ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1788/2017

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe, în al doilea ciclu procesual. Sentința Tribunalului Covasna, secția Civilă

Prin încheierea din 22.10.2015, Tribunalul Covasna, secția Civilă, în al doilea ciclu procesual, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și cea a prescripției dreptului material la acțiune, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 316/24.03.2016, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., împotriva pârâților S.C. D. S.A. și Primarul Municipiului Ploiești, a obligat în solidar pârâții să desființeze toate lucrările edificate ilegal în Ploiești, str. x nr. 8 - Centrul comercial E., iar în subsidiar, i-a autorizat pe reclamanți să desființeze construcțiile pe cheltuiala pârâților, a obligat în solidar pârâții la plata către reclamanți a sumei de 14.689,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a mai obligat pârâții în solidar la plata către stat a sumei de 43.368,75 RON reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamanții au beneficiat de scutire prin ajutor public judiciar.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții sunt proprietarii unui imobil situat în Ploiești, str. x, nr. 10, jud. Prahova și că în anul 2007, pe un teren aflat în vecinătatea proprietății lor (pe str. x, nr. 8), S.C. F. S.A. a început construirea unui centru comercial în baza autorizației de construire nr. x/2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești, anulată ulterior de Tribunalul Sibiu, pentru lipsa acordului vecinilor exprimat în formă autentică, prin sentința nr. 248/27.04.2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2572/CA/14.12.2010 a Curții de Apel Alba Iulia.

Prima instanță a mai notat că la 03.05.2010 S.C. D. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului edificat în temeiul autorizației de construire nr. x/2006, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2010 de B.N.P. G., că la data de 16.08.2011, reclamantul A. s-a adresat Primăriei Municipiului Ploiești, solicitând anularea autorizației de funcționare, precum și demolarea imobilului edificat, invocând anularea autorizației de construire, dar și că, în răspunsul comunicat prin adresa nr. x/28.11.2011, Primarul Municipiului Ploiești a prezentat reclamantului opțiunile pe care art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 1349 C. civ. i le pun la dispoziție. Deși la 21.11.2011 și la 11.09.2012 reclamanții au notificat Primăria Municipiului Ploiești, solicitând anularea autorizației de funcționare și demolarea imobilului edificat nelegal, nu au primit vreun alt răspuns, așa încât tribunalul a tras concluzia că autoritatea publică locală nu a efectuat niciun demers de natură să asigure punerea în practică a sentinței nr. 248/27.04.2010 a Tribunalului Sibiu, cu toate că a avut calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea menționată.

Din probele administrate în cauză, prima instanță a conchis că imobilul ce aparține reclamanților este grav afectat de cel edificat în imediata lui vecinătate în baza autorizației anulate, prezentând în detaliu, în considerentele sentinței sale, argumentele care i-au fundamentat această concluzie.

Pentru a soluționa cauza, prima instanță a ținut seama și de dezlegările date problemelor de drept în primul ciclu procesual, constatând astfel că normele de drept incidente includ și aplicarea art. 610 și 1076 C. civ.

Așa fiind, a subliniat că una dintre condițiile impuse de art. 610 C. civ. este aceea ca noua construcție să fie edificată în așa fel încât să nu aducă prejudicii reclamanților; or, în speță, din probele administrate, a rezultat că s-au produs degradări importante la imobilul reclamanților ca efect al edificării în imediata lor vecinătate a unei clădiri.

În continuare, tribunalul a reținut că anularea autorizației de construire, pentru lipsa acordului reclamanților, justifică pe deplin aprecierea potrivit căreia desființarea construcției reprezintă singura modalitate de intrare în legalitate și de înlăturare a cauzei producerii vătămării drepturilor reclamanților.

În ce privește determinarea culpei părților, instanța de fond a constatat că Primarul Municipiului Ploiești a emis nelegal, în lipsa acordului reclamanților, autorizația de construire ulterior anulată și că, deși a fost parte în cauza având ca obiect anularea autorizației de construire, nu a luat nicio măsură pentru a se conforma dispozițiilor sentinței pronunțate în respectivul proces.

Cum quod nullum est, nullum producit efectum, tribunalul a apreciat că, în condițiile anulării autorizației de construire, edificarea însăși a construcției este nelegală.

În ceea ce o privește pe pârâta S.C. D. S.A., a constatat că, în calitate de proprietar al construcției edificate nelegal, aceasta este obligată la desființarea construcției în temeiul art. 610 și 1076 C. civ. Astfel, pârâta are calitatea de având cauză cu titlu particular raportat la contractul prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Ploiești, str. x, nr. 8, iar persoana juridică de la care a cumpărat imobilul a fost parte în cauza de contencios administrativ în care s-a dispus anularea autorizației de construire. În acest sens, tribunalul a notat că sentința nr. 248/27.04.2010 a devenit irevocabilă la data de 14.12.2010, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior, la 03.05.2010, ca efect al acestuia, dobânditorul dreptului de proprietate preluând imobilul cu toate viciile legale ale acestuia.

În considerarea acestor argumente, prima instanță a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâților, în solidar (deoarece clădirea a fost edificată din culpa lor), să desființeze toate lucrările edificate ilegal în Ploiești, str. x, nr. 8 - Centrul comercial E., iar dacă aceștia nu-și vor îndeplini obligația, reclamanții au fost autorizați să desființeze construcția, pe cheltuiala celorlalte părți.

În această ordine de idei, tribunalul a subliniat că "autorizarea" la care face referire art. 1076 C. civ. nu implică faptul că demolarea ar putea fi făcută în lipsa unei autorizații de desființare emisă conform art. 7 alin. (12) din Legea nr. 50/1991 și art. 44 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009. Și, cum art. 610 și 1076 C. civ. consacră dreptul vecinului prejudiciat de lucrările de construcție de a cere demolarea clădirii chiar dacă nu este proprietarul acesteia, a apreciat că și reclamanții pot solicita eliberarea unei autorizații de desființare.

Din aceeași perspectivă, neputându-se determina timpul necesar pentru obținerea autorizației de desființare și pentru întocmirea documentației aferente, prima instanță nu a stabilit un termen în care pârâții să demoleze clădirea.

A făcut aplicarea art. 274 și urm. C. proc. civ. și a art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, în condițiile în care reclamanților li s-a acordat ajutor public judiciar sub forma scutirii lor de la plata taxei judiciare de timbru în primul ciclu procesual, în fond și în apel, iar pârâții au căzut în pretenții.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar

Toate părțile au apelat sentința tribunalului; în plus, S.C. D. S.A. a atacat cu apel și încheierea din 22.10.2015.

Această parte a solicitat și suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Cererea i-a fost respinsă, prin încheierea din 17.11.2016, cu motivarea că adoptarea unei atare măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Prin decizia civilă nr. 1804/Ap. /06.12.2016, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a stabilit un termen de 6 luni pentru îndeplinirea obligației de demolare a construcțiilor edificate ilegal în Ploiești, str. x nr. 8, care curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei, a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate, a respins apelurile declarate de apelanții-pârâți și i-a obligat pe aceștia din urmă să plătească apelantului-reclamant A. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în ceea ce privește apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.A., care a fost îndreptat și împotriva încheierii prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, că momentul începerii curgerii termenului de prescripție nu se situează la data de 14.11.2008, când imobilul a fost finalizat, așa cum susține apelanta, deoarece s-ar nesocoti temeiul de drept al acțiunii reținut prin decizia de trimitere spre rejudecare pronunțată în primul ciclu procesual. Astfel, curtea a apreciat că atât timp cât autorizația de construire nu fusese nici anulată, nici suspendată, lucrările de construire erau prezumate a fi legal efectuate. Așa fiind, a constatat că data de la care a început să curgă termenul de prescripție este 27.04.2010, când a fost pronunțată hotărârea de anulare a autorizației de construire de către Tribunalul Sibiu. Și, în raport cu aceasta, a reținut că acțiunea a fost promovată înlăuntrul termenul de prescripție, la 16.05.2012.

În acest context, a înlăturat susținerea apelantei-pârâte, care a apreciat că termenul de prescripție aplicabil este de 1 an și că el curge de la data anulării autorizației de construire, competența de judecată fiind a instanței de contencios administrativ, reținând că s-a stabilit irevocabil, prin decizia nr. 714/04.03.2015 a Înaltei Curți că acțiunea este una civilă, de competența instanței civile, astfel încât nu i se aplică dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ce privește critica aceleiași apelante cu privire la respingerea excepției lipsei calității sale procesual pasive, instanța de apel a constatat că în mod judicios a apreciat tribunalul că această parte, dobândind proprietatea imobilului, a preluat riscul bunului achiziționat și, pe plan procesual, poziția autorului său în proces. Argumentele apelantei privind buna sa credință la momentul cumpărării imobilului au fost considerate ca neputând susține temeinic admiterea excepției, dincolo de faptul că obligația de diligență i-ar fi impus să verifice dacă există sau nu litigii aflate pe rolul instanțelor.

Asupra criticilor privind fondul cauzei, instanța de prim control judiciar, luând act de dezlegările date prin decizia nr. 714/04.03.2015 a Înaltei Curți, a apreciat că atât timp cât autorizația de construire a fost anulată irevocabil și nu s-a făcut dovada intrării în legalitate prin emiterea unei noi autorizații, nu poate fi primită susținerea autoarei căii de atac, în sensul posibilității remedierii lucrărilor. Prin urmare, a sublinat caracterul nelegal al construcției și a apreciat că măsura desființării ei este oportună cât timp continuă să se producă efectele păgubitoare asupra imobilului intimaților-reclamanți.

