Decizia nr. 200/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 251/2017 a Tribunalului Vrancea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iulie 2014 pe rolul Judecătoriei Focșani sub Dosarul nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., obligarea acestora la plata sumei de 530.520 euro reprezentând contravaloarea tuturor îmbunătățirilor și dotărilor efectuate la imobilul situat în Focșani, de la stadiul casă la roșu, la casă la gata; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la plata integrală a despăgubirilor stabilite; obligarea pârâților la plata sumei de 100.200 euro, reprezentând contravaloarea terenului aferent construcției și a sumei de 89.700 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 11.06.2009 - 27.04.2011 și 23.05.2012 - 01.07.2015, în care au fost evacuați abuziv; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința nr. 4.332 din 2 octombrie 2014, Judecătoria Focșani a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vrancea Prin Sentința nr. 251 din 25 aprilie 2017, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 440.034,21 RON despăgubiri civile, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului din Focșani, jud. Vrancea; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind instituire drept retenție și despăgubiri civile reprezentând preț teren aferent și contravaloare lipsă folosință imobil; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 10.005,35 RON, cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați Prin Decizia nr. 65/A din 19 aprilie 2019 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților împotriva sentinței; a obligat apelanții pârâți la plata, către apelanții reclamanți, a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei Curții de Apel Galați au declarat recurs pârâții C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - În mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a considerat că nu se mai impune analiza, în cel de-al doilea ciclu procesual, a motivelor de apel 1 și 3, legate de primul motiv, referitor la identificarea lucrărilor executate și dovezile corespunzătoare, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 3.991 din 15 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că ceea ce trebuie analizat în rejudecare este doar excepția prescripției (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.); - În mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea nu este prescrisă și că au intervenit cauze de întrerupere a prescripției (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Prin precizările depuse la 10 aprilie 2019, reclamanții au arătat că pretinsele lucrări efectuate de către aceștia au fost realizate în perioada octombrie 1999 - 2006, 2007, pârâții fiind în imposibilitatea efectivă de a stabili exact data efectuării fiecărei lucrări. Având în vedere considerentele deciziei de casare, precum și data la care reclamanții pretind că au efectuat aceste lucrări (până la momentul pronunțării Sentinței nr. 1.939 din 14 mai 2007), în cauză a intervenit prescripția, termenul de 3 ani începând să curgă din momentul în care a fost perfectată convenția de vânzare-cumpărare, adică momentul pronunțării Sentinței nr. 1.939 din 14 mai 2007, prin care a operat transferul dreptului de proprietate de la reclamanți către pârâți. Potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția curge de la momentul producerii pagubei, care este momentul pierderii dreptului de proprietate, sens în care susținerile reclamanților că prescripția curge de la data lămuririi dispozitivului Sentinței nr. 1.939/2007 prin Decizia nr. 588/2012, sau din mai 2012, când au fost evacuați, fiind fără relevanță. Contestația la executare formulată de reclamanți nu este întreruptivă de prescripție, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, iar în afara prezentei acțiuni aceștia nu au mai pretins, printr-un alt demers judiciar, contravaloarea îmbunătățirilor.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 29 ianuarie 2020.

Apărările formulate în cauză La data de 26 iulie 2019 (data poștei), în termen legal, intimații -reclamanți B., A. au formulat întâmpinare, învederând următoarele aspecte: - În rejudecare, instanța de apel a ținut cont de decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul de a identifica lucrările evaluate la suma de 440.034,21 RON și dovezile din care rezultă că aceste lucrări au fost efectuate de către reclamanți, situație față de care nu poate fi primit motivul de casare privind încălcarea regulilor de procedură. Singurele indicații trasate de către instanța de recurs pentru cea de rejudecare au vizat identificarea lucrărilor și datelor de execuție, precum și analiza prescripției dreptului material la acțiune, ambele chestiuni fiind analizate în mod judicios; - Sentința nr. 1.939/2007 nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului de la reclamanți către pârâți, obiectul acțiunii fiind obligația de a face, iar reclamanții nu au pierdut posesia și folosința bunului, aspect confirmat de cererile și contestațiile formulate atât la instanțele civile, cât și la instanța penală; - În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție putând să curgă cel mai devreme de la data de 23 mai 2012, când reclamanții au fost evacuați de către chiriașii recurenților pârâților, situație față de care acțiunea formulată la 29 iulie 2014 se situează înăuntrul termenului de 3 ani; - Chiar dacă s-ar reține că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 1 iulie 2008, acesta a suferit întreruperi la 21 august 2008, 28 ianuarie 2011, apoi la 7 iunie 2012, sens în care acțiunea introductivă de instanță a fost promovată în termenul prevăzut de lege; - Cererea de lămurire a dispozitivului Sentinței nr. 1939/2007 formulată la 29 ianuarie 2011 îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru a opera un caz de întrerupere a cursului prescripției; - Executările pornite de către recurenți împotriva reclamanților și actele de executare aferente au fost anulate, iar reclamanții au fost reintegrați în imobil la 27 aprilie 2011, conform procesului-verbal din 9 mai 2011; - Prin recursul declarat, se invocă interpretarea unor împrejurări de fapt și nu a unor norme de drept material, împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel; - Solicită respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, Înalta Curte constată că este fondat, în parte, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea sa de părțile litigante. Prin prima critică de nelegalitate, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâții au susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să analizeze criticile relative la nemotivarea hotărârii primei instanțe și netemeinicia sumei de 440.034,21 RON la plata căreia au fost obligați în favoarea reclamanților. Această critică este întemeiată, întrucât instanța de apel, în aplicarea dispoziției legale menționate, a statuat eronat că nu poate analiza motivele de apel relative la lucrările evaluate și pentru care s-au acordat reclamanților despăgubiri în cuantum de 440.034,21 RON prin sentința primei instanțe, sub motiv că aceste aspecte ale cauzei ar fi intrat în puterea lucrului judecat. Astfel, potrivit considerentelor Deciziei de casare nr. 3.991 din 15 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de recurs a găsit că este fondată critica formulată de pârâții E. privind motivarea insuficientă a deciziei recurate sub aspectul neidentificării lucrărilor pentru care s-a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 440.034,21 RON și a neindicării dovezilor din care rezultă efectuarea acestor lucrări. Referitor la această critică s-a reținut că ea a constituit motiv de apel, că instanța de apel a apreciat-o a fi întemeiată (justificat de faptul că prima instanță, la rândul ei, nu a explicat prin considerente din ce se compune suma de 440.034,21 RON la plata căreia au fost obligați pârâții și nici care sunt dovezile din care rezultă efectuarea lucrărilor de către reclamanți) și a statuat că va complini această lipsă în propria-i hotărâre, pentru ca, ulterior, să omită la rându-i să enunțe în cuprinsul deciziei din apel considerentele corespunzătoare prin care să se identifice lucrările evaluate la suma de 440.034,21 RON și dovezile din care rezultă că aceste lucrări au fost efectuate de reclamanți, limitându-se doar la a face trimitere la raportul de expertiză în varianta luată în calcul pentru stabilirea sumei cuvenite reclamanților. Față de această omisiune, instanța de recurs a reținut incidența motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, statuând în sarcina instanței de trimitere obligația de a dispune motivat cu privire la situația de fapt a litigiului în ceea ce privește lucrările evaluate și pentru care pârâții au fost obligați prin sentința primei instanțe să plătească reclamanților despăgubiri în sumă de 440.034,21 RON. Așa fiind, în mod eronat, în rejudecarea cauzei, instanța de apel a apreciat că nu poate analiza criticile formulate prin apelul declarat de pârâții C. și D. vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe și netemeinicia acesteia în ceea ce privește acordarea sumei de 440.034,21 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în municipiul Focșani, jud. Vrancea, sub motiv că aceste aspecte ale procesului ar fi intrat în puterea lucrului judecat în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 3.991/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În consecință, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleași instanțe pentru rejudecarea acestor chestiuni litigioase, în limita criticilor formulate de pârâți prin apel. Prin cea de-a doua critică formulată prin recurs, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții au susținut că soluția pronunțată de instanța de trimitere asupra excepției prescripției dreptului la acțiune este greșită, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 relative la cazurile de întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune. Critica este nefondată, instanța de apel statuând în mod corect și în acord cu îndrumările date prin decizia de casare asupra excepției prescripției dreptului la acțiune. Prescripția este o sancțiune civilă care este îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acțiune. Dacă însă creditorul nu rămâne în pasivitate ci, dimpotrivă, acționează în vederea protejării dreptului său, prescripția nu îi poate fi opusă cu succes, acesta beneficiind de întreruperea cursului prescripției ca urmare a ieșirii sale din starea de pasivitate. Cea mai categorică și energică ieșire a creditorului din starea de pasivitate are loc prin chemarea în judecată a debitorului potrivnic, care îi contestă dreptul, astfel fiind răsturnată prezumția lipsei de convingere a titularului dreptului la acțiune asupra temeiniciei pretențiilor sale. Cât privește cererea de chemare în judecată, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu impun condiții cu privire la obiect, fiind suficient ca aceasta să fie efectivă și să evidențieze convingerea titularului dreptului la acțiune împotriva căruia curge prescripția cu privire la temeinicia pretențiilor sale. Pentru a-și produce însă efectul întreruptiv, potrivit alin. (2) al art. 16 din decret, cererea de chemare în judecată trebuie să fie admisă printr-o hotărâre judecătorească. În speță, se constată că reclamanții, în calitate de creditori ai obligației de despăgubire reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățiri aduse imobilului aflat în litigiu între părți, nu numai că nu au rămas în pasivitate după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost validată definitiv convenția de vânzare-cumpărare, 1 iulie 2008, ci, dimpotrivă, s-au opus predării imobilului către pârâți, formulând contestații împotriva actelor de executare prin care se urmărea evacuarea lor din imobil. Opoziția reclamanților de a preda imobilul nu s-a fundamentat, astfel cum pretind pârâții, doar pe considerente de vicii ale titlului executoriu, în realitate între părți existând dispute cu privire la faza de execuție a imobilului care a făcut obiectul înstrăinării și starea în care se afla imobilul (având încorporate lucrările de îmbunătățiri efectuate suplimentar de reclamanți și pentru care pretindeau despăgubiri) la momentul la care se solicita de către pârâți predarea acestuia în baza hotărârii de validare a vânzării-cumpărării. Acest fapt a fost probat prin promovarea de către reclamanți a cererii de lămurire a dispozitivului hotărârii judecătorești de validare a vânzării-cumpărării, anume al Sentinței civile nr. 1.939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focșani. Cererea de lămurire a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 28 ianuarie 2011, adică în interiorul termenului de prescripție care a început să curgă la data de 1 iulie 2008 (data pronunțării Deciziei nr. 619/2008 a Tribunalului Vrancea, prin care a rămas definitivă Sentința civilă nr. 1.939/2007 a Judecătoriei Focșani de validare a vânzării-cumpărării). Prin introducerea cererii de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 1.939/2007 a Judecătoriei Focșani, contrar susținerilor pârâților, prescripția începută la data de 1 iulie 2008 a încetat în mod provizoriu să mai curgă. Prin admiterea cererii menționate, prin Decizia civilă nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea (hotărâre prin care s-a stabilit că obiectul convenției de vânzare-cumpărare încheiate între părți l-au format doar terenul și casa la roșu, fără tencuielile interioare și exterioare, acoperiș, tâmplărie, garaj, împrejmuire cu gard), încetarea cursului prescripției s-a consolidat iar după data de 7 iunie 2012 a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani. În consecință, constatând întreruperea în data de 28 ianuarie 2011 a cursului prescripției extinctive începute la data de 1 iulie 2008, în mod corect instanța de apel a statuat că excepția tardivității cererii deduse judecății înregistrate la 29 aprilie 2014 nu poate fi primită, întrucât dreptul la acțiune al reclamanților nu este prescris. Așa fiind, critica formulată de pârâți potrivit căreia termenul de prescripție care a început să curgă la data de 1 iulie 2008 nu ar fi fost întrerupt cât timp reclamanții nu au formulat o altă cerere de despăgubire similară celei deduse judecății în procesul pendinte, care, de altminteri, nu se întemeiază pe considerentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, nu poate fi primită. Pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a respinge critica formulată de pârâți cu privire la soluția dată în apel asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, pe care o va menține. Constatând însă, pentru motivele de drept arătate în cuprinsul prezentei decizii, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării motivelor de apel relative la lucrările pentru care s-au acordat reclamanților despăgubiri în cuantum de 440.034,21 RON, cu arătarea considerentelor de fapt și de drept care fundamentează soluția, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 3.991 din 15 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.