ÎCCJ, decizie (scj.ro #160929)

Judecata. Unirea excepției cu fondul cauzei. Lipsa acestei mențiuni în cuprinsul încheierii instanței. Consecințe din perspectiva dispozițiilor art. 178 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

C. proc. civ., art. 22, art. 178 alin. (3) lit. b), alin. (5), art. 248 alin. (1), art. 390

C. civ. din 1864, art. 966, art. 968

Potrivit  art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Astfel, în cazul în care părțile nu au invocat, în termenul impus de lege, neregularitatea la care se referă în apel și în recurs, legată de faptul că prima instanța nu a acordat cu prioritate cuvântul pe excepțiile invocate și nu a consemnat că ele se unesc cu fondul, sancțiunea care intervine este decăderea părții din dreptul de a le mai invoca, potrivit art. 178 alin. (5) C.proc.civ.

Prevederile art. 248 alin. 1 C.proc.civ. se referă la pronunțarea cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Această ipoteză nu este incidentă în cazul în care pentru soluționarea excepției de fond, la care s-a oprit prima instanță, a fost necesară administrarea tuturor probelor pentru a se verifica eventuale cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321 din 2 iulie 2019

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2016 pe rolul Judecătoriei Sibiu, Secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de întreținere autentificat sub nr. 11790/24.09.1991 de fostul Notariat de Stat Județean Sibiu, prin care s-a înstrăinat imobilul situat în Sibiu, str. X nr. 6, jud. Sibiu, înscris în CF nr. 16266 Sibiu, precum și a încheierii de intabulare nr. 5662/27.09.1991, care a stat la baza intabulării în cartea funciară a contractului de întreținere și, ca o consecință, să dispună rectificarea cărții funciare în sensul restabilirii situației anterioare; de asemenea, a solicitat să se constate că a avut o contribuție de 3/4 din plata prețului la dobândirea imobilului mai sus-menționat, iar antecesorii pârâților o contribuție de 1/4 și să se dispună notarea în cartea funciară a cotelor de proprietate astfel indicate și intabularea corespunzătoare acestora a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În urma unor declinări reciproce de competență între Judecătoria Sibiu și Tribunalul Sibiu, competența soluționării cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Sibiu, prin sentința civilă nr. 8/13.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 1121/28.09.2017, Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere prin care reclamantul a solicitat să se constate că a avut o contribuție de 3/4 din plata prețului la dobândirea imobilului mai sus-menționat și să se dispună notarea în cartea funciara a cotelor de proprietate astfel indicate și intabularea, corespunzătoare acestora, a dreptului de proprietate asupra imobilului, a respins, în tot, acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 8.039,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 318/28.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă; apelantul a fost obligat la plata către intimata B. a sumei de 1.785 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

RECURSUL

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii și a încălcat și aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., a susținut că, respingând apelul, curtea de apel a încălcat principiile vizând garantarea dreptului la apărare, contradictorialitatea și oralitatea în procesul civil.

Aceasta, întrucât prima instanță, a cărei hotărâre a fost menținută de Curtea de apel, nu a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâți.

A susținut recurentul că, deși a invocat în apel încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 14 alin. (5) C.proc.civ., instanța de prim control judiciar și-a motivat hotărârea din perspectiva art. 14 alin. (2) C.proc.civ., fără a analiza textul de lege invocat.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6), art. 22, art. 248 și art. 390 C.proc.civ. și a subliniat că atât Tribunalul, cât și Curtea de apel, cu încălcarea textelor de lege sus-menționate, au reținut incidența excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și prescripției achizitive, care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

De asemenea, a arătat că, reținând că „reclamantul avea cunoștință încă de la primirea întâmpinării de excepțiile invocate de pârâtă, și-a exprimat punctul de vedere cu privire la acestea atât prin răspunsul la întâmpinare, cât și prin concluziile scrise, astfel că invocarea prin calea de atac formulată a nerespectării principiului contradictorialității este excesivă.

Chiar dacă instanța nu a pus, formal, în discuția părților excepțiile invocate, a acordat cuvântul asupra fondului cauzei, iar părțile, reprezentate prin avocat, au avut posibilitatea de a dezbate toate aspectele invocate în dosar.

Neindicarea expresă a discutării excepțiilor nu poate conduce la anularea sentinței atacate, în condițiile în care părțile nu pot dovedi o vătămare - reclamanta a depus concluzii scrise cu privire la acest aspect, iar excepțiile au fost supuse analizei și în apel, Curtea de apel considerând că încălcarea principiului oralității poate fi acoperit prin depunerea de către părți a concluziilor scrise.

Or, practica judiciară a statuat inadmisibilitatea acoperirii încălcării principiului oralității prin depunerea de concluzii scrise de către partea căreia nu i s-a dat cuvântul asupra unor aspecte ale cauzei, dar asupra cărora instanța s-a pronunțat prin hotărâre.

A subliniat recurentul că, față de aspectele prezentate mai sus, se impune anularea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Sibiu.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În continuarea a evocat cele reținute de instanța de apel, în sensul că „am fi fost în prezența unui caracter ilicit dacă singurul scop al încheierii contractului de întreținere ar fi fost fraudarea intereselor reclamantului prin scoaterea bunului din masa succesorală, însă, în cauză, s-a dovedit că ceea ce intenționau părinții părților a fost să se asigure că fiica lor nu va pleca din țară și îi va îngriji la bătrânețe, ceea ce s-a și întâmplat.”

Subliniază că acest aspect l-a invocat în cadrul apelului, printre alte motive, respectiv faptul că acest contract de întreținere a avut o cauză ilicită, deoarece s-a încercat înlăturarea de la succesiune a fiului A. și de la recunoașterea unui drept de proprietate al acestuia asupra imobilului în discuție.

A susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la caracterul ilicit al contractului de întreținere, în condițiile în care în considerentele hotărârii s-a reținut și că „s-a susținut de către reclamant că acel contract de întreținere are o cauză ilicită, pentru că scopul a fost scoaterea bunului din patrimoniul părinților, ținând cont de faptul că se cunoștea despre intenția reclamantului de a pretinde un drept de proprietate asupra acestuia, pe cale judiciară, dar și, cel puțin, scoaterea bunului din masa succesorală.”

În continuare, a arătat că motivarea Curții de apel este contrară probatoriului administrat, care relevă că, prin încheierea contractului de întreținere, s-a avut în vedere un scop ilicit, constând în îndepărtarea sa de la succesiune.

S-au redat în mod detaliat declarațiilor unor martori, conținutul unor înscrisuri și răspunsul la interogatoriul dat de pârâtul C., de pârâta B. și s-au evocat aspecte factuale redate în cererea de chemare în judecată și legate de istoricul cauzei.

În situația în care instanța de apel consideră că s-ar putea retine caracterul ilicit al contractului de întreținere pe care chiar recurentul   l-a invocat în motivele de apel, aprecieză că este incident, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., respectiv cel care prevede că „

hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de

natura cauzei.”

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a susținut că, în enumerarea condițiilor de valabilitate a contractului de întreținere, prin referirea la obiectul contractului, ca fiind lucrul vândut și prețul, Curtea de apel a aplicat greșit regulile de drept material, atașând contractului în litigiu un obiect specific contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, a arătat că sub imperiul Codului civil de la 1864, contractul de întreținere era unul nenumit, definit de doctrină și în jurisprudență ca fiind acel contract în temeiul căruia o persoană, denumită întreținător se obligă față de o altă persoană, denumită întreținut, să îi asigure toate cele necesare traiului (întreținere) pe tot timpul vieții, iar la moartea acesteia să o înmormânteze după datină, în schimbul unui bun (mobil sau imobil) sau chiar cu titlu gratuit.

Așa fiind, obiectul obligației întreținutului îl constituie transmiterea unui bun (mobil sau imobil), în schimbul asigurării întreținerii, care, potrivit doctrinei și jurisprudenței, constă, în principiu, în procurarea și prepararea hranei, asigurarea locuinței, asigurarea de îmbrăcăminte și încălțăminte, a mobilierului necesar, a îngrijirilor medicale când este cazul, plata cheltuielilor rezultând din folosirea locuinței (contravaloarea energiei electrice, a gazului, a apei, curățeniei), etc.

Or, din probatoriul administrat, dar și din motivarea instanței de apel, rezultă că singurul sprijin oferit de intimată părinților săi a fost unul de ordin moral.

În opinia recurentului, apreciind că sprijinul moral nu se încadrează în noțiunea de întreținere ce face obiectul obligației întreținătorului într-un astfel de contract, instanța de apel a încălcat normele de drept material.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Alba Iulia, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C.proc.civ.

La data de 08.08.2018, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a recurentului, raportat la împrejurarea că acesta a decedat anterior declarării recursului și excepția inadmisibilității recursului, din perspectiva Deciziei nr. 52/18.06.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018.

La 10.08.2018, D., în calitate de soție supraviețuitoare a recurentului, a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia, indicându-le numele și domiciliul; a anexat, în copie, certificatul de deces al recurentului și certificatul de devoluțiune.

La 03.09.2018, D., E. și F., în calitate de moștenitori ai recurentului, au arătat că sunt de acord cu soluționarea recursului de completul de filtru și au formulat o cerere de acordare de facilități la plata taxei judiciare de timbru, care a fost respinsă prin încheierea din 25.09.2018.

Prin încheierea din 26.03.2019, Înalta Curte a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a recurentului, cu motivarea că recursul este semnat pentru recurentul decedat de către de avocatul acestuia în temeiul art. 87 alin. 2 și art. 88 C.proc.civ. și că a avut loc o transmisiune legală a calității procesuale active către moștenitorii recurentului decedat pe parcursul derulării procesului.

Prin aceeași încheiere s-a respins și excepția inadmisibilității recursului, reținându-se că admisibilitatea căii de atac se determină prin raportare la cele statuate de instanța de contencios constituțional prin decizia nr.369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017.

În ședința de la 26.03.2019, completul de filtru, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5), nici potrivit art. 493 alin. (6) C.proc.civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ. și a acordat un termen în ședință publică, în vederea soluționării sale.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialițății și oralității procesului civil.

În esență, recurentul-reclamant a reiterat aceeași critică prezentată prin intermediul căii de atac a apelului, care se întemeiază pe susținerea că prima instanță, în ședința în care au avut loc dezbaterile în fond, nu s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și asupra prescripției achizitive cu nesocotirea prevederilor art. 248 C. proc. civ., art. 22 C.proc.civ. și cu încălcarea principiilor mai sus menționate.

Motivul de recurs este nefondat pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Judecata în primă instanță începe cu o etapă scrisă, în care părțile iau reciproc cunoștință de pretențiile și apărările lor, dar și de mijloacele de probă pe care intenționează să le administreze. Această etapă a procedurii de judecată în fața primei instanțe are drept scop încunoștințarea reciprocă a părților despre pretențiile deduse judecății, despre apărările și probele pe care acestea înțeleg să le formuleze, respectiv să le administreze în cadrul judecății.

Pentru realizarea acestui scop, legiuitorul a reglementat în detaliu modalitățile în care părțile iau cunoștință reciproc de pretențiile, respectiv apărările formulate în procesul civil. Astfel, legea stabilește procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, precum și modalitatea în care părțile sunt încunoștințate despre primul termen de judecată în scopul participării la judecată.

Este adevărat că etapa scrisă a judecății se desfășoară în întregime anterior primului termen de judecată și fără prezența părților, prin comunicarea cererii de chemare în judecată către pârâți, precum și a întâmpinării către reclamant pe cale administrativă și numai după ce aceste acte sunt aduse la cunoștința părților, are loc stabilirea primului termen de judecată.

În cauză, cele două excepții de fond privind prescripția dreptului material la acțiune și prescripția achizitivă au fost invocate prin întâmpinare. Potrivit art. 205 alin. 1 C. proc. civ. întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamatului, în temeiul art. 206 alin. 1 C.proc. civ.

Este de subliniat că excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare au natura unor excepții de fond prin care pârâții s-au apărat față de pretențiile reclamantului care fac obiectul capetelor de cerere 3 și 4.

Recurentul-reclamant, prin răspunsul la întâmpinare și-a prezentat, la rândul său, apărarea, motivând că excepția prescripției extinctive, în privința capetelor 3 și 4 ale cererii, nu poate fi primită pentru că acțiunea este imprescriptibilă, astfel încât se impune respingerea acestei excepții.

În ceea ce privește prescripția achizitivă, a precizat că înțelege să invoce că aceasta nu poate fi aplicată în cauză, deoarece nu sunt întrunite condițiile stabilite de lege pentru aplicarea ei, fără a prezenta alte argumente în susținerea acestei apărări.

Prima instanță a reținut întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, pronunțându-se cu prioritate asupra acesteia. Astfel, din analiza dispozitivului hotărârii adoptate rezultă că, în privința capetelor de cerere în raport cu care s-au invocat cele două excepții, Tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, care ar fi făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei, în sensul că, primul alineat al hotărârii adoptate cuprinde dispoziția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererile 3 și 4 din acțiune.

Recurenții-pârâți invocă nerespectarea art. 248 alin. 1 C.proc.civ. și art. 22 C.proc.civ., deoarece în ședința din 13.09 2017, când au avut loc dezbaterile în fond prima instanță nu a acordat cuvântul părților pentru a-si exprima poziția față de excepțiile invocate de intimată prin întâmpinare, încălcând în acest mod și principiile contradictorialității și oralității procesului civil și a dreptului la apărare.

Instanța supremă reține că prevederile art. 248 alin. 1 C.proc.civ. se referă la pronunțarea cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Această ipoteză nu este incidentă în cauză, deoarece pentru soluționarea excepției de fond, la care s-a oprit prima instanță, a fost necesară administrarea tuturor probelor pentru a se verifica eventuale cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției.

În cauză, chiar dacă prima instanță nu a consemnat explicit unirea excepțiilor cu fondul, din încheierea de ședință de la primul termen de judecată, se poate deduce că, în cauză, excepțiile invocate au fost unite cu fondul cauzei, pentru că nu puteau fi soluționate fără administrarea tuturor probelor pe care părțile au înțeles să le propună.

În orice caz, o atare neregularitate nu poate fi invocată direct în calea de atac a apelului.

În acest sens, art. 178 alin. 3 lit. b) C.proc.civ. prevede că nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Or, recurenții, prin autorul lor nu au invocat, în termenul impus de lege, neregularitatea la care se referă în apel și în recurs, legată de faptul că prima instanța nu a acordat cu prioritate cuvântul pe excepțiile invocate și nu a consemnat că ele se unesc cu fondul. Sancțiunea care a intervenit este decăderea părții din dreptul de a le mai invoca, potrivit art. 178 alin. 5 C.proc.civ.

În această privință, se invocă și prevederile art. 390 C.proc. civ., însă acestea se referă la punerea în discuția părților, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, din oficiu sau

la cererea părților

(deci chiar reclamantul putea să solicite instanței ceea ce invocă direct în calea de atac) a

excepțiilor procesuale

care nu au fost soluționate în cursul procesului.

În cauză este vorba de excepția prescripției extinctive și achizitive, care este o excepție de fond invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar nu de o excepție de procedură, așa cum susține în mod greșit recurentul. Prin această excepție se invocă lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, în sensul că dreptul material la acțiune s-a stins din cauza pasivității titularului dreptului subiectiv.

Susținerile recurenților, prin care se critică încălcarea principiilor contradictorialității și oralității procesului civil, precum și a dreptului la apărare, decurgând din faptul că excepțiile nu au fost puse în discuția părților, sunt infirmate de cele consemnate în încheierea de dezbateri din 13.09.2017.

Obiectul dezbaterilor a purtat asupra împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți în cererile lor, inclusiv asupra excepție prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul căreia s-au respins capetele 3 și 4 din acțiune.

În acest sens, reprezentantul convențional al pârâtei, avocat G. a pledat, în apărare, pentru reținerea prescripției extinctive în privința pretențiilor care fac obiectul capetelor 3 și 4 din acțiune, pentru argumentele consemnate în încheiere.

Împrejurarea că apărătorul reclamanților nu a înțeles să combată cele două excepții, în ședință publică la care s-au purtat dezbaterile, nu poate fi asimilată cu încălcarea principiilor contradictorialității, oralității și a dreptului la apărare, ci ține de modalitatea în care a ales strategia de apărare.

Reprezentantul reclamantului nu a fost limitat în prezentarea apărării și se poate constata din cuprinsul încheierii de dezbateri că în privința capetelor 3 și 4 din acțiune nu au fost prezentate susțineri în ședința publică și nici apărări față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci doar a solicitat amânarea pentru a depune concluzii scrise. Această cerere a fost încuviințată de instanță, iar prin concluziile scrise s-au reiterat apărările din răspunsul la întâmpinare față de excepțiile invocate.

Raportat la considerentele ce preced, instanța supremă reține că, în cauză, reclamantului i s-a respectat dreptul la apărare în legătură cu excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare și, totodată, s-au respectat și principiile contradictorialității și oralității procesului civil, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri.

Motivul de recurs întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la motive contradictorii ori străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate.

Recurenții au susținut, în esență, că, în contextul în care instanța de apel retine caracterul ilicit al contractului de întreținere afirmat în motivele de apel, apreciază că

"hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei",

pentru că, din probatoriul administrat, rezultă, în opinia lor, cauza ilicită care a stat la baza încheierii contractului de întreținere.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

De asemenea, ipoteza privind motivele străine de natura pricinii are în vedere situația în care considerentele nu au legătură cu motivele de fapt și de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul pretențiilor sale deduse spre judecată sau cu ceea ce s-a judecat prin hotărârea ce face obiectul căii de atac.

Examinarea considerentelor deciziei recurate pune în evidență faptul că instanța de apel nu a expus un raționament contradictoriu sau străin de natura pricinii în cadrul considerentelor care fundamentează decizia pronunțată.

Instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, a motivat că, prin încheierea contractului de întreținere, antecesorii părților au urmărit ca pârâta să nu plece din țară și să le asigure întreținere la bătrânețe, ceea ce s-a și întâmplat.

O atare statuare infirmă susținerile recurenților relative la considerente contradictorii și fără legătură cu cauza analizată în cuprinsul deciziei recurate.

Prezentarea în detaliu a declarațiilor de martori, a răspunsului la interogatoriu, precum și referirile la celelalte probe administrate sunt inutile, pentru că, în calea de atac a recursului, nu poate fi evaluat probatoriul administrat în fazele procesuale anterioare. Decizia pronunțată în apel poate fi cenzurată doar sub aspectul legalității sale și nu pe aspecte de netemeinicie.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Contractul de întreținere autentificat sub nr. 11790/14.09.1991 de Notariatul de Stat Județean a fost încheiat sub regimul Codului civil de la 1864 și nu a beneficiat de o reglementare proprie, fiind un contract nenumit până la intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În privința condițiilor de validitate, în mod corect instanța de apel face referire la condițiile generale de validitate a contractelor, cu referire specială la cauza actului juridic și la cele două elemente care intră în structura cauzei actului juridic, anume scopul imediat și scopul mediat.

Recurentul nu invocă greșita aplicare sau interpretare a dispozițiilor legale care se desprind din cuprinsul art. 966 și 968 C. civ. de la 1864, reținute de instanța de prim control judiciar în fundamentarea deciziei adoptate, ci se referă la o mențiune cuprinsă în paranteză, atunci când instanța de apel enumeră elementele legale pe care trebuie să le întrunească contractul de întreținere, printre care obiectul contractului, indicând aici în mod greșit lucrul vândut și prețul. Pornind de la această eroare de redactare, recurentul susține, în mod contrar considerentelor din cuprinsul deciziei atacate, faptul că instanța a atașat contractului de întreținere un obiect caracteristic unui alt contract, respectiv celui de vