ÎCCJ, decizie (scj.ro #213639)

Omisiunea comunicării cererii de chemare în judecată. Implicații asupra dreptului părții pârâte de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: principiul contradictorialității

dreptul la apărare

întâmpinare

proces echitabil

C.civ., art. 2513

C.proc.civ., art. 6, art. 14 alin. 1, art. 201 alin. 1

C.E.D.O., art. 6

Necomunicarea cererii de chemare în judecată, dincolo de faptul că reprezintă o încălcare a obligației impuse instanței de judecată prin dispozițiile art. 201 alin. (1) C.proc.civ., constituie, în același timp, o nesocotire a principiului contradictorialității și o încălcare a dreptului la apărare al pârâtului, câtă vreme acesta a fost pus în imposibilitatea de a se apăra, întrucât, neavând cunoștință de pretențiile concrete formulate de reclamant și nici de motivele de fapt și de drept pe care acesta și-a întemeiat cererea, nu a putut invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, până la primul termen la care a fost legal citat.

Este adevărat că textul art. 2513 C.civ. care reglementează momentul până la care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune folosește sintagma „primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”, însă aceasta nu trebuie interpretată în sens restrictiv, ca referindu-se exclusiv la legalitatea  procedurii de citare, constând în emiterea și transmiterea citației prin care părții i se aduce la cunoștință termenul de judecată stabilit. În realitate, instanța trebuie să analizeze și să stabilească în concret dacă procedurile efectuate anterior primului termen de judecată – de citare și comunicare a actelor judiciare – au fost efective, respectiv dacă au avut aptitudinea de a încunoștința partea despre existența procesului, nu numai din perspectiva termenului de judecată stabilit, ci a tuturor elementelor procesului, pentru că, în caz contrar, dreptul de acces la justiție ar fi subminat.

Așadar, câtă vreme, prin citație, pârâtului i-a fost adus la cunoștință doar termenul de judecată, actul de procedură nefiind însoțit și de copia cererii de chemare în judecată, este evident că nu se poate vorbi despre o îndeplinire legală a obligației de a comunica actele judiciare, maniera în care prima instanță a procedat nefiind aptă de a asigura înștiințarea efectivă a părții despre desfășurarea procesului. Or, lipsa efectivității comunicării actelor de procedură are drept consecință pentru parte împiedicarea efectuării apărărilor, a luării la cunoștință a conținutului cererii de chemare în judecată și a exercitării oricărui alt act de procedură prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, principii subsumate dreptului la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 6 C.proc.civ., ce conține în structura sa și dreptul de acces la justiție.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2007 din 7 noiembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 27.07.2020, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să constate următoarele:

- că defuncta C. (soția pârâtului) se face vinovată de cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 664.737 lei în dauna reclamantei, prin faptele sale de delapidare, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/296/2017, soluționat prin sentința penală nr. 230/2020 pronunțată de către Judecătoria Satu Mare, desființată, în parte, prin decizia penală nr. 330/2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, dispunându-se încetarea procesului penal, în temeiul art.16 lit. f C.proc.pen., ca urmare a decesului inculpatei, lăsarea ca nesoluționată a laturii civile și menținerea măsurilor asigurătorii;

- că obligația de plată a prejudiciului cauzat este o datorie a moștenirii lăsate de către defuncta C.;

- că imobilul înscris în CF nr. x24 nr. top 4403/8a, 4403/8c, 4403/8c-C1 Satu Mare este parte a masei succesorale rămase după defuncta C.;

- că pârâtul B. este moștenitor acceptant al succesiunii, în baza certificatului de moștenitor nr. 12/2020, emis de BNP X, în dosarul succesoral nr.x/2020;

- că pârâtul B. este proprietar tabular pe cota de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x24 nr. top 4403/8a, 4403/8c, 4403/8c-C1 Satu Mare, în baza moștenirii după defuncta C., deși asupra imobilului s-a dispus instituirea măsurii sechestrului penal, prin ordonanța procurorului din 25.10.2016, aplicată prin procesele-verbale de sechestru asigurator din data de 16.11.2016, în dosar nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să dispună:

- obligarea pârâtului la plata prejudiciului în cuantum de 664.737 lei, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, de la data săvârșirii faptelor (de către antecesoarea sa C.) și până la data plății efective, dar nu mai mult decât cota care i s-a cuvenit din moștenirea după defuncta C.;

- repunerea părților în situația anterioară de carte funciară, prin radierea înscrierii de sub B7 în ceea ce privește dreptul de proprietate dobândit prin moștenire de la defuncta C. asupra cotei de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x24 nr. top 4403/8a, 4403/8c, 4403/8c-C1;

- notarea în cartea funciară a litigiului asupra cotei de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x24 nr. top 4403/8a, 4403/8c, 4403/8c-C1.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1155, art. 1349, art. 1381 C.civ., art. 25 alin. 5, art. 397 alin. 5 C.proc.pen.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 6118 din 18.12.2020, Judecătoria Oradea a admis excepțiile necompetenței materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

La această instanță, cauza a fost înregistrată la data de 29.12.2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 149/D din data de 30.06.2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune de către pârâtul B., prin apărător ales, prin notele scrise din 21.02.2022.

A fost admisă, în parte, cererea principală formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., și, în consecință, a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 664.737 lei, actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare, de la data de 07.02.2020 (data lichidării regimului comunității legale de bunuri și data emiterii certificatului de moștenitor nr. 12/2020, în cadrul dosarului succesoral nr. x/2020 de Societatea Profesională Notarială X) și până la data plății efective, în limitele activului succesoral dobândit prin certificatul de moștenitor nr. 12/2020 emis de Societatea Profesională Notarială X, ca efect al principiului disponibilității manifestat în cuprinsul cererii principale.

Au fost respinse capetele de cerere 2 și 3 din acțiunea principală, ca neîntemeiate, și s-a luat act că reclamanta SC A. SRL și pârâtul B., ambii prin apărător ales, au învederat instanței de judecată în ședința publică din 17.05.2022 că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 228/A din data de 15.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția  I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât B., în contradictoriu cu intimata - reclamantă SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 149/D/2022 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

S-a luat act de faptul că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva  deciziei nr. 228/A/2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, Secția  I civilă, a declarat recurs pârâtul B.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că, în mod greșit instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pe considerentul că ar fi fost tardiv invocată, în condițiile în care, în realitate, excepția prescripției a fost invocată în termen legal, în fața Tribunalului Satu Mare, prin întâmpinarea pe care a depus-o ca urmare a dispoziției exprese a acestei instanțe, date prin rezoluția din de 31.12.2020, când i-a și fost comunicată în mod legal, pentru prima dată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În acest sens, a solicitat să se constate că, la Judecătoria Oradea, instanța inițial învestită cu acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze, nu a fost legal citat, întrucât reclamanta a indicat o adresă de domiciliu greșită, iar el, pârâtul, a aflat în mod întâmplător de proces, consultând portalul instanței de judecată, ca urmare a faptului că a fost încunoștințat de către OCPI Satu Mare că în cartea sa funciară a fost notat acest proces.

Deși a transmis la dosar, prin e-mail, o cerere în care și-a precizat adresa corectă, procedura nu a fost refăcută iar reclamanta nu și-a rectificat cererea de chemare în judecată sub acest aspect.

Recurentul susține că instanța inițial învestită, Judecătoria Oradea, nu era competentă material să soluționeze cauza, sens în care a și invocat, prin notele scrise transmise la dosar, excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a acestei instanțe, solicitând declinarea competenței în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Cum Judecătoria Oradea nu era competentă să soluționeze cauza iar la această instanță nu a fost legal citat și nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, nu avea cum să invoce la acel moment excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Excepția a fost invocată la instanța competentă, Tribunalul Satu Mare, după ce i s-a comunicat pentru prima dată acțiunea și i s-a pus în vedere în mod expres să formuleze întâmpinare, act judiciar pe care l-a depus în termen legal și în raport de care soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca tardiv invocată, apare ca fiind nelegală.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că cererea de amânare a judecării cauzei, formulată la Tribunalul Satu Mare pentru termenul din data de 12.02.2022, în vederea angajării unui apărător, i-a fost în mod nelegal respinsă pe considerentul că la dosar exista deja o împuternicire avocațială care atesta faptul că avea un reprezentant convențional. În realitate, în cuprinsul împuternicirii avocațiale depuse la dosar, era menționat clar că aceasta fusese dată doar pentru redactarea actelor de procedură, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, nu și pentru reprezentare, conform literei a) a aceluiași articol, or, cererea de amânare fusese formulată pentru angajarea unui avocat care să îl reprezinte efectiv pe pârât în instanță. Din această perspectivă, recurentul consideră că, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui avocat în vederea reprezentării în instanță, și audiind la acel termen martorul propus de reclamantă, Tribunalul Satu Mare a interpretat greșit prevederile Legii nr. 51/1995 și i-a încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 C.proc.civ., ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute a actelor întocmite de instanță, iar nu pe cea a nulității relative cum greșit s-a apreciat de către instanța de apel.

Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la culpa exclusivă a societății reclamante în producerea prejudiciului, în cauză nefiind întocmit un inventar de patrimoniu al societății, deși expertul menționase în mod expres că acest lucru era necesar. Recurentul consideră că în mod greșit a fost luată în considerare declarația martorei Y., în detrimentul mențiunilor făcute de expert în cuprinsul raportului de expertiză, în sensul că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri figurează în contul firmei cu nr. 473

decontări în curs de clarificare

, iar din aceste sume au fost efectuate plăți pentru carduri, în sumă de 185.027 lei, și plăți pentru bugetul statului, în sumă de 291.920 lei, astfel că, pentru stabilirea prejudiciului cauzat, se impunea efectuarea inventarului patrimoniului societății, conform Legii nr. 82/1991. Recurentul a precizat că defuncta C. nu și-a însușit nicio sumă de bani pentru sine, toți banii fiind folosiți pentru plata salariilor angajaților și acoperirea impozitelor și penalităților de întârziere la bugetul statului. Defuncta nu avea dreptul de a administra societatea, nu avea nici măcar calitatea de contabil șef, iar administratorii societății nu au respectat Ordinul nr. 286/2009 privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, semnând bilanțurile în care sumele de bani era trecute în contul nr. 473

decontări în curs de clarificare.

