ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3991/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014, la Judecătoria Focșani, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat obligarea acestora la plata sumei de 530.520 Euro, reprezentând contravaloarea tuturor îmbunătățirilor și dotărilor efectuate de reclamanți la imobilul situat în Focșani, str. x, de la stadiul "casă la roșu" la stadiul "casă la gata", instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor, obligarea pârâților la plata sumei de 100.200 Euro reprezentând contravaloarea terenului aferent construcției și la plata sumei de 89.700 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioadele 11.06.2009-27.04.2011 și 23.05.2012-01.07.2015, în care au fost evacuați abuziv, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la 01.07.2008, când Sentința civilă nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focșani de perfectare a convenție de vânzare-cumpărare dintre părți a rămas definitivă și irevocabilă, s-a împlinit anterior introducerii cererii. Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar, au arătat că termenul de 3 ani curge de la data pronunțării Deciziei nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea, prin care s-a lămurit hotărârea de perfectare a convenției de vânzare-cumpărare.

Prin Încheierea din 20 februarie 2015, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, potrivit motivării cuprinse în încheierea respectivă.

La termenul din 23 martie 2017, pârâții au reiterat aceeași excepție, invocând incidența termenului de prescripție de 1 an, față de dispozițiile art. 1334 din C. civ. din 1864, în condițiile în care reclamanții-vânzători solicită complinirea prețului imobilului, termenul curgând fie de la data încheierii convenției, fie din momentul perfectării acesteia prin hotărârea instanței.

Reclamanții au solicitat decăderea pârâților din dreptul de a invoca excepția prescripției, aceasta nefiind formulată prin întâmpinare sau în procedura regularizării cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 6 aprilie 2017 instanța a respins ca neîntemeiate, atât cererea reclamanților de a se constata decăderea pârâților din dreptul de a invoca prescripția, cât și excepția prescripției invocată de cei din urmă, potrivit considerentelor din respectiva încheiere.

Prin Sentința civilă nr. 251 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Vrancea s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 440.034,21 RON despăgubiri civile, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului din Focșani, jud. Vrancea, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind instituire dreptului retenție, despăgubiri civile reprezentând prețul terenului aferent și contravaloare lipsei de folosință a imobilului și au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 10.005,35 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 292 A din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 și a Încheierii din 26 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul Vrancea și de pârâți împotriva Sentinței civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 și a Încheierilor din 6 aprilie 2017 și din 20 februarie 2015, pronunțate de aceeași instanță.

Împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții B. și A., precum și pârâții C. și D..

Recurenții reclamanți B. și A. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele:

De asemenea, instanța de apel face o serie de rețineri contradictorii, deși realitatea este cu totul alta. Evacuarea reclamanților făcută de pârâții E. la 11 iunie 2009 a fost nelegală, toate actele de executare fiind anulate de instanța de judecată. Cu toate acestea, instanța de apel reține că evacuarea a fost făcută de către chiriași în dosarul x F.. Instanța de apel ignoră că reclamanții au obținut în instanță hotărâri de reintegrare în spațiu, prin repunerea în situația anterioară executării (Sentința nr. 425/2010, Decizia nr. 827/2010), fiind reintegrați la 9 mai 2011.

Procesul-verbal de punere în posesie din 8 decembrie 2009 privind pe apelanții E. a fost anulat definitiv prin Decizia nr. 667/2010, aici precizându-se că nu constituie titlu executoriu Sentința nr. 1939/2010.

Nu s-a reținut că titlurile de reintegrare nu au fost anulate de nici o instanța. Nu s-a luat în calcul faptul că, la 23 mai 2012, reclamanții au fost evacuați de chiriași, iar la 1 iulie 2015 a încetat contractul de închiriere.

Nu s-a luat în calcul faptul că, ulterior evacuării reclamanților, prin hotărârile judecătorești, nu le este opozabil contractul de închiriere (Sentința nr. 8167/2011, Sentința penală nr. 1478/2013), nu aveau vreo obligație de a ține chiriașii. Aceștia au părăsit benevol imobilul în anul 2012, existând proces-verbal de punere în posesie.

În mod nelegal nu a fost încuviințată o nouă expertiză și nici nu s-a motivat de ce s-a respins aceasta cerere.

Recurenții pârâți C. și D. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele:

În legătură cu acest motiv de apel, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, instanța de fond nu a menționat lucrările efectuate și contravaloarea acestora, că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenție, referitoare la dreptul părților la un proces echitabil, însă nu se impune anularea sentinței și trimiterea spre rejudecare, revenind instanței de apel să înlocuiască total sau parțial considerentele primei instanțe.

Cu toate acestea, instanța de apel s-a limitat doar la aceste constatări și, la fel ca și prima instanță, a omis să explice ce conține suma de 440.034,21 RON la care au fost obligați pârâții și din ce probatorii rezultă efectuarea unor lucrări de către reclamanți după data încheierii convenției.

Pe de altă parte, susțin recurenții pârâți, în ipoteza nemotivării de către prima instanță, instanța de apel nu se poate substitui acesteia și să ofere ea motivarea, deoarece se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Prin Sentința civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 619 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Vrancea, a fost perfectată convenția de vânzare-cumpărare încheiată între reclamanți și pârâți pentru imobilul situat în Focșani, str. x D. nr. 24,compus din casă și suprafața de 500 mp teren curți construcții.

Prin Decizia civilă nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea s-a lămurit dispozitivul sentinței în sensul că obiectul convenției de vânzare-cumpărare îl reprezintă imobilul format din teren și casă la roșu, fără tencuieli interioare și exterioare, tâmplărie, garaj, împrejmuire cu gard.

O astfel de decizie încalcă prevederile art. 281

1

C. proc. civ. din 1865, deoarece în mod nelegal a fost modificată soluția primei instanțe. Este de remarcat că această acțiune de "lămurire" a dispozitivului a fost promovată de reclamanți la peste 4 ani de la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de perfectare a vânzării.

Prin acțiunea prezentă a reclamanților se solicită contravaloarea lucrărilor la imobil, reținute de către Tribunalul Vrancea ca nereprezentând obiectul convenției de vânzare cumpărare, precum și alte îmbunătățiri pretinse de către reclamanți.

Acțiunea de perfectare a promisiunii de vânzare cumpărare reprezintă o vânzare atipică prin care se suplinește consimțământul promitentului vânzător.

Acestei operațiuni juridice i se aplică toate regulile existente la contractul de vânzare cumpărare, inclusiv art. 1334 C. civ. din 1864, care arată că acțiunea vânzătorului pentru complinirea prețului se prescrie în termen de 1 an din ziua contractului.

Aplicând regulile juridice mai sus enunțate, rezultă că de la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare (Sentința civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 rămasă definitivă la data de 8 aprilie 2008) începe să curgă termenul de 1 an de zile în care reclamanții puteau intenta prezenta acțiune.

În raport de momentul intentării acțiunii, aceasta apare ca fiind prescrisă.

Nu este lipsit de importanță că în litigiul de perfectare reclamanții s-au apărat în sensul inexistenței construcției ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Acțiunea reclamanților este prescrisă chiar și în ipoteza în care termenul de prescripție aplicabil ar fi cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă din momentul în care se naște dreptul la acțiune.

Avându-se în vedere acțiunea anterioară de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, dreptul reclamanților de a intenta acțiunea în pretenții privind lucrările care nu ar fi făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare s-a născut la momentul pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului.

În mod eronat instanțele au considerat că dreptul la acțiune curge din momentul pronunțării Deciziei civile nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea.

Dreptul reclamanților este, din punct de vedere juridic, un drept de creanță care preexista Deciziei civile nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea.

În mod nelegal instanța a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 440.034,21 RON. În nici un înscris încheiat între părți nu se face referire la împrejurarea că imobilul trebuie să fie într-un anumit stadiu.

Imobilul trebuia să fie predat în stadiul în care se găsea în momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare.

Potrivit art. 970 C. civ. din 1864, convențiile trebuie executate cu bună credință, ele obligând nu numai la ce este expres prevăzut în ele, dar la toate "urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligației după natura sa".

Este absurd să se pretindă că în ceea ce privește obiectul convenției de vânzare-cumpărare nu intrau împrejmuirea (gardul), acoperișul, tencuielile etc. La momentul perfectării convenției de vânzare cumpărare imobilul era finalizat.

Această împrejurare rezultă din contractul de închiriere din 2 martie 2000 încheiat între reclamanți și G., precum și din solicitarea obținerii avizului de la Inspectoratul Școlar Vrancea pentru aprobarea funcționării în imobilul din litigiu a unei grădinițe.

