ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1021/2020

Ședința publică din data de 16 iunie 2020 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 820.195,78 RON, reprezentând debit principal, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 996.206,94 RON, calculate potrivit dispozițiilor contractuale, inclusiv în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și 1531 C. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C. S.A.

a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 1693 din 4 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin decizia civilă nr. 578 din 29 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut, în esență, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când obligația contractuală devine scadentă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ. În continuare, aceeași parte a precizat că sunt incidente cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, reglementate de art. 2537 pct. 1 și 4 C. civ. În acest sens, recurenta-reclamantă a menționat că, în perioada cuprinsă între martie 2015 și decembrie 2015, a transmis mai multe notificări prin care a pus-o în întârziere pe intimata-pârâtă.

Totodată, titulara recursului a subliniat că adresa din 11 februarie 2015, completată de către departamentul de contabilitate al intimatei-pârâte, cuprinde o recunoaștere a creanței deduse judecății, având ca efect întreruperea termenului de prescripție. Aceeași parte a susținut că persoana semnatară a acestei adrese făcea parte din consiliul de administrație al intimatei-pârâte, la data la care a semnat-o. Recurenta-reclamantă a învederat că această chestiune a fost invocată în fața primei instanțe. Fiind o chestiune esențială pentru soluționarea cauzei, instanța de apel trebuia să o lămurească, în temeiul principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc.

civ. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a menționat că este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. . Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 10-11 iunie 2019 . Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 27 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți. La 27 martie 2020, intimata-pârâtă a depus punct de vedere prin care a reiterat excepția nulității recursului, precum și susținerea potrivit căreia criticile referitoare la incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., ca urmare a recunoașterii creanței prin adresa nr. x/11.02.2015, au fost invocate omisso medio.

Analizând recursul, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Cu titlu prealabil, cu privire la excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că excepția este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate (referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2537 pct. 4 C. civ. - întreruperea prescripției extinctive), care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care urmează să respingă excepția și să procedeze la judecata fondului cererii de recurs, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc.

civ. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă învederează faptul că, în perioada martie 2015- decembrie 2015, a trimis mai multe notificări intimatei-pârâte, astfel că termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ. a fost întrerupt. Mai susține recurenta că același efect, al întreruperii termenului de prescripție, îl are și recunoașterea creanței deduse judecății, efectuată prin adresa din 11 februarie 2015, completată de către departamentul de contabilitate al intimatei-pârâte. Totodată, arată că, deși a invocat această situație de fapt în fața instanței de apel, decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2537 pct. 1 și 4 C. civ.

Instanța supremă reține că reclamanta a invocat pentru prima dată în apel întreruperea termenului de prescripție prin notificările trimise intimatei-pârâte, în perioada indicată de aceasta, în temeiul art. 2537 pct. 4 C. civ., astfel încât în mod corect s-a constatat că prima instanță nu putea analiza aceste susțineri. Înalta Curte mai reține și că instanța de apel nu a analizat, în concret, notificările indicate de către recurenta-reclamantă, întrucât, deși aceasta din urmă a făcut referire la ele, a omis să le depună la dosarul cauzei, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei atacate. De altfel, notificările în cauză nu au fost depuse nici în etapa procesuală a recursului, deși motivul de recurs întemeiat de reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. are la bază tocmai analiza acestor notificări. Astfel, criticile recurentei-reclamante asupra valorii de acte întrerupătoare a termenului de prescripție a acestor notificări, nedepuse la dosarul cauzei, sunt străine de motivarea deciziei recurate. În consecință, va fi înlăturată critica recurentei referitoare la încălcarea prevederilor art. 2537 pct. 4 C. civ., din moment ce în fața instanțelor devolutive nu a dovedit împrejurarea de fapt potrivit căreia a transmis către intimata-pârâtă notificări, prin care a pus-o în întârziere. În ce privește criticile referitoare la incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., ca urmare a recunoașterii creanței prin adresa din 11 februarie 2015, emisă de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate omisso medio (direct în recurs)‚ cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc.

civ., astfel încât ele nu pot fi primite. Astfel, deși recurenta a invocat acest caz de întrerupere în fața primei instanțe, care a respins motivat susținerile acesteia, prin apelul exercitat împotriva sentinței civile nr. 1693 din 4.06.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta nu a criticat considerentele tribunalului cu privire la dezlegarea dată acestei apărări. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 578 din 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2020.