Printr-un memoriu separat, depus în interiorul termenului de motivare a recursului, recurentul pârât și-a completat motivele de recurs și, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 4 C.proc.civ., a susținut că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a comis exces de putere pentru că nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau supra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, încălcându-și obligația impusă de art. 22 C.proc.civ. de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

În acest sens, a arătat că excesul de putere rezultă, pe de o parte, din aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la culpa exclusivă a societății pentru lipsa inventarului de patrimoniu, reluând toate argumentele expuse și în cuprinsul cererii de recurs referitoare la necesitatea efectuării acestui inventar, iar, pe de altă parte, din aceea că i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, așa cum este acesta reglementat prin dispozițiile art. 6 C.proc.civ. și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reiterând, în acest sens, aspectele susținute prin cererea inițială de recurs, cu privire la modul în care s-au desfășurat procedurile în fața Judecătoriei Oradea și, apoi, în fața Tribunalului Satu Mare.

Tot în interiorul termenului de motivare a recursului, recurentul pârât B. a formulat și în nume personal o cerere de recurs în cadrul căreia a susținut că decizia instanței de apel este abuzivă și nelegală, acoperind neregularitățile comise de prima instanță.

A reiterat susținerile referitoare la faptul că nu a fost legal citat la Judecătoria Oradea, la felul în care a aflat de proces și la faptul că a formulat în termen legal întâmpinare la Tribunalul Satu Mare, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost în mod greșit respinsă pe motiv că nu ar fi fost invocată în termen.

A reiterat, totodată, susținerile ce vizează fondul cauzei, arătând că pe timpul căsătoriei cu defuncta C. nu existat nicio schimbare în situația materială a familiei, defuncta neînsușindu-și nicio sumă de bani din patrimoniul societății, astfel că nu poate fi trasă la răspundere, cu atât mai mult cu cât prejudiciul nu a putut fi stabilit cu certitudine în lipsa inventarului de patrimoniu pe care firma, prin administrator, trebuia și era obligată să îl facă.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la cererile de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte  constată că recursul declarat este fondat în sensul și în limitele considerentelor ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, instanța reține că, în esență, prin motivele de recurs, pârâtul critică, pe de o parte, soluția dată  excepției prescripției dreptului material la acțiune, considerând că în mod nelegal s-a reținut de către instanțele de fond că aceasta a fost tardiv invocată, iar, pe de altă parte, soluția dată fondului litigiului, susținând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul nu a fost demonstrat cu certitudine, în lipsa unui inventar al patrimoniului societății. Totodată, recurentul reiterează susținerile referitoare la încălcarea de către instanța de fond a dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de amânare formulate la termenul din data de 12.02.2021, susținând că în mod greșit Curtea de Apel a calificat această neregularitate ca fiind un caz de nulitate relativă, sancțiunea aplicabilă fiind, de fapt, nulitatea absolută a actelor de procedură efectuate cu încălcarea acestui drept.

Deși recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că,  o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., câtă vreme sunt deduse judecății aspecte referitoare la încălcarea dreptului la apărare precum și la pretinse nesocotiri ale unor reguli de procedură ce guvernează procesul civil, referitoare la citarea părților în proces și comunicarea actelor judiciare, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și care au avut drept consecință soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, împrejurare față de care, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare mai sus menționat.

Pe de altă parte, se constată că, deși a fost invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâtul nu a formulat nicio critică concretă ce ar putea fi încadrată în vreuna dintre ipotezele la care se referă acest text legal, astfel că, fiind indicat pur formal, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. nu va fi avut în vedere în analiza recursului.

În sfârșit, reținând că în calea extraordinară de atac pot forma obiect al cercetării judecătorești doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C.proc.civ., conform cărora „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, în conformitate cu care „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)”, criticile formulate de recurent cu privire la situația de fapt sau la modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele administrate nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriile de recurs.

1.

Cu referire la criticile ce vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A. SRL a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B., în calitate de moștenitor legal al defunctei C., pentru un prejudiciu în valoare de 664.737 lei, rezultat din fapte ilicite comise de defunctă în perioada în care aceasta a avut calitatea de contabil al societății, fapte ce au constat în ridicarea din contul bancar al societății a mai multor sume de bani, respectiv, în virarea altor sume de bani în contul a două societăți comerciale, SC Z. SRL și SC W. SRL, fără să fie întocmite documente justificative și fără bază legală.

Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Oradea, fiind trimisă, ulterior, spre competentă soluționare, ca urmare a admiterii excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, invocate de pârât, Tribunalului Satu Mare.

Pârâtul s-a apărat, la fond, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție pe care Tribunalul Satu Mare a respins-o ca fiind tardiv invocată.

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța de fond a reținut că, în raport de dispozițiile exprese ale art. 2513 C.civ., care prevăd că excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată „numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”, și de împrejurarea că, în speță, prima instanță învestită cu soluționarea cauzei a fost Judecătoriei Oradea, excepția trebuia invocată în fața acelei instanțe. Or, deși a formulat note de ședință pe care le-a înregistrat la dosar, la data de 08.12.2020, calificate ca întâmpinare prin sentința civilă nr. 6118/2020 de declinare a competenței în favoarea Tribunalului Satu Mare, pârâtul nu a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiunea principală, după cum nici la primul termen de judecată, fixat în cauză la data de 10.12.2020, cu legala citare a părților, excepția nu a fost invocată.

Apărările pârâtului B., în sensul că excepția ar fi fost invocată în termen legal, prin cea de-a doua întâmpinare formulată în cauză, la Tribunalul Satu Mare, au fost înlăturate, apreciindu-se, pe de o parte, că însăși întâmpinarea a fost tardiv formulată, ceea ce a avut drept consecință decăderea pârâtului B. din dreptul de a formula excepții iar, pe de altă parte, că, de fapt, prin cea de-a doua întâmpinare formulată și înregistrată la data de 02.02.2021, cu depășirea termenului procedural, a fost invocată excepția prescripției răspunderii penale, în baza dispozițiilor art. 154, lit. c) C.proc.pen. și nu excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, pârâtul a criticat soluția dată excepției, susținând, în esență, că invocarea prescripției s-a făcut în termenul legal, la prima zi de înfățișare, la instanța competentă material, teritorial și general să judece cauza, Tribunalul Satu Mare, prin întâmpinarea depusa la dosar după ce, abia la data de 05.01.2021, i-a fost comunicată pentru prima dată cererea de chemare în judecată și i s-a pus în vedere în mod expres de către această instanță obligația de a depune întâmpinare.

Pârâtul a mai susținut că Judecătoria Oradea nu a fost competentă material și teritorial să judece cauza, fiind vorba de o necompetență de ordine publică, conform art. 129 al. 2 C.proc.civ., astfel că actele săvârșite în fața unei asemenea instanțe sunt lovite de nulitate absolută, și că oricum în fața acelei instanțe, respectiv, la Judecătoria Oradea, nu a fost legal citat, reclamanta indicând în cererea de chemare în judecată o adresă de domiciliu eronată, el, pârâtul, luând cunoștință de existența procesului pe rol, în mod întâmplător.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Oradea a menținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind tardiv invocată, reținând, sub un prim aspect, că, în textul articolului 2513 C.civ., care stabilește momentul până la care poate fi invocată excepția, legiuitorul menționează clar că prescripția poate fi opusă numai

în primă instanță

, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, fără a se face nicio referire la competența instanței.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că notele de ședință depuse de pârât în fața Judecătoriei Oradea, prin intermediul cărora a fost invocată excepția necompetenței acestei instanțe, au fost calificate ca fiind întâmpinare, or, prin acestea pârâtul nu a înțeles să invoce și excepția prescripției.

Mai mult, pârâtul  nu a  invocat excepția prescripției extinctive nici la primul termen de judecată, din 10.12.2020, termen pentru care pârâtul a fost legal citat, la adresa de domiciliu, identificată de instanța de judecată în urma verificării bazei de date DEPABD, și de care este cert că pârâtul a avut cunoștință câtă vreme a transmis la dosar notele scrise în care a indicat expres termenul de judecată.

Instanța de apel a mai reținut că actele de procedură întocmite înaintea primului termen de judecată rămân câștigate cauzei, ele nefiind anulate ca efect al constatării necompetenței materiale a instanței, întrucât, în concret, instanța necompetentă nu a efectuat niciun act de judecată în cauză, ci doar a efectuat procedura scrisă anterioară fixării primului termen de judecată.

Cu referire la întâmpinarea depusă de pârât la Tribunalul Satu Mare, la data de 02.02.2021, s-a constatat de către instanța de apel că nici în cuprinsul acesteia nu a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul referindu-se doar la prescripția răspunderii penale, conform art. 154 lit. c) C.proc.pen., între cele două instituții neexistând niciun fel de similitudine și, prin urmare, nici risc de confuzie, cu atât mai mult cu cât întâmpinarea a fost redactată de un avocat - profesionist al dreptului.

Curtea de Apel a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată abia un an mai târziu, la data de 21.02.2022, la al șaselea termen de judecată, în fața tribunalului, împrejurare față de care s-a constatat că în mod corect aceasta a fost respinsă pe excepția tardivității.

Prin criticile formulate pe calea prezentului recurs, pârâtul solicită să se constate, sub un prim aspect, că atât Tribunalul Satu Mare, cât și Curtea de Apel Oradea au stabilit în mod greșit momentul până la care putea fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în fața Judecătoriei Oradea, câtă vreme aceasta nu era instanța competentă să soluționeze cauza, iar, la judecătorie, pârâtul nu a fost legal citat și nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepția prescripției.

Pe de altă parte, recurentul solicită să se constate că excepția a fost în mod legal invocată la Tribunalul Satu Mare, prin întâmpinarea depusă în termen legal, după ce instanța i-a comunicat pentru prima dată cererea de chemare în judecată și i-a solicitat în mod expres să depună întâmpinare, din conținutul actului judiciar depus la data de 02.02.2021 rezultând în mod explicit că a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune și nu doar excepția răspunderii penale, cum în mod eronat au reținut instanțele de fond.

Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma acestor critici, ce se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., prin raportare la normele de drept material și de drept procesual a căror încălcare se invocă și la circumstanțele concrete ale speței de față, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 2513 C.civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Rezultă din dispozițiile legale citate că prescripția nu poate fi  invocată oricând, ci numai în fața primei instanțe și într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepția nu a fost invocată prin întâmpinare, până la sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Nerespectarea acestui termen atrage decăderea părții din dreptul de a mai invoca excepția, iar eventuala invocare a excepției dincolo de momentul primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate este sancționată cu respingerea ei ca tardivă.

Așadar, momentul limită până la care poate fi invocată prescripția extinctivă coincide cu primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, stabilirea cu exactitate a acestuia fiind esențială pentru soluționarea excepției.

În aceste coordonate, în speță, pentru a determina momentul până la care pârâtul putea invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel, ținând cont de circumstanțele particulare ale speței, determinate de faptul că, inițial, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, iar, la primul termen de judecată a fost trimis, ca urmare a declinării competenței, Tribunalului Satu Mare, avea de analizat și de stabilit care a fost

prima instanță

, în sensul art. 2513 C.civ., în fața căreia trebuia invocată excepția, respectiv, care este termenul de judecată care întrunește condițiile legale pentru a putea fi considerat momentul procesual numit și

primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate

, în sensul aceluiași text legal, urmând ca, în funcție de acestea, să constate dacă excepția prescripției a fost invocată sau nu cu respectarea termenului legal.

Așa cum s-a arătat deja, acțiunea reclamantei a fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 27.07.2020, primul termen de judecată fiind stabilit, în fața acestei instanțe, la data de 10.12.2020, când au fost puse în discuția părților excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței teritoriale, invocate de pârât prin notele de ședință transmise la dosar la data de 08.12.2020.

Ulterior admiterii excepției de necompetență, prin sentința nr. 6118/2020, Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, instanță la care primul termen de judecată a fost fixat la data de 12.02.2021.

Pretinzând că în mod greșit instanța de apel a stabilit momentul până la care putea fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în fața Judecătoriei Oradea, recurentul a invocat două argumente și anume: că, atât timp cât instanța era necompetentă să soluționeze cauza, toate actele de procedură efectuate de aceasta sunt lovite de nulitate, astfel că nu pot fi luate în considerare, stabilirea momentului până la care excepția prescripției dreptului material la acțiune putea fi invocată urmând a se face doar prin raportare la actele de procedură efectuate în fața Tribunalului Satu Mare, respectiv a instanței competente să soluționeze litigiul, și că, la judecătorie, nu a fost legal citat și nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepția prescripției până la primul termen stabilit de această instanță.

Cu referire la primul aspect, ce vizează nulitatea actelor de procedură efectuate de instanța necompetentă, în acord cu opinia instanței de apel, Înalta Curte reține că, în raport de conținutul concret al dispozițiilor art. 2513 C.civ., în care este folosită sintagma

prima instanță

și nu

instanța competentă

, împrejurarea că instanța inițial învestită cu cererea de chemare în judecată nu era competentă să soluționeze cauza nu are nicio relevanță din perspectiva determinării instanței în fața căreia excepția prescripției trebuia invocată. Aceasta pentru că, actele de procedură întocmite înaintea primului termen de judecată, în etapa scrisă, prealabilă (comunicările actelor judiciare întocmite de părți, citațiile, etc.), nu reprezintă acte de judecată ale instanței necompetente ci doar acte care pregătesc începerea judecății, declanșarea propriu-zisă a procesului civil fiind marcată de fixarea primului termen de judecată, apreciat ca moment de referință al procesului. Prin urmare, acestea rămân câștigate cauzei, nefiind anulate ca efect al constatării necompetenței materiale a instanței.

În consecință, este neîntemeiat argumentul recurentului potrivit căruia termenul din data de 10.12.2020, stabilit de Judecătoria Oradea, nu ar putea fi avut în vedere în determinarea momentului până la care excepția prescripției trebuia invocată, pentru că instanța nu era competentă să soluționeze cauza.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentului, referitoare la faptul că, în fața primei instanțe pe rolul căreia a fost înregistrată acțiunea, respectiv Judecătoria Oradea, nu a fost legal citat și nici nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, astfel că nu avea cum să invoce excepția prescripției, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat adresa de domiciliu a pârâtului ca fiind cea din Satu Mare, strada X, nr. 8.

Ca urmare, în procedura prealabilă primului termen de judecată, prin rezoluția din data de 19.09.2020, instanța a dispus comunicarea actelor de procedură (cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia) la această adresă, cu mențiunea obligației pârâtului de a depune întâmpinare, în termen de 25 de zile de la primirea comunicării, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, conform art. 208 alin. 2 C.proc.civ..

La data de 08.10.2020 și, apoi, la 14.10.2020, prin intermediul poștei electronice, pârâtul a comunicat instanței faptul că a luat cunoștință întâmplător de existența dosarului și a solicitat să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată pentru greșita indicare a adresei de domiciliu precum și lipsa de procedură, indicând adresa corectă de domiciliu ca fiind cea din Satu Mare, strada Y. nr.5.

În urma verificărilor efectuate de instanță în baza de date DEPABD, a fost identificat domiciliului real al părții, astfel că, prin rezoluția din data de 24.10.2020, odată cu fixarea primului termen de judecată, la data de 10.12.2020, s-a dispus citarea pârâtului la adresa rezultată în urma verificărilor, respectiv, cea din Satu Mare, strada Y. nr. 5. Rezoluția completului de judecată nu cuprinde, însă, nicio mențiune cu privire la recomunicarea actelor judiciare, respectiv, a cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate acesteia și nici cu privire la obligația pârâtului de a depune întâmpinare.

La data de 08.12.2020, tot prin intermediul poștei electronice, pârâtul a transmis la dosar note de ședință, în cuprinsul cărora a reiterat excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru indicarea greșită a adresei de domiciliu, și a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței în soluționarea cauzei, solicitând ca, în situația în care instanța va respinge excepțiile, să îi acorde un termen de judecată în vederea angajării unui apărător precum și pentru a-i fi comunicate actele depuse de reclamant, având în vedere că, până la acel moment nu a primit niciun astfel de act. Prin aceleași note de ședință, pârâtul a indicat un domiciliu procesual ales, la Cabinet Avocat X, cu sediul în Satu Mare, solicitând, în mod expres, ca procedura de comunicare a actelor judiciare să fie realizată exclusiv conform art. 154 alin. (6) C.proc.civ., în format electronic, la adresa (...), declarând, totodată, că prin recepționarea e-mail ului transmis de instanță și deschiderea acestuia procedura de comunicare se va considera legal îndeplinită.

La termenul de judecată din data de 10.12.2020, instanța, apreciind că procedura de citare a pârâtului este legal îndeplinită, a pus în discuția părților excepția necompetenței, excepția pe care, prin sentința civilă nr. 6118/2020, a admis-o, declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În raport de aceste elemente rezultate din cuprinsul actelor și lucrărilor efectuate în cauză de către Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentul pârât, că, pentru termenul din data de 10.12.2020, partea a fost legal citată, la adresa indicată chiar de aceasta, procedura de citare fiind îndeplinită prin afișare, așa cum rezultă din dovada existentă la dosarul primei instanțe. Este lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta nu și-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul solicitat de pârât, respectiv, al indicării adresei corecte de domiciliu, perpetuarea acestei erori în cuprinsul actului respectiv neavând niciun fel de consecințe asupra procedurii de citare pe care instanța a efectuat-o cu respectarea dispozițiilor art. 153 și următoarele C.proc.civ.

Prin urmare, din această perspectivă, recurentul nu poate pretinde că i-a fost încălcat dreptul la apărare, garantat prin art. 13 alin. (1) C.proc.civ., și nici dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția europeană, care conține în structura sa dreptul de acces la justiție, câtă vreme citarea a fost efectuată chiar la adresa indicată de acesta, cu atât mai mult cu cât, așa cum a reținut și instanța de apel, pentru termenul respectiv, pârâtul a transmis la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția de necompetență a instanței, și în cuprinsul cărora a indicat expres termenul de judecată din 10.12.2020, ceea ce demonstrează că pârâtul a avut cunoștință de el.

Este adevărat că, prin cererea adresată instanței de judecată, la data de 08.12.2020, cu două zile înainte de primul termen de judecată, pârâtul și-a indicat un domiciliu procesual ales și a solicitat în mod expres ca procedura de citare să fie efectuată în format electronic, la adresa de e-mail a avocatului său.

Cu toate acestea, împrejurarea că instanța nu a dispus refacerea procedurii de citare, conform opțiunii exprimate de parte, nu a cauzat nicio vătămare intereselor sale procesuale, câtă vreme este cert că partea avea deja cunoștință de termenul de judecată stabilit, ca urmare a transmiterii citației în format letric, în termenul procedural, și a afișării acesteia la adresa de domiciliu, personal indicată de pârât, aspect dovedit de împrejurarea mai sus menționată, respectiv că pârâtul a transmis la dosar note de ședință în cuprinsul cărora a indicat expres termenul de judecată din 10.12.2020.

Prin urmare, deși este adevărat că, atunci când partea își exprimă în mod expres opțiunea cu privire la o anumită modalitate de comunicare, instanța are îndatorirea de a da prioritate acesteia, cu respectarea dreptului la apărare, în speță, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, nu se poate aprecia că, urmare a comportamentului instanței, partea ar fost lipsită de posibilitatea de a participa efectiv la desfășurarea procesului, și, în mod subsecvent, nu ar fi fost în măsură să își exercite drepturile procesuale, astfel că, din această perspectivă, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. nu este incident.

Sunt întemeiate, însă, susținerile recurentului referitoare la faptul că, în fața Judecătoriei Oradea, până la primul termen de judecată, acestuia nu i-a fost în mod legal comunicată cererea de chemare în judecată, această neregularitate având implicații directe asupra posibilității părții de a-și exercita drepturile procesuale, inclusiv dreptul de a invoca, în termenul legal, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, Înalta Curte reține că, alături de legala citare a părților în proces, comunicarea actelor judiciare, conform dispozițiilor legale, reprezintă nu doar o obligație a instanței de judecată, ci și o garanție a respectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, principii fundamentale ce guvernează procesul civil.

Contradictorialitatea nu trebuie înțeleasă strict ca o diferență de păreri expuse de părțile procesului ci și ca posibilitate a fiecărei părți de a‐și manifesta punctul de vedere, de a‐și  susține  și  dovedi  ipoteza  cea  mai  avantajoasă  pentru sine. Ea este o componentă a dreptului la apărare și este intrinsec legată de principiul egalității armelor, ceea ce înseamnă că părțile trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște  existența  procesului,  piesele  dosarului, poziția celeilalte părți, de a discuta și de a combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, finalitate prevăzută de dispozițiile art. 211 C.proc.civ..

Contradictorialitatea nu guvernează numai etapa dezbaterilor în fond ci domină procesul civil de la un capăt la altul, manifestându-se în mod distinct pe parcursul desfășurării procedurii judiciare, inclusiv în etapa scrisă, deci anterior fixării primului termen de judecată, când  reclamantul  depune  cererea  prin  care își formulează pretențiile iar pârâtul, în replică, prin întâmpinare, răspunde acestora și își formulează apărările.

Pentru aceasta, instanța este obligată să comunice pârâtului cererea de chemare în judecată, aducându-i la cunoștință obligația de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții (art. 201 alin. 1 C.proc.civ.).

În conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. 1 C.proc.civ., prima cerință a contradictorialității este ca părțile să fie înștiințate despre existența și data judecării litigiului, iar cea de-a doua, ca acestea să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază  pretențiile și apărările precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se servească astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea (art. 14 alin. 2 C.proc.civ.).

În raport de aceste considerente, este evident că, în speță, necomunicarea cererii de chemare în judecată, dincolo de faptul că reprezintă o încălcarea a obligației impuse instanței de judecată prin dispozițiile art. 201 alin. 1 C.proc.civ., constituie, în același timp, o nesocotire a principiului contradictorialității și o încălcare a dreptului la apărare al pârâtului câtă vreme acesta a fost pus în imposibilitatea de a se apăra, întrucât, neavând cunoștință de pretențiile concrete formulate de reclamantă și nici de motivele de fapt și de drept pe care aceasta și-a întemeiat cererea, pârâtul nu a putut invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, până la termenul din data de 10.12.2020.

Prin urmare, sunt întemeiate susținerile recurentului potrivit cărora termenul din data de 10.12.2020 nu poate fi considerat momentul limită până la care prescripția putea fi invocată întrucât, deși este adevărat că pârâtul a fost legal citat,  acesta nu a cunoscut elementele esențiale ale procesului, în concret, conținutul cererii de chemare în judecată, care ar fi trebuit să îi fie legal comunicată în procedura de regularizare, respectiv până la primul termen de judecată, astfel că a fost lipsit de posibilitatea reală de a-și formula apărările corespunzătoare în cauză.

Este adevărat că textul art. 2513 C.civ. care reglementează momentul până la care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune folosește sintagma primul termen de judecată la care

părțile sunt legal citate

, dar, aceasta nu trebuie interpretată în sens restrictiv, ca referindu-se exclusiv la legalitatea  procedurii de citare, constând în emiterea și transmiterea citației prin care părții i se aduce la cunoștință termenul de judecată stabilit. În realitate, instanța trebuie să analizeze și să stabilească în concret dacă procedurile efectuate anterior primului termen de judecată – de citare și comunicare a actelor judiciare – au fost efective, respectiv dacă au avut aptitudinea de a încunoștința partea despre existența procesului, nu numai din perspectiva termenului de judecată stabilit, ci a tuturor elementelor procesului, pentru că, în caz contrar, dreptul de acces la justiție ar fi subminat.

Așadar, câtă vreme, prin citație, pârâtului i-a fost adus la cunoștință doar termenul de judecată, actul de procedură nefiind însoțit și de copia cererii de chemare în judecată, este evident că nu se poate vorbi despre o îndeplinire legală a obligației instanței de a comunica actele judiciare, maniera în care Judecătoria Oradea a procedat nefiind aptă de a asigura înștiințarea efectivă a părții despre desfășurarea procesului. Or, lipsa efectivității comunicării actelor de procedură are drept consecință pentru parte împiedicarea efectuării apărărilor, a luării la cunoștință a conținutului cererii de chemare în judecată și a exercitării oricărui alt act de procedură prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, principii subsumate dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 6 C.proc.civ., ce conține în structura sa și dreptul de acces la justiție.

De altfel, Judecătoria Oradea a constatat și a reținut în mod explicit în cuprinsul hotărârii de declinare pronunțate aceste neregularități ale procedurii de comunicare a cererii de chemare în judecată.

Însă, este de presupus că, în condițiile în care, la termenul din 10.12.2020, urma să își verifice doar competența și să trimită cauza spre soluționare instanței competente teritorial și material, a apreciat că nu se mai impune remedierea acestora,  pentru a nu tergiversa inutil cauza, dar a menționat în mod explicit în considerentele hotărârii de declinare că „...pârâtului nu i-a fost legal comunicată cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile anexate în vederea formulării întâmpinării”.

Este adevăra că, în continuare instanța a reținut, în considerentele hotărârii de declinare a competenței, că „...notele de ședință înregistrate de pârât la data de 08.12.2020 au valoarea unei întâmpinări”, dar această apreciere a fost făcută doar pentru a justifica faptul că pârâtul era în drept să invoce  necompetența materială și pe cea teritorială a Judecătoriei Oradea, ea neavând semnificația unei veritabile calificări a actului respectiv ca fiind întâmpinare, câtă vreme, anterior instanța menționase explicit că pârâtului nu i-a fost legal comunicată cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile anexate în vederea formulării întâmpinării.

Prin urmare, este greșită susținerea instanței de apel în sensul că nu a existat niciun motiv pentru care, deși a avut cunoștință de termenul din 10.12.2020, termen pentru care a depus note de ședință în care a invocat alte excepții,  pârâtul nu a putut invoca și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În realitate, motivul este evident și a constata în aceea că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată, aspect ce rezultă cu evidență din actele și lucrările dosarului, recunoscut explicit de Judecătoria Oradea, prin mențiunile inserate în considerentele hotărârii atacate, mai sus redate, pârâtul fiind, deci, în imposibilitatea de a se apăra.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentului potrivit cărora termenul din data de 10.12.2020, respectiv primul termen de judecată ce a avut loc în fața Judecătoriei Oradea, nu reprezintă momentul limită până la care putea fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, stabilirea acestui moment urmând a se face în raport de actele de procedură care au fost efectuate în fața Tribunalului Satu Mare, după înregistrarea dosarului pe rolul acestei instanțe ca urmare a declinării de competență.

În acest sens, recurentul a susținut că a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin întâmpinarea formulată în termen legal la Tribunalul Satu Mare, ca urmare a solicitării exprese ce i-a fost transmisă în acest sens de Tribunalul.

Instanțele de fond au apreciat, însă, că actul procedural depus de pârât la Tribunalul Satu Mare reprezintă, de fapt cea de-a doua întâmpinare formulată în cauză, astfel că nu poate fi luată în considerare, ca atare, că, și dacă s-ar aprecia că este o întâmpinare, aceasta a fost depusă cu depășirea termenului  prevăzut de dispozițiile art. 201 alin. 1 în referire la art. 208 alin. 2 C.proc.civ. coroborat cu art. 208, și că, în cuprinsul ei nu a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci excepția prescripției răspunderii penale, în baza dispozițiilor art. 154 lit. c) C.proc.pen., între cele două instituții neexistând similitudini, astfel că nu pot fi confundate.

Aceste statuări ale instanțelor de fond sunt vădit nefondate.

Astfel, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului Tribunalului Satu Mare, Înalta Curte constată că, prin rezoluția din data de 31.12.2020, instanța a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, cu mențiunea expresă a obligației de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Pentru considerentele care au fost deja expuse și care nu se mai impune a fi reluate, Înalta Curte notează că aceasta reprezintă prima comunicare legală a actului judiciar întocmit de reclamantă, de la acest moment pârâtul fiind în drept să formuleze întâmpinarea.

În aceste condiții, contrar celor reținute de instanțele de fond, Înalta Curte constată că întâmpinarea depusă de pârât la Tribunalul Satu Mare reprezintă primul act judiciar de acest gen formulat de pârât, și nu cel de-al doilea, notele de ședință formulate la Judecătoria Oradea, la termenul din data de 10.12.2020, neîntrunind condițiile legale pentru a fi calificate ca atare, chiar dacă instanța le-a dat această valoare pentru a justifica dreptul pârâtului de invoca excepțiile de necompetență materială și teritorială a acestei instanțe.

Sub un alt aspect, se constată că, în raport de data la care cererea de chemare în judecată a fost primită de pârât, 05.01.2021 (potrivit mențiunilor din procesul-verbal și dovada de înmânare, existente la dosar), termenul de 25 de zile în care putea fi depusă întâmpinarea s-a împlinit la data de 31.01.2020, o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se, în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. 2 C.proc.civ., până în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv, 01.02.2021.

Or, câtă vreme  întâmpinarea a fost transmisă prin poștă la data de 01.02.