combate asupra tuturor aspectelor relevante ale cauzei, garanții înglobate în normele actuale de procedură. Instanța de apel nu a asigurat părților acest deziderat, opunând acestora direct prin motivare, fără dezbateri, viziunea sa în privința prescripției, care a avut nu doar efectul de a surprinde părțile printr-o perspectivă complet nouă asupra cursului acesteia și a unor cauze multiple de întrerupere, ci și vătămarea desprinsă prin acest procedeu ca urmare a lipsei oricărei previzibilități, care a afectat dreptul la apărare al intimatei, recurenta de astăzi; mai mult, instanța, prin comasarea excesivă a raționamentului judiciar, a prezentat în decizie o motivare care nu surprinde esența judecății sale. În aceste condiții instanța de recurs arată că este fondat motivul de casare justificat pe aspectele constatate. O analiză a cursului prescripției în apel trebuie să aibă în vedere, pe lângă delimitarea clară a dreptului valorificat și contextul de detaliu în care acțiunea a fost generată, orice element care s-a interpus în cursul acesteia în raport cu legea aplicabilă prescripției în cauză, iar toate aceste aspecte trebuie, în mod necesar, să fie supuse dezbaterii. Cercetarea corectă și exhaustivă a prescripției în acest caz va trebui să aibă în vedere și să dea relevanță semnificației pe care a avut-o în cursul termenului nu doar procesul-verbal de conciliere cu privire la datoria S.C. B. S.A., valorificat necontestat ca act de recunoaștere a creanței de către debitor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ci și cele două plăți, voluntară și silită, realizate de debitor. Instanța va trebui în acest context să stabilească, după dezbateri, mersul prescripției, statuând temeiul de drept corect al tuturor eventualelor întreruperi și să analizeze dacă plata silită semnifică act de executare pentru a fi valorificată în acest sens, dacă este o formă de manifestare a chiar dreptului material la acțiune ca motiv de întrerupere a prescripției sau dacă are exclusiv semnificație procesuală. În alte cuvinte, instanța va avea de lămurit dacă demararea executării silite este expresia dreptului de a obține executarea unei prestații ca figură a dreptului material, unic, dar complex (care înglobează prerogativa juridică a titularului de a obține un folos material cu concursul forței coercitive a statului) sau dacă, distinct de acesta, reprezintă doar un drept procesual recunoscut în scopul punerii în executare a unui titlu obținut în urma judecății (adică posibilitatea de a solicita instanței rezolvarea pretenției sale). Chiar dincolo de aceste aspecte, relevante în cauză pentru rezolvarea precisă a chestiunii prescripției, instanța care judecă procesul va trebui să dea semnificație și răspuns adecvat modului în care se repercutează asupra prescripției dreptului material la acțiune faptul plății integrale a creanței, survenită în etape, la 27.12.2012 (plată voluntară parțială) și la 13.12.2013 (plată obținută pe cale silită). Astfel, va trebui să stabilească dacă după faptul peremptoriu al plății creanței de către S.C. B. S.A. prin demersul făcut de creditorul A. legitimat la acel moment ca cesionar, se mai identifică în patrimoniul creditorului o creanță (dreptul subiectiv substanțial) căreia să-i fie indisolubil atașat un drept material la acțiune supus prescripției. Pentru acest demers revine instanței obligația de a distinge între dreptul subiectiv și dreptul material la acțiune, stabilind dacă, în lipsa celui dintâi, de la momentul stingerii prin plată i se mai poate atașa dreptul de a acționa în justiție în vederea realizării lui prin constrângere, pentru a putea vorbi coerent, din punct de vedere juridic, despre prescripție. Nu în ultimul rând, integrat acestor dezlegări, instanța va trebui să explice părților, după ascultarea acestora, cum se repercutează, în planul prescripției, anularea, prin hotărâre definitivă, la 04.06.2015, a primei cesiuni - actul încheiat sub nr. x/14.09.2012-, prin prisma efectului retroactiv al declarării nulității actului, corelat cu întoarcerea dreptului substanțial de creanță corespunzător dividendelor pentru anul 2007 în patrimoniul cedentei D.. Desigur, revine instanței sarcina să coreleze aceste aspecte și să stabilească dacă efectul retroactiv al nulității se produce, în acest caz și cu privire la prescripție, identificând dacă se poate aprecia asupra simultaneității dintre re/nașterea dreptului și prescripție. Instanța va avea în vedere în aceste analize, de asemenea, dacă titularul, în patrimoniul căruia creanța se întoarce în mod retroactiv, l-a putut exercita în mod concret în același mod ori dacă posibilitatea sa efectivă de a acționa se identifică în alt moment; aceasta deoarece, în mod firesc, prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio). În acest context, instanța va avea în vedere și va da semnificație juridică, atât noului contract de cesiune din 19.05.2015, cât și faptului restituirii sumei primite de către pârâtă, ca efect al restituirii prestației, de la A.. Numai prin efectuarea acestor cercetări hotărârea instanței de fond asupra prescipției poate avea o rezolvare juridică exhaustivă și va putea fi identificat cursul corect al prescripției și normele de drept incidente în condițiile unui proces corect și echitabil. Găsind fondat acest motiv de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că analiza ultimului motiv de recurs invocat de S.C. B. S.A., referitor la aprecierea greșită în apel a unei cauze de întrerupere a prescripției determinată de recunoașterea datoriei, devine o chestiune subsecventă și dependentă de concluzia instanței asupra cursului corect al prescripției, conform celor mai sus relevate. De aceea, Înalta Curtea nu va verifica, în acest stadiu al procesului, modul în care instanța a dat efect pretinsului act de recunoaștere a datoriei, determinat de menținerea sumei de plată în evidențele contabile în contul 457 "dividende de plată", inclusiv în bilanțul contabil, în măsura în care aceasta analiză se află în relație de dependență cu aprecierea prescripției ca împlinită la data acțiunii, 28.09.2016. Cu toate acesta, în măsura în care va găsi necesară examinarea acestei pretinse cauze de întrerupere a prescripției invocate de reclamant, instanța care va rejudeca procesul va stabili, în raport cu regimul juridic aplicabil acesteia, dacă menținerea creanței în contul contabil 457 - "dividende de plată către acționari" - are aptitudinea de a reprezenta o recunoaștere voluntară, neîndoielnică, pură și simplă a datoriei pentru a fi valorificată ca act întrerupător, dacă această menținere contabilă reprezintă voința asumată a societății de a confirma existența datoriei și disponibilitatea de plată sau dacă a reprezentat executarea unui act impus printr-o altă dispoziție legală. În acest sens, urmează a se avea în vedere că obiectivul situațiilor financiare și contabile, precum și regimul acestora este reglementat și impus de lege agenților economici pentru a oferi o imagine fidelă a poziției și performanței financiare a societății, că au componente prevăzute de reglementări contabile precise, iar instanța va trebui să determine dacă ele se limitează la acest deziderat și reprezintă numai o evidență a fluxului patrimoniului ori dacă, mai mult decât atât, o datorie reflectată în bilanț este întotdeauna o cauză de recunoaștere neechivocă a acesteia în favoarea terților, în măsura în care a fost menținută ca atare, iar scăderea din evidență este o opțiune a debitorului. Pentru toate considerentele prezentate în această decizie, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, pentru o nouă judecată, instanței de apel. În sensul celor stabilite, instanța de apel va judeca litigiul în limitele casării, cu respectarea îndrumărilor stabilite prin această decizie și va avea în vedere, la soluționarea cauzei și cererile accesorii ale părților, privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului.