ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08.08.2018 pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A.. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezoluțiunea contractelor de furnizare de bunuri nr. 23/18.05.2007 și nr. 24/27.07.2007 și să oblige pârâta la restituirea sumelor de bani încasate în temeiul acestor contracte, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, sens în care a invocat excepția prematurității formulării acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 720

1

din C. proc. civ. de la 1865; în subsidiar, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a formulat și o cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului în care au fost depozitate cele două instalații tehnologice, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 279/18.12.2018, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins excepția prematurității, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea; a respins ca nefondată cererea reconvențională și a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A.. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 127/24.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 23.134 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A.. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.

În motivare, a reiterat situația de fapt, subliniind că în cursul anului 2014 a fuzionat prin absorbție cu S.C. C. S.A., preluând, printre alte elemente de activ, și două stații de reglare și măsurare, achiziționate de la pârâtă în baza contractelor de furnizare nr. x/18.05.2007 și y/27.07.2007.

Cu privire la cele două contracte, a arătat că prețul a fost integral achitat, dar și că acestea au fost modificate prin două acte adiționale, sub aspectul prelungirii termenului de furnizare până la data de 30.09.2008; la 29.09.2008, așadar cu o zi înainte de împlinirea termenului de predare, părțile au încheiat un proces-verbal, prin care au lăsat cele două stații de reglare în custodia vânzătoarei, aceasta din urmă obligându-se la paza, păstrarea și conservarea lor.

A mai arătat că, ulterior fuziunii, a notificat pârâta, în contextul în care existau suspiciuni că aceasta a pus în exploatare cele două stații și le-a introdus în sistemul de distribuire a gazelor, solicitând restituirea sumelor de bani încasate, însă nu a primit niciun răspuns. În opinia recurentei, în ipoteza în care pârâta a exploatat cele două utilaje timp de 10 ani, aceasta nu mai este în măsură să își îndeplinească obligațiile asumate contractual.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că se impune rezoluțiunea contractelor și repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor de bani încasate în temeiul acestora, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

Dezvoltând motivele de recurs, a susținut că instanțele de fond s-au rezumat la a soluționa superficial cererile sale, sub pretextul intervenirii prescripției, în condițiile în care actele juridice deduse judecății nu au fost calificate juridic în mod riguros, iar instanțele nu au avut în vedere natura juridică a bunurilor care au făcut obiectul acestora și nici nu au observat că cele două contracte de furnizare erau afectate de un termen suspensiv.

Astfel, părțile contractelor de furnizare au convenit ca livrarea bunurilor să fie amânată pentru o dată lăsată la latitudinea cumpărătoarei.

În opinia recurentei, încheierea procesului-verbal prin care părțile au stabilit lăsarea bunurilor în custodia S.C. B. S.A. are semnificația afectării obligației de predare de un termen suspensiv și, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, nu reprezintă un contract autonom, fără relevanță sau fără legătură cu actele încheiate inițial.

Prin urmare, în mod eronat au reținut instanțele devolutive că sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864, cu motivarea că toate efectele juridice ale contractelor a căror rezoluțiune se solicită s-au epuizat sub imperiul acestuia.

Aceasta, întrucât obligația de predare era afectată de un termen suspensiv, fiind amânată pentru un moment ulterior, lăsat la aprecierea cumpărătoarei.

Cum adresa prin care a solicitat vânzătoarei să îi comunice situația bunurilor cumpărate a fost transmisă la 27.03.2019, a apreciat că acesta este termenul de la care curge termenul de prescripție, astfel că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/1990, sunt incidente dispozițiile noului C. civ.

În acest context, a subliniat că atât în reglementarea C. civ. de la 1864, cât și a noului C. civ., în ipoteza în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

Or, în condițiile în care s-a adresat debitoarei la 27.03.2018, iar ulterior la 07.04.2018 și 21.06.2018, cererea de chemare în judecată formulată în luna august 2018 a fost depusă înăuntrul termenului de prescripție.

A susținut recurenta că, din această perspectivă, soluția primei instanțe, preluată de curtea de apel, care nu a răspuns criticilor formulate prin memoriul de apel, este lapidară, superficială, neîntemeiată și nelegală.

A arătat că un argument suplimentar îl reprezintă natura bunurilor, care nu a fost corect stabilită de instanțele de fond.

În acest sens, a susținut că cele două instalații care au făcut obiectul contractelor de furnizare și a procesului-verbal sunt bunuri imobile, din perspectiva art. 537 C. civ.

Or, pentru ipoteza în care bunurile sunt imobile, legiuitorul a stabilit un termen de prescripție de 10 ani.

În final, a solicitat să se constate că nivelul cheltuielilor de judecată acordate în apel este disproporționat în raport cu împrejurarea că apelul a fost soluționat la primul termen de judecată stabilit.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 10.09.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, pentru neîncadrarea criticilor prezentate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților.

În ședința de la 19.02.2020, constatând că recursul nu pote fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere prin care a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării ei pe fond.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea, de către o societate ulterior absorbită de recurentă și de către intimată, a contractelor de furnizare de produse nr. 23/18.05.2007 și nr. 24/27.07.2007, prin care intimata s-a obligat să furnizeze și să pună în funcțiune două instalații tehnologice, termenul de îndeplinire a obligației fiind stabilit, prin acte adiționale, la 30.09.2008. Instanțele de fond au mai reținut că la 29.09.2008 între părți s-a încheiat un proces-verbal de custodie, prin care cele două stații de reglare au fost lăsate în custodia intimatei, care s-a obligat la paza, păstrarea și conservarea lor, dar și că obligația de plată a prețului, născută din contractele nr. x/18.05.2007 și nr. y/27.07.2007, a fost îndeplinită de către reclamanta-recurentă.

Demersul judiciar urmărește rezoluțiunea contractelor nr. x/18.05.2007 și nr. y/27.07.2007 (nu și a celui de custodie), restituirea sumelor încasate și plata accesoriilor, pe motiv că intimata-pârâtă ar fi pus în exploatare stațiile în discuție și le-ar fi introdus în sistemul de distribuire a gazelor.

Prima instanță a respins acțiunea, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la scadența obligației prevăzute contractual, 30.09.2008.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Pe calea celei dintâi, recurenta a susținut că instanța de apel nu a răspuns criticilor sale prezentate în calea ordinară de atac, potrivit cărora încheierea unui proces-verbal de custodie, anterior împlinirii termenului de livrare a bunurilor care au făcut obiect al contractelor de furnizare nr. x/18.05.2007 și nr. y/27.07.2007, ar avea semnificația afectării acestor contracte de un termen suspensiv.

Analiza deciziei pronunțate în apel infirmă însă o atare teză, deoarece într-o manieră logică și limpede instanța de prim control judiciar a expus motivele pentru care a înlăturat susținerile titularului cererii de apel.

Astfel, Înalta Curte reține că situația de fapt prezentată este fundamentată pe două operațiuni juridice aflate în subsecvență, dar rămase distincte: prima, derivată din contractele de furnizare de produse nr. 23/18.05.2007 și nr. 24/27.07.2007, este cea care a stabilit obligația intimatei de a furniza și de a instala stațiile tehnologice până cel mai târziu la data de 30.09.2008 (corelativ obligației de plată a prețului, îndeplinită), iar cea de-a doua s-a născut la 29.09.2008, când prin procesul-verbal de custodie (a cărui natură juridică este aceea a unui contract de depozit), părțile semnatare au agreat să lase stațiile de reglare în custodia intimatei, care s-a obligat la paza, păstrarea și conservarea lor.

Obligația intimatei de furnizare și de punere în funcțiune a instalațiilor în discuție, ca efect al încheierii contractelor nr. x/18.05.2007 și nr. y/27.07.2007, diferă esențialmente de obligația aceleiași părți, derivată din calitatea de depozitar, de a le restitui, izvorul celor două fiind unul propriu.

Așadar, fiecare convenție a creat raporturi juridice distincte; la rândul lor, drepturile născute din acestea au rămas supuse unor prescripții deosebite.

De aceea, încheierea contractului de depozit pe durată nedeterminată nu face ca, în lipsa voinței comune a părților, cele două operațiuni anterior evocate să se contopească într-una singură, în care termenul de prescripție să fie unul unic.

Voința comună (în sensul indicat de recurentă) nu poate fi extrasă din cel din urmă act (procesul-verbal de custodie), căci manifestarea părților nu a fost expres prevăzută, în acest sens; ea nu poate fi nici dedusă tacit, în condițiile atitudinii asumate, de opunere, din partea intimatei.

În mecanismul propus de către autoarea recursului, până când ar fi pretins intimatei predarea bunurilor, prescripția nici nu ar fi început să curgă; mai mult, ea ar fi lăsată la latitudinea sa (deși este partea împotriva căreia curge), care ar putea hotărî, în mod unilateral, amânarea sa pe un termen nedefinit.

Acest raționament nu poate justifica admiterea recursului; de altfel, el nici nu este legal, deoarece, chiar dacă ar fi fost primită susținerea că procesul-verbal de custodie (încheiat pe durată nedeterminată) ar fi afectat contractele de furnizare de un termen suspensiv, prescripția nu ar fi început să curgă de la data la care recurenta ar fi pretins intimatei predarea bunurilor, ci chiar de la încheierea actului, 29.09.2008. Aceasta, deoarece, atunci când depozitul este încheiat pe durată nedeterminată, deponentul poate cere restituirea lucrului depozitat oricând, chiar și de îndată.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aduce în dezbatere omisiunea instanței de apel de a califica actul juridic dedus judecății, ca pe o unică operațiune, de natură a afecta contractele de furnizare de un termen suspensiv; aceasta în scopul ca voința părților să fie producătoare de efecte.

Cele expuse anterior sunt suficiente pentru a releva caracterul nefondat al acestei critici; trebuie adăugat doar că producerea de efecte juridice nu poate să fundamenteze o calificare nelegală, căci efectul juridic nu poate fi unul contra legii, respectiv cel al eludării prescripției, care, în speță, este de ordine publică, supusă Decretului nr. 167/1958, cât timp contractele a căror rezoluțiune se solicită s-au încheiat și și-au epuizat efectele sub imperiul C. civ. de la 1864, chiar dacă, cronologic, ele au fost succedate de efectele pe care depozitul le-a creat.

Afirmația recurentei potrivit căreia decizia ar fi dată cu aplicarea greșită a art. 537 din noul C. civ., care ar fi impus calificarea instalațiilor ca fiind imobile, caz în care acțiunea ar fi supusă unui termen de prescripție de 10 ani, a fost făcută pentru prima dată în recurs, așadar omisso medio; în astfel de condiții, ea nu poate fi examinată, întrucât se opun dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nici critica vizând cuantumul pretins disproporționat al sumei la plata căreia a fost obligată în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu poate fi luată în analiză, deoarece aduce în discuție o chestiune de eventuală netemeincie, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile recurentei nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 22.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (transport, cazare și onorariu avocațial redus, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea activității prestate de avocat și a gradului de complexitate a cauzei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata S.C. B. S.A. a sumei de 22.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 iunie 2020.