În ce privește proporționalitatea măsurii demolării cu prejudiciile invocate de intimații-reclamanți prin menținerea construcției, curtea de apel a constatat că soluția adoptată de tribunal nu este una disproporționată și că nu aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte, sens în care a citat din jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (hotărârea pronunțată în 21.04.2016 în cauza Ivanova și Cherkezare împotriva Bulgariei).

Având în vedere aceste considerente, a respins apelul promovat de S.C. D. S.A.

Examinând apelul declarat de Primarul Municipiului Ploiești, instanța de prim control judiciar a constatat că nu mai pot fi cenzurate criticile care pun în discuție temeiul juridic al anulării autorizației de construire, întrucât aceasta s-a hotărât irevocabil într-un alt litigiu și că susținerea potrivit căreia tribunalul n-ar fi cercetat dacă ar fi trebuit demolat imobilul în întregime sau doar o parte este contrară principiilor disponibilității și al puterii de lucru judecat a hotărârii prin care a fost anulată autorizația de construire în întregul ei, ceea ce dovedește că întreaga construcție este supusă desființării.

În privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligat apelantul, față de complexitatea cauzei, gradul de noutate, valoarea intereselor procesuale aflate în joc, numărul de termene de judecată, distanțele de desfășurare a litigiului, excepțiile procesuale și celelalte apărări formulate în cauza la care s-a răspuns prin note scrise, precum și din soluția căderii în pretenții a apelantului-pârât, curtea de apel a considerat că suma acordată cu acest titlu este una justificată.

Apelul promovat de către reclamanți a fost apreciat ca fiind fondat, având în vedere următoarele considerente:

Instanța de fond a înlăturat cererea acestor părți, de stabilire a unui termen pentru desființare, folosind argumente lipsite de fundament legal, reținând că nu se poate determina termenul de care autoritățile ar avea nevoie pentru emiterea unei autorizații de demolare.

Curtea de apel a notat că, dacă textul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/2991 instituie un termen pentru desființarea lucrărilor executate fără autorizație, pe care organele de control ale unității teritorial-administrative trebuie să-l prevadă o dată cu aplicarea amenzii pentru contravențiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) și b) din aceeași lege și să-l menționeze în procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, și instanța de judecată - ca titular al dreptului de a decide demolarea construcției realizată fără autorizație sau cu nerespectarea prevederilor acesteia - poate stabili un termen în care dispoziția sa trebuie adusă la îndeplinire.

În consecință, a stabilit un termen de 6 luni (care curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei), în care pârâtele sunt obligate să împlinească obligația de demolare a construcției realizate în temeiul autorizației anulate, cu toate implicațiile legale, inclusiv obținerea de avize și a autorizației de demolare.

În acest context, a apreciat că susținerile apelanților-reclamanți în sensul că tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 63 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 este nouă, invocată pentru prima dată în apel, ca reacție la considerentele sentinței referitoare la necesitatea autorizării demolării.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că această prevedere este cuprinsă doar în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/2991, care nu pot adăuga la lege, sub forma posibilității de executare a lucrărilor de demolare fără a fi necesară autorizația desființării și nu într-o variantă imperativă, așa cum este textul art. 8 din Legea nr. 50/1991.

Cum apelurile pârâților au fost respinse, iar apelul reclamanților admis, instanța de apel, făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâții să achite apelantului-reclamant A., singurul care a făcut dovada plății în apel a cheltuielilor de judecată, suma de 5.000 RON (onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare).

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Toate părțile au recurat decizia curții de apel; în plus, S.C. D. S.A. a atacat cu recurs și încheierea din 17.11.2016.

Prin cererea de recurs pe care a formulat-o, Primarul Municipiului Ploiești a solicitat modificarea hotărârii din apel, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamanților, expunând următoarele critici:

Autorizația a fost anulată ulterior finalizării construcției, iar instanțele ar fi trebuit să analizeze posibilitatea ca întreaga construcție să fie demolată sau doar o parte din aceasta, dat fiind că desființarea integrală a imobilului ar prejudicia financiar orașul Ploiești și ar crea blocaje la nivelul infrastructurii.

De asemenea, a criticat decizia și din perspectiva timpului prea scurt, fixat pentru îndeplinirea obligației de demolare, apreciind că un termen rezonabil ar fi de un an, în considerarea zonei în care se află imobilul și a complexității procedurilor de autorizare a desființării.

Recurenții-reclamanți A., B. și C. au atacat decizia, numai în ceea ce privește întinderea termenului stabilit pentru desființarea construcției și neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul termenului fixat pentru desființarea construcției, au apreciat că hotărârea din apel încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii; au invocat, astfel, motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând aceste critici, au arătat că instanța de apel a încălcat practic dezlegările oferite prin decizia de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, judecând cauza prin prisma dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, text pe care l-a interpretat și aplicat greșit, acordând un termen nerezonabil de lung, de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pentru desființarea clădirii. Pe de altă parte, în condițiile în care au învestit instanța nu cu o cerere de emitere a unei autorizații de desființare, ci cu o cerere de desființare directă a construcției, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de prim control judiciar a statuat asupra unor aspecte care nu ar fi trebuit să formeze obiect al cercetării sale, așa încât considerentele reținute sunt în contradicție cu dispozitivul.

Subliniind că în decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, obligatorie pentru judecătorii fondului potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a statuat că dispozițiile art. 28 din Legea nr. 50/1991 se completează cu prevederile legii generale și că sancțiunea inerentă raportului obligațional este parte componentă a reglementării art. 1076 C. civ., acești recurenți au apreciat că motivarea curții de apel, care a ignorat aplicabilitatea legii generale în condițiile caracterului lacunar al art. 28 din Legea nr. 50/1991, este nelegală.

Astfel, au considerat că, pornind de la situația de fapt stabilită în cauză, instanța ar fi trebuit să identifice norma de drept incidentă, în sensul dezlegat deja prin decizia din recurs și, astfel, să constate că de vreme ce art. 1076 C. civ. conține o normă cu caracter sancționatoriu, sancțiunea civilă ce trebuie aplicată nu este supusă exclusiv art. 28 din Legea nr. 50/1991.

De aceea, recurenții-reclamanți au susținut că acest din urmă text legal a fost aplicat greșit, iar sancțiunea desființării construcției ar fi trebuit întemeiată pe dispozițiile art. 1076 C. civ. și executată potrivit regulilor generale.

Citând din doctrină, au apreciat că este dispensată de cerința autorizării desființarea unui imobil când aceasta se întemeiază pe o hotărâre judecătorească, situație în care autorității publice i se ridică, practic, dreptul de a aprecia asupra oportunității sau legalității demolării.

În aceeași ordine de idei, au mai arătat că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 50/1991, deoarece textul de lege respectiv impune obligativitatea deținerii unei autorizații de desființare doar în sarcina titularului unui drept real asupra imobilului, nu și în sarcina terților. În aceste condiții, au susținut că dacă li s-ar impune obținerea unei autorizații de desființare, actul jurisdicțional prin care s-a dispus demolarea/au fost autorizați a aduce măsura la îndeplinire ar fi golit de conținut, întrucât nu ar putea respecta condiția esențială a procedurii administrative, cea de a prezenta dovada dreptului real asupra imobilului. Ca o consecință, recurenții-reclamanți au apreciat că și dreptul lor de a obține desființarea construcției ar fi golit de conținut, pentru că nu ar putea să execute niciodată hotărârea judecătorească, iar o atare situație ar contraveni protecției oferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care urmărește să asigure drepturi reale și efective, nu teoretice și iluzorii.

În altă ordine de idei, autorii acestui recurs au criticat considerentul curții de apel, care le-a reproșat că doar prin motivele de apel au invocat aplicarea art. 63 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 (în realitate, art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței).

Evocând dispozițiile art. 292 C. proc. civ., aceștia au arătat că au respectat pe deplin norma de procedură în discuție, folosindu-se în calea ordinară de atac de motive invocate în memoriul de apel, dincolo de faptul că era firesc ca o atare apărare să fi fost făcută direct în apel, în fundamentarea criticilor aduse sentinței primei instanțe.

Recurenții-reclamanți au precizat că instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispoziția cuprinsă în art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței cu motivarea că aceasta ar adăuga la lege și că ar conține prevederi cu caracter dispozitiv, nu imperativ.

Combătând neaplicarea textului în discuție, care nu a fost abrogat, titularii recursului de față au precizat că norma nu adaugă la lege, ci numai lămurește un aspect ce ține de aplicarea legii.

Astfel, potrivit art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței, "lucrările de desființare a unor construcții/lucrări executate fără autorizație sau cu încălcarea prevederilor acesteia, dispuse de organele de control abilitate sau de instanță, se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizații de desființare".

Recurenții-reclamanți au arătat că dacă art. 8 din Legea nr. 50/1991 impune obligativitatea deținerii unei autorizații de desființare doar în sarcina titularului unui drept real asupra imobilului, nu și în sarcina terților, textul din Normele Metodologice vine să precizeze acest aspect, în sensul că atunci când demolarea s-a dispus de către organele de control abilitate sau de instanță, emiterea autorizației de desființare nu este necesară.

Iar formularea textului - "lucrările de desființare (...) se pot executa fără a fi necesară emiterea unei autorizații de desființare" - nu îi imprimă un caracter dispozitiv, ci exprimă practic dreptul de a desființa lucrările la care se referă.

În considerarea argumentelor prezentate mai sus, dar și a greșitei aplicări a art. 300 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au afirmat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin care, fără fundament, a stabilit un termen nejustificat de lung pentru desființarea clădirii, ceea ce face ca executarea hotărârii să depășească criteriul rezonabilității. În opinia lor, un termen rezonabil ar fi de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Decizia din apel a fost atacată de către acești recurenți și din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată, invocându-se încălcarea dispozițiilor legale privind suportarea sumelor reprezentând ajutorul public judiciar de care au beneficiat. Prin urmare, au pretins să li se acorde integral cheltuielile de judecată dovedite.

S.C. D. S.A. a recurat atât decizia curții de apel, cât și încheierea din 17.11.2016, prin care instanța de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecății, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a solicitat, în principal, modificarea încheierii, în sensul suspendării judecății apelurilor până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova și, ca o consecință, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Brașov; în subsidiar, această recurentă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii căii de atac pe care a promovat-o, respingerii apelului reclamanților, schimbării în parte a încheierii din 22.10.2015, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și a respingerii acțiunii ca prescrisă ori, ca efect al admiterii apelului său, schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii. În terțiar, a solicitat casarea deciziei și trimiterea dosarului, spre rejudecare, fie la instanța de fond, fie la cea de apel, în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză tehnică de specialitate.

Prealabil expunerii motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac a afirmat că a dobândit proprietatea asupra imobilului a cărui demolare se cere la data de 03.05.2010, fără să aibă cunoștință de pronunțarea de către Tribunalul Sibiu a sentinței nr. 248A/27.04.2010, prin care autorizația de construire a fost anulată. A precizat că respectiva sentință a devenit irevocabilă la 14.12.2010, prin decizia nr. 2572/CA a Curții de Apel Alba Iulia și că în procesul soluționat astfel, pe parcursul niciuneia dintre etapele procesuale, nu a fost citată.

Declarându-și buna-credință la achiziționarea imobilului, recurenta de față a arătat că a solicitat intrarea în legalitate, înregistrând în acest scop sub nr. x/12.10.2016 o cerere la Primarul Municipiului Ploiești și, ulterior, în condițiile lipsei unui răspuns, formulând o acțiune în fața Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care formează obiect al dosarului nr. x/2016 - aflat, la data redactării memoriului de recurs, în procedura de regularizare.

De aceea, S.C. D. S.A. a solicitat suspendarea judecății apelurilor în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dar cererea i-a fost respinsă, prin încheierea din 17.11.2016, cu motivarea că adoptarea unei asemenea măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Criticând această încheiere, recurenta-pârâtă a apreciat că motivele pe care instanța de apel și-a fundamentat dispoziția sunt străine de prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce determină incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Mai mult, a susținut că toate condițiile legale pentru a opera suspendarea judecății erau îndeplinite, deoarece dreptul care fusese dedus judecății în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal era corelativ obligației ce se cere a fi impusă în sarcina Primarului Municipiului Ploiești, de a emite o autorizație de construire în scopul intrării în legalitate a imobilului, proprietarul său urmărind reintegrarea clădirii în parametrii de existență și utilizare legală; în opinia acestuia, admiterea unei asemenea acțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauze.

O altă critică adusă deciziei atacate privește păstrarea, în apel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanța de prim control judiciar a reținut, pentru a-și argumenta concluzia, că momentul începerii curgerii termenului de prescripție nu îl reprezintă data finalizării imobilului, ci cea la care a fost anulată în fond autorizația de construire, 27.04.2010, pentru că anterior acestei date era prezumată legalitatea lucrărilor, iar demolarea nu ar fi putut fi dispusă.

În opinia autoarei acestui recurs, o atare dezlegare este nelegală, prin prisma ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Cum cererea de demolare este una civilă, acțiunea este patrimonială și prescriptibilă în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Sub aspectul datei de început a termenului prescripției, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

De aceea, recurenta-pârâtă a apreciat că nicio dispoziție a legii nu leagă cunoașterea pagubei de vreun element exterior, cum ar fi o confirmare din partea instanței a nelegalității autorizației. Prin urmare, a apreciat că reclamanții au fost în măsură să cunoască paguba încă de la data edificării imobilului.

În această ordine de idei, a susținut că hotărârile judecătorești de anulare a autorizației nu au caracter constitutiv de drepturi, ci doar declarativ. Ca atare, atât timp cât actul administrativ a fost anulat, se impune concluzia că instanțele au recunoscut existența unei norme legale încălcate la data emiterii autorizației (cea care pretindea necesitatea acordului vecinului la edificarea unei construcții cu altă destinație decât aceea de locuință), ceea ce presupune că neregularitatea preexista, iar reclamanții au cunoscut-o cel mai târziu la data promovării acțiunii prin care au urmărit să obțină anularea autorizației.

Așadar, recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții ar fi putut să pretindă desființarea imobilului încă de când au solicitat anularea autorizației, deoarece legea nu a impus, ca o condiție a admisibilității unei asemenea acțiuni, existența unei hotărâri anterioare de anulare a autorizației, cu atât cu mai mult cu cât o asemenea hotărâre nu dă naștere unei alte fapte ilicite sau unei alte pagube decât cea deja cunoscută de părțile adverse.

În continuare, autoarea acestui recurs a solicitat înlăturarea argumentelor reținute în apel, potrivit cărora prezumția de legalitate a autorizației era de natură să-i împiedice pe reclamanți să acționeze anterior anulării sale, deoarece înseși temeiurile de drept invocate (art. 610 și 1076 C. civ.) exclud necesitatea anulării autorizației, ca fundament al cererii de desființare a unui imobil.

Prin urmare, dacă deja s-a stabilit că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun, prevederi de aceeași natură trebuie să guverneze, în opinia recurentei-pârâte, și chestiunea prescripției. În caz contrar, dacă numai anularea autorizației ar legitima pe reclamanți să pretindă desființarea construcției, ar trebui ca prescripția unei asemenea acțiuni să intervină la împlinirea termenului special de un an, aplicabil în materia contenciosului administrativ.

Recurenta-pârâtă a subliniat că momentul de început al termenului de prescripție, durata sa, cauzele de suspendare și cele de întrerupere a cursului acestuia trebuie să aibă la bază date concrete, obiective, verificabile, în așa fel încât aceste repere să nu țină de conduita celui în defavoarea căruia prescripția curge.

Așa fiind, a reiterat concluzia potrivit căreia cel mai târziu la momentul finalizării imobilului, 14.11.2008, reclamanții ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și, astfel, acțiunea în desființarea clădirii ar fi trebuit promovată cel mai târziu la 14.11.2011.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată în ce privește înlăturarea apărării sale, potrivit căreia prescripția a început să curgă atunci când reclamanții ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, adică cel mai târziu la momentul finalizării imobilului. Aceasta, în condițiile în care paguba a fost produsă prin edificarea clădirii, nu prin anularea autorizației.

În ceea ce privește soluția asupra fondului, autoarea recursului de față, încadrându-și susținerile în ipotezele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a arătat atât că instanța de apel nu a cercetat elementele răspunderii civile delictuale și nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că se impune ca sancțiunea cea mai gravă (demolarea imobilului) să fie aplicată, cât și că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare și interpretare a art. 610 și 1076 C. civ.

Astfel, după ce a citat conținutul acestor două texte de lege, a afirmat că prevederile evocate nu exclud posibilitatea efectuării unor lucrări de remediere, de natură să conducă la dispariția vătămării produse reclamanților. Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să examineze măsura în care aplicarea principiului proporționalității ar fi impus aplicarea sancțiunii celei mai drastice (demolarea integrală) sau a uneia mai ușoare, raportată la fapta ilicită și la paguba creată.

S.C. D. S.A. a arătat că nelegalitatea hotărârii recurate derivă din aplicarea directă a prevederilor Legii nr. 50/1991, cu toate că în primul ciclu procesual Înalta Curte stabilise că instanțele urmează să aplice dreptul comun, iar nu cel special, derogatoriu, însă lacunar sub aspectul dedus judecății.

În continuare, susținând că răspunderea sa delictuală trebuie să fie aplicată proporțional cu fapta imputată și cu prejudiciul cauzat reclamanților, recurenta-pârâtă a apreciat că s-a dispus cea mai drastică măsură, a desființării imobilului, aceasta fiind disproporționată față de gravitatea faptelor reclamate și prejudiciu.

În această ordine de idei, a arătat că probele administrate au relevat că daunele aduse proprietății intimaților-reclamanți sunt integral reparabile - sens în care a prezentat concluzii ale unor rapoarte de expertiză -, că diferența între pierderea sa și cea a părților adverse este imensă (ceea ce impune examinarea proporționalității măsurii și aplicarea soluției economice celei mai rezonabile), că instanța nu a luat în calcul nici măcar varianta unei demolări parțiale, cu toate că recurenta-pârâtă a demarat proceduri pentru a intra în legalitate, în condițiile în care nu a participat nici la edificarea construcției și nici nu a avut cunoștință de anularea autorizației, cu toate că intimații-reclamanți sunt cei care au avut în vedere posibilitatea evitării demolării integrale și cu toate că zona în care se află imobilul este una comercială, aglomerată și intens circulată, iar nu una liniștită - toate aceste elemente fiind de natură, în opinia autoarei recursului de față, să îi individualizeze răspunderea.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nerespectarea art. 10 și 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Subliniind că imobilul în discuție se află în situl urban Centrul Istoric, recurenta-pârâtă a arătat că demolarea sa nu poate avea loc în condițiile pretinse de intimații-reclamanți, ci numai în urma unei documentații specifice și a unui aviz obținut din partea Direcției Județene pentru Cultură Prahova. De asemenea, evocând memoriul efectuat de ing. H., a apreciat că demolarea imobilului este practic imposibilă, deoarece o atare operațiune ar fi de natură să determine afectarea structurii de rezistență a clădirilor alipite și a traficului. Din perspectivă procedurală, a considerat că, dacă i s-ar opune neinvocarea acestei apărări în fazele anterioare, ea este totuși admisibilă, normele avute în vedere sunt unele de ordine publică, ceea ce face să fie incidente prevederile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat respingerea, de către instanța de apel, a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, prin care solicitase ca un expert să cerceteze dacă soluția demolării ar putea să fie și parțială. În opinia sa, o astfel de măsură reflectă încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun judecătorilor să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului în urma administrării unui probatoriu adecvat, cu atât mai mult cu cât ceea ce se autorizase constituia extinderea unei clădiri existente, care ar fi putut fi păstrată.

În altă ordine de idei, această recurentă a atacat decizia instanței de prim control judiciar și sub aspectul dispoziției de admitere a apelului reclamanților, motivat de faptul că solicitarea acestora de a se stabili un termen în care să aibă loc desființarea imobilului nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., ci ulterior, prin notele de ședință regăsite la fila x din volumul I al Tribunalului Covasna, așa încât instanța ar fi trebuit să dispună decăderea lor din dreptul de a-și completa cererea de chemare în judecată.

La data de 14.03.2017, S.C. D. S.A. a solicitat introducerea în cauză a numitului I., în calitate de succesor cu titlu particular, ca efect al dobândirii de către acesta din urmă a dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se pretinde, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/15.02.2017 de notarul public J..

La 06.04.2017, A., B. și C. au depus întâmpinare la recursurile promovate de Primarul Municipiului Ploiești și de S.C. D. S.A.; au invocat excepția nulității căii de atac declarate de Primarul Municipiului Ploiești, pentru inexistența motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, au solicitat respingerea sa, ca nefondat; aceeași soluție au solicitat să fie pronunțată și asupra celuilalt recurs.

Și S.C. D. S.A. a depus întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingerea sa ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică de la 11.04.2017, Înalta Curte, luând act că dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se pretinde a fost transmis către I., a dispus introducerea acestuia în cauză, în calitate de recurent-pârât, dar și scoaterea din proces a S.C. D. S.A.

La același termen, recurentul-pârât I. a depus la dosar un înscris, intitulat "cerere precizatoare a cererii de recurs", prin care și-a însușit recursul declarat de S.C. D. S.A. și a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii reclamanților, motivat de faptul că atât timp cât pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal se află dosarul nr. x/2016, în cadrul căruia s-a pretins intrarea în legalitate, actualitatea demolării este infirmată; de asemenea, a solicitat Înaltei Curți ca, în considerarea existenței aceluiași dosar, să suspende judecata cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin același act, a inversat ordinea de invocare a cererilor formulate de autoarea sa, fără a invoca însă motive noi.

Pe de altă parte, a depus la același termen un alt înscris, intitulat "note precizatoare", prin care a răspuns apărărilor formulate de către reclamanți pe calea întâmpinării.

La 19.09.2017, A., B. și C. au depus note de ședință, prin care au invocat excepția nulității/tardivității "cererii precizatoare a cererii de recurs" și a "notelor precizatoare" din 11.04.2017, formulate de recurentul-pârât I..

La termenul de astăzi, în ședință publică, instanța supremă, luând act că dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui demolare se cere a fost transmis către S.C. K. S.R.L., a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă, dar și scoaterea din proces a numitului I..

În recurs, părților li s-a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Examinând cererea de suspendare a judecății, întemeiată pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Separat de critica încheierii din 17.11.2016, prin care instanța de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecății, întemeiată pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o cerere de aceeași natură a fost formulată și în recurs de către Dl. I. și susținută, după preluarea poziției procesuale, de către S.C. K. S.R.L.

În motivarea sa, a fost invocată existența dosarului nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia proprietarul imobilului a cărui desființare este disputată a solicitat intrarea în legalitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază, în acest context, că autorizația de construire în baza căreia lucrările au fost executate a fost anulată de Tribunalul Sibiu prin sentința civilă nr. 248/27.04.2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2572/CA/14.12.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, reținându-se lipsa acordului vecinilor A., B. și C., exprimat în formă autentică.

Prin urmare, un atare acord constituie o cerință sine qua non a admiterii cererii de intrare în legalitate.

Desigur că, în acest litigiu, instanța supremă nu va evalua posibilitatea ca numiții A., B. și C. să-și exprime acordul, nici posibilitatea ca acesta să fie suplinit; cu toate acestea, poziția lor constantă, în cauza de față, a fost una de opoziție față de cererea proprietarului imobilului în dispută privind intrarea în legalitate.

În aceste condiții, pentru a verifica măsura în care dezlegarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei pricini, trebuie să se țină seama și de aspectele reținute în precedent.

Acestea, împreună cu faptul că reclamanții A., B. și C. dețin un "bun" în sens convențional, atât din perspectiva dreptului lor real de proprietate, cât și din cea de creditori ai unei obligații de a face, derivată din anularea autorizației și din judecata prezentului litigiu în fond și apel (chiar dacă recursul, în această materie, este suspensiv de executare potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. civ.), se constituie în împrejurări care, în analiza de oportunitate a cererii întemeiate pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., creează Înaltei Curți convingerea că suspendarea judecății nu se impune a fi adoptată. Ca atare, cererea formulată în acest sens va fi respinsă, ca nefondată.

Analizând excepția lipsei de interes a recurenților-reclamanți în promovarea căii de atac, se rețin următoarele:

Cu toate că analiza actului de procedură din 11.04.2017 relevă că excepția lipsei de interes nu viza recursul, ci însăși acțiunea de fond, S.C. K. S.R.L. a înțeles să invoce excepția lipsei de interes a recurenților-reclamanți în promovarea recursului, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii.

Înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, interesul reprezintă folosul practic urmărit de partea care declanșează o procedură judiciară în fond sau în căile de atac; el trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Autoarea excepției susține că existența dosarului nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în cadrul căruia a solicitat intrarea în legalitate, este de natură să lipsească cererea reclamanților și, implicit, recursul de atributul actualității.

O asemenea susținere nu poate justifica admiterea excepției lipsei de interes a recursului declarat de recurenții-reclamanți, deoarece în procesul civil oricare dintre părțile aflate pe poziția celui care a pierdut procesul justifică un interes în promovarea căii de atac, iar în speță, în limitele în care recurenții-reclamanți au recurat decizia curții de apel, ei află într-o atare situație.

Având în vedere considerentele de mai sus, excepția lipsei de interes a recurenților-reclamanți în promovarea căii de atac urmează să fie respinsă.

Examinând excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploiești, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Susținerile recurentului-pârât nu pot fi circumscrise motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., expres invocat.

Nu numai că această parte nu a indicat, în mod expres, vreun text de lege încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel, dar examinarea memoriului său de recurs conduce spre concluzia că recurentul-pârât nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. așa fiind, indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

În realitate, toate criticile acestui recurent relevă nemulțumirea sa față de modul de interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelurilor în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În acest context, se impune a se atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu pot forma obiect al examinării Înaltei Curți, a cărei analiză este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, căci recursul nu este o cale de atac devolutivă.

Cum accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., să admită excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului Ploiești și, în consecință, să constate nul recursul promovat de această parte.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate expuse de ceilalți recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Logica juridică impune analiza cu prioritate a recursului declarat inițial de S.C. D. S.A. și preluat de I. și, în prezent, de S.C. K. S.R.L., deoarece această parte urmărește să obțină, în caz de modificare a deciziei, respingerea în fond a acțiunii, situație în care recursul reclamanților și-ar pierde finalitatea.

Prima critică a recurentei-pârâte se îndreaptă împotriva încheierii din data de 17.11.2016, prin care instanța de prim control judiciar a respins cererea de suspendare a judecății apelurilor, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că adoptarea unei asemenea măsuri nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului.

Autoarea acestui recurs a apreciat că motivele pe care instanța de apel și-a fundamentat dispoziția sunt străine de textul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și că toate condițiile legale pentru a opera suspendarea judecății erau îndeplinite, deoarece dreptul care fusese dedus judecății în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal era corelativ obligației care se cere să fie impusă în sarcina Primarului Municipiului Ploiești, de a emite o autorizație de construire în scopul intrării în legalitate a imobilului, în vederea reintegrării clădirii în parametrii de existență și utilizare legali; în opinia sa, admiterea unei astfel de acțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauze.

Înalta Curte recunoaște caracterul profund deficitar al considerentelor pe care curtea de apel le-a expus, în susținerea respingerii cererii de suspendare; în acord cu recurenta-pârâtă, apreciază că vechimea dosarului nu poate constitui, în sine, un motiv de înlăturare de la aplicare a art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Această situație nu este însă suficientă pentru a fundamenta admiterea căii de atac a recursului, pentru că suspendarea prevăzută de textul de lege evocat mai sus nu operează de drept, ci presupune o evaluare a oportunității sale.

Și, dincolo de faptul că, de principiu, un atare examen ține de temeinicia măsurii, considerentele expuse anterior, care au explicat măsura de respingere a cererii de suspendare a judecății recursurilor, își păstrează pe deplin valabilitatea și în ipoteza de față.

De aceea, prima critică este nefondată.

Tot în scopul casării cu trimitere, recurenta-pârâtă a criticat respingerea, de către instanța de apel, a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică, prin care solicitase ca un expert să cerceteze dacă soluția demolării ar putea să fie și parțială. În opinia sa, o astfel de măsură reflectă încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care impun judecătorilor să stăruie, prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului în urma administrării unui probatoriu adecvat, cu atât mai mult cu cât ceea ce se autorizase constituia extinderea unei clădiri existente, care ar fi putut fi păstrată.

Casarea deciziei doar pe temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece, potrivit acestui text legal, "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi". Așadar, textul evocat nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs va proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece autoarea căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., citat mai sus.

Recurenta-pârâtă a supus cenzurii în recurs și dispoziția de păstrare, în apel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că dezlegarea instanței de prim control judiciar, potrivit căreia momentul începerii curgerii termenului de prescripție nu îl reprezint