ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2524/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 11.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Ungaria, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea debitorului la plata de daune-interese în sumă de 243.199.11 RON pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea, fără justificare și culpabilă, de către debitor a obligației contractual asumate; obligarea debitorului la plata de daune moratorii socotite de la scadența obligației de plată și până în momentul plății efective, în cuantumul prevăzut de lege; obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii; cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepție, pârâta a invocat necompetența materială a judecătoriei în soluționarea prezentei cauze în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. Arată că potrivit textului legal citat, judecătoriile judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Or, în prezenta cauză se solicită obligarea societății la plata în favoarea reclamantei a sumei de 243.199,11 RON, sumă ce depășește pragul de 200.000 RON, astfel încât competența de soluționare a cererii este dată tribunalului prin dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea excepției și declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Tot cu titlu de excepție pârâta a invocat, în baza art. 2513 C. civ. prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei în privința sumelor de 41.422,59 RON, 100.000 RON + TVA respectiv 81.776,52 RON solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat în principal, reputarea ca nescrisă a clauzei cuprinsă în art. 5 al Actului Adițional nr. 2/31.07.2014 referitoare la plata către reclamantă a sumei de 100.000 RON + TVA cu titlu de beneficiu nerealizat, iar în subsidiar, constatarea nulității relative parțiale a cauzei cuprinse în art. 5 al Actului Adițional nr. 2/31-07.2014.

Prin precizarea cererii reconvenționale pârâta B. es Banyaszati Korlatot Felelossegu Tarsasag KFT, a solicitat constatarea nulității relative parțiale a cauzei cuprinse în art. 5 al Actului Adițional nr. 2/31.07.2014.

Prin sentința nr. 1293/2019 din 17.04.2019 pronunțată de Judecătoria Satu Mare a fost admisă excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Prin sentința nr. 130/LP/17.12.2020, Tribunalul Satu Mare a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată de pârâta B.. A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B., persoană juridică maghiară. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtă-reclamantă reconvențională B. es Banyaszati Korlatot Felelossegu Tarsasag KFT - privind constatarea nulității relative parțiale a clauzei cuprinse în art. 5 al Actului adițional nr. x/31.07.2014. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel A. S.R.L..

La data de 09.04.2021, față de apelul declarat în prezenta cauză, intimata a formulat întâmpinare și apel incident, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., admiterea apelului incident și modificarea sentinței sub aspectul considerentelor.

În ședința publică din data de 08.06.2021, la interpelarea instanței, apelanta intimată B. și-a precizat apelul ca fiind un apel și împotriva dispozitivului sentinței, nu doar a considerentelor.

Prin decizia nr. 354/C/2021 – A din 19 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu intimată B., împotriva sentinței nr. 130/17.12.2020, pronunțate de Tribunalul Satu Mare.

A fost admis apelul incident declarat de apelanta B. în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 130/17.12.2020, pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care o schimbat-o în parte în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

A fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. în contradictoriu cu pârâta B.. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C..

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând faptul că, în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel recurenta arată că greșit nu a reținut instanța aplicarea art. 2537 alin. (4) C. civ. care prevede că prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere, un astfel de act fiind și somația de plată comunicată intimatei la data de 26.08.2016.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26.05.2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 29.09.2022 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în sedință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 24 noiembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Prin decizia atacată a fost admis apelul incident formulat de pârâtă și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă.

În motivarea acestei soluții s-a reținut faptul că termenele de prescripție pentru lucrările efectuate de reclamantă au început să curgă la data de 25.09.2014, acestea fiind întrerupte prin somația din 25.11.2016.

Legat însă de posibilitatea valorificării actului de întrerupere a prescripției, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 2540 C. civ., prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere dacă aceasta este urmată de cererea de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 11.07.2018, peste termenul de 6 luni, astfel că nu se poate reține că punerea în întârziere prin somația din 25.11.2016 ar fi întrerupt termenul de prescripție.

În consecință, instanța de apel a constatat că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., astfel că a respins acțiunea ca prescrisă.

Prin cererea de recurs s-a invocat încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 2537 alin. (4) C. civ. în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că prescripția a fost întreruptă prin somația de plată comunicată intimatei la data de 26.08.2016.

Critica este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material ce reglementează cauzele de întrerupere a prescripției extinctive.

Astfel, potrivit art. 2537 alin. (4) C. civ. prescripția se întrerupe prin orice act prin care, cel în folosul căruia curge prescripția, este pus în întârziere.

În aplicarea acestui text de lege instanța de apel a reținut faptul că prescripțiile au fost întrerupte prin somația din 25.11.2016, prin urmare recurenta susține în mod greșit că nu a fost avută în vedere această somație ca act întreruptiv al prescripției.

Instanța de apel nu a putut însă reține că acțiunea a fost formulată în termen având în vedere dispozițiile art. 2540 C. civ. potrivit cărora prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, admiterea excepției prescripției extinctive s-a făcut în considerarea cerinței impuse de textul de lege menționat anterior, și anume ca acțiunea să fi fost formulată în cel mult 6 luni de la data când a fost comunicată punerea în întârziere.

Cazul de întrerupere a prescripției extinctive invocat în cauză, respectiv art. 2537 alin. (4) C. civ. are caracter provizoriu și condiționat de declanșarea procesului având ca obiect protecția juridică a dreptului prescriptibil în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Potrivit art. 2545 C. civ., prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.

De asemenea, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decaderea din exercitarea dreptului, în afara de cazul in care legea dispune altfel.

În ceea ce privește situația juridică dedusă judecății, se reține că legiuitorul a stabilit termenul de 6 luni reglementat de art. 2540 C. civ. ca fiind un termen de decădere, efectul decăderii constând în împiedicarea efectuării actului după împlinirea termenului.

Cum formularea acțiunii s-a făcut cu depășirea acestui termen de decădere, efectele punerii în întârziere au fost anulate, fiind reactivat modul de calcul al prescripției în raport cu data începerii curgerii acestuia, respectiv data de 25.09.2014, data finalizării lucrărilor.

În consecință, formularea acțiunii la data de 11/07/2018 s-a făcut cu depășirea termenului general pe prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 354/C/2021 – A din 19 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 354/C/2021 – A din 19 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2022.