Recurenții-pârâți au formulat întâmpinare la data de 18 aprilie 2018, invocând nulitatea recursului declarat de reclamanți, arătând că criticile formulate sunt încadrate doar formal în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la data de 27 aprilie 2018, invocând tardivitatea recursului declarat de pârâți și nulitatea căii de atac pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor s-a reținut, în ceea ce privește termenul de declarare și motivare a căii de atac, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., că decizia atacată a fost comunicată reclamanților și pârâților la data de 30 ianuarie 2018, recursul declarat de pârâți a fost expediat prin serviciul poștal la data de 28 februarie 2018, iar cel formulat de reclamanți a fost expediat la data de 1 martie 2018, astfel că ambele recursuri sunt exercitate în termenul legal de 30 de zile, 2 martie 2018 fiind ultima zi a termenului.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că recurenții-pârâți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar recurenții-reclamanți pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea dată în camera de consiliu, în ședința din 11 octombrie 2018, s-au admis în principiu recursurile declarate în cauză, fiind stabilit termen la data de 15 noiembrie 2018, pentru judecarea acestora pe fond.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține, în ceea ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți B. și A., următoarele:

Potrivit dispozițiilor legale menționate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Ipotezele în care se poate invoca nelegalitatea hotărârii, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenții reclamanți au invocat faptul că, în motivarea deciziei recurate, au fost preluate argumente din motivarea Deciziei civile nr. 654 din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul x/2011 și că această împrejurare s-ar încadra în ipoteza motivelor contradictorii.

Această susținere este nefondată, deoarece simpla evocare în corpul hotărârii a unor împrejurări de fapt și argumente reținute într-o decizie irevocabilă anterioară, pronunțată între aceleași părți, într-un alt litigiu, nu presupune că motivele sunt contradictorii.

Se mai susține, tot în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și tot sub aspectul ipotezei motivelor contradictorii, că instanța de apel nu a avut în vedere că recurenții reclamanți au fost reintegrați la 9 mai 2011, că titlurile de reintegrare nu au fost anulate de nicio instanța, nu s-a luat în calcul faptul că, la 23 mai 2012, reclamanții au fost evacuați de chiriași, iar la 1 iulie 2015 a încetat contractul de închiriere, nu s-a luat în calcul faptul că ulterior evacuării reclamanților, prin hotărâri judecătorești, nu le este opozabil contractul de închiriere, că nu aveau vreo obligație de a ține chiriașii și că aceștia din urmă au părăsit benevol imobilul în anul 2012, existând proces-verbal de punere în posesie.

Toate aceste susțineri nu se pot încadra în niciuna dintre ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci reprezintă aprecieri ale recurenților referitoare la situația de fapt, care nu poate forma obiectul cenzurii în instanța de recurs.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau, astfel cum rezultă din interpretarea art. 486 alin. (1) lit. d), printr-un memoriu separat depus înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ.. Art. 489 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

În speță, nu se pune problema nulității recursului, deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, recurenții au invocat o critică încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, nefondată. Aflându-ne în situația în care există alte critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., instanța nu poate constata nulitatea recursului, însă, în ceea ce privește susținerile neîncadrabile în textul legal, cum sunt cele invocate de recurenții reclamanți referitoare la modul de stabilire a situației de fapt, Înalta Curte constată că acestea nu se pot examina în această etapă procesuală.

Au mai invocat recurenții reclamanți că, în mod nelegal, nu a fost încuviințată o nouă expertiză și nici nu s-a motivat de ce s-a respins aceasta cerere.

Această critică nu poate fi examinată, deoarece vizează o soluție a instanței de fond. Astfel, în fața primei instanțe, reclamanții au solicitat efectuarea unei noi expertize, cerere respinsă de tribunal prin încheierea din 26 ianuarie 2017, care, ulterior, a și format obiect al apelului declarat de reclamanți.

Or, în recurs, reclamanții ar fi trebuit să formuleze critici care să aducă în dezbatere nelegalitatea deciziei din apel, prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la încheierea prin care prima instanță a respins cererea de efectuare a unei noi expertize.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenții mărginindu-se doar a considera ca nelegală și nemotivată soluția tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel, care a respins motivat apelul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Această critică nu a format obiectul judecății în apel, însă, având în vedere că ceea ce se invocă este excepția autorității de lucru judecat, care, potrivit art. 432 C. proc. civ., poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și înaintea instanței de recurs, Înalta Curte urmează a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a putea opera autoritatea de lucru judecat.

Mai trebuie observat că hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se invocă sunt pronunțate în procese începute sub imperiul C. proc. civ. din 1865, nefiind aplicabile, în ceea ce privește efectele acestora, prevederile art. 430 din C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013. În acest sens, sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

Ca atare, în analiza excepției autorității de lucru judecat invocată în cauză, trebuie pornit de la dispozițiile art. 1201 din C. civ. din 1864, potrivit cărora:

"Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate". Textul impune, așadar, cerința triplei identități, de părți, obiect și cauză, elemente care trebuie întrunite cumulativ.

În speță, nu există identitate de obiect și cauză între procesul pendinte și litigiile între aceleași părți soluționate prin hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se invocă, deoarece în prezenta cauză se solicită obligarea pârâților, în calitate de proprietari, la plata contravalorii îmbunătățirilor și dotărilor efectuate de reclamanți la imobil, a contravalorii terenului și a lipsei de folosință, în timp ce procesul soluționat prin Decizia civilă nr. 667/2010, pronunțată în dosarul x/2010 al Tribunalului Vrancea a avut ca obiect contestație la executare, iar procesul soluționat prin Sentința civilă nr. 4876 din 1 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Focșani a avut ca obiect cererea de evacuare pe cale de ordonanță președințială.

Înalta Curte constată că aspectul referitor la calitatea reclamantei de proprietară a imobilului a fost un argument invocat în motivele de apel formulate de reclamanți, în cadrul criticii referitoare la soluția dată capătului de cerere privind plata contravalorii terenului.

Cu privire la această critică, instanța de apel a reținut că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanță, deoarece, potrivit Sentinței civile nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focșani, s-a perfectat antecontractul dintre părți inclusiv în ceea ce privește terenul în suprafață de 500 mp, iar cele statuate prin hotărârea menționată au intrat în puterea lucrului judecat, în prezenta cauză neputând fi reanalizate înscrisurile care au stat la baza Sentinței civile nr. 1939/2007 a Judecătoriei Focșani.

Ca atare, este inexactă susținerea recurenților în sensul că instanța de apel ar fi aplicat greșit normele de drept material privind dreptul de proprietate devălmașă a soților, câtă vreme, instanța de apel nu a aplicat deloc astfel de norme, reținând puterea de lucru judecat a sentinței anterioare.

În motivarea recursului nu se formulează critici cu privire la considerentele care au stat la baza respingerii acestui motiv de apel, iar Înalta Curte nu poate examina direct în recurs incidența normelor de drept material în domeniul proprietății devălmașe, fiind învestită doar cu analiza legalității soluției pronunțate în apel.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții pârâți C. și D.:

Așa cum în mod corect au arătat recurenții pârâți, în apelul pe care l-au declarat împotriva Sentinței civile nr. 251 din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Vrancea au invocat încălcarea art. 425 C. proc. civ. și a art. 6 din Convenție, deoarece prima instanță nu a explicat în considerente din ce se compune suma de 440.034,21 RON la care au fost obligați pârâții și care sunt dovezile din care rezultă efectuarea unor lucrări de către reclamanți după data încheierii convenției.

Acest motiv de apel a fost găsit întemeiat de către instanța de apel, care a reținut, în mod întemeiat, că nu se impune anularea sentinței și trimiterea spre rejudecare, urmând să complinească această lipsă în propria-i motivare.

Însă, în motivarea decizie recurate nu se regăsesc considerentele corespunzătoare, prin care să se identifice lucrările evaluate la suma de 440.034,21 RON și dovezile din care rezultă că aceste lucrări au fost efectuate de reclamanți.

Deși instanța de apel a imputat primei instanțe faptul că nu a menționat lucrările reținute și contravaloarea acestora, ci s-a limitat la a preciza raportul de expertiză, în varianta luată în calcul pentru stabilirea sumei cuvenite reclamanților, ulterior, când a trecut la propria analiză a aspectelor menționate, a procedat în același mod ca prima instanță, adică a făcut referire la raportul de expertiză, fără a indica în concret lucrările supuse evaluării.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Având în vedere că, din motivarea deciziei din apel, nu reiese cu claritate situația de fapt sub aspectul lucrărilor evaluate, pentru care s-au acordat reclamanților despăgubiri, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut corect că termenul de prescripție aplicabil este termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În speță nu este incident termenul special de prescripție de 1 an, prevăzut de art. 1334 C. civ. din 1864, deoarece acest termen este specific în materia acțiunilor prevăzute în mod expres de textul legal respectiv (acțiunea vânzătorului pentru complinirea prețului și acțiunea cumpărătorului pentru scăderea prețului sau pentru stricarea vânzării).

Acțiunea formulată de reclamanți nu se încadrează în categoria celor vizate de art. 1334 C. civ. din 1864, nefiind o acțiunea în complinirea prețului, așa cum se susține de către recurenții pârâți.

Înalta Curte constată că, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a reținut că acesta este momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, conform regulii generale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aplicând practic acest principiu la situația concretă a speței, instanța de apel a stabilit că termenul începe să curgă de la data pronunțării Deciziei civile nr. 588/2012 a Tribunalului Vrancea (prin care s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focșani, în sensul că obiectul convenției de vânzare încheiate între părți l-a constituit terenul și casa "la roșu", fără tencuieli interioare, exterioare, acoperiș, tâmplărie, garaj, împrejmuire cu gard).

Pentru a argumenta această concluzie, instanța de apel a reținut că, până la această dată (a pronunțării Deciziei civile nr. 588/2012) a existat o lipsă de convingere a titularului dreptului în privința temeiniciei pretenției sale, lipsă derivând din împrejurările în care s-a ajuns să se încheie convenția și să se perfecteze vânzarea.

Înalta Curte constată că izvorul de drept al pretențiilor, reținut de instanța de apel în motivarea deciziei și necontestat de reclamanți în recurs, este îmbogățirea fără justă cauză (care presupune mărirea patrimoniului unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic).

Acțiunea astfel întemeiată este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripției extinctive, regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, regulă aplicabilă, așa cum prevede alin. (2) al aceluiași articol, și în cazul îmbogățirii fără just temei.

Rezultă că momentul nașterii dreptului la actio de in rem verso trebuie stabilit în raport cu aceste repere: unul subiectiv, al cunoașterii de către reclamanți a pagubei și a celui răspunzător de ea, și altul obiectiv, al momentului când reclamanții ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instanța de apel a considerat că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care instanța s-a pronunțat asupra cererii de lămurire a dispozitivului, reținând împrejurări ce țin de persoana titularului dreptului la acțiune, care l-ar fi împiedicat să acționeze în justiție, fără a explica în mod convingător și cu argumente juridice de ce acest moment poate fi considerat ca fiind cel în care s-a născut dreptul la acțiune și fără a se raporta la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Fiind vorba despre lucrări efectuate în timp, este important a se stabili, așa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de pârâți, care sunt categoriile de lucrări pentru care se solicită despăgubiri și când au fost efectuate de reclamanți.

Deoarece, prin încorporarea lor în imobil, lucrările efectuate intră în patrimoniul proprietarului fondului, instanța ar fi trebuit să examineze incidența normei referitoare la începutul cursului prescripției prin raportare la data la care lucrările au fost finalizate, acesta putând fi data la care se poate considera că a avut loc îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare, iar împrejurările care ar fi putut constitui piedici pentru reclamanți de a acționa în justiție trebuie examinate din perspectiva cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termenul de prescripție, după caz.

De stabilirea în concret a datei la care au fost finalizate lucrările depinde și răspunsul la problema pusă în discuție de recurenții pârâți, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a rămas definitivă Sentința civilă nr. 1939 din 14 mai 2007 a Judecătoriei Focșani, prin Decizia 619 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Vrancea, prin care a fost perfectată convenția de vânzare-cumpărare încheiată între reclamanți și pârâți, deoarece, în situația în care discutăm de lucrări finalizate la acel moment, reclamanții aveau reprezentarea pierderii patrimoniale suferite și puteau acționa în justiție pentru recuperarea sumelor corespunzătoare (până la data perfectării convenției prin hotărâre judecătorească ei neavând interesul să acționeze, deoarece erau proprietarii imobilului).

De aceea, este necesar ca, în rejudecare, pe baza probatoriului, instanța să determine categoriile de lucrări care formează obiectul acțiunii și data finalizării acestora, fiind elemente de fapt necesare pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în apărare de pârâți.

În ceea ce privește critica pârâților referitoare la încălcarea, prin Decizia civilă nr. 588 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Vrancea, a prevederilor art. 281

1

C. proc. civ. din 1865, aceasta nu poate fi examinată, instanța nefiind învestită cu o eventuală cale de atac împotriva respectivei hotărâri.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâți, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de apel urmând a avea în vedere limitele rejudecării, în raport cu criticile din recursul pârâților care au fost admise. Rejudecarea nu va viza și apelul reclamanților, deoarece soluția pronunțată a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a respingerii recursului declarat de aceștia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Admite recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva Deciziei nr. 292 A din data de 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Galați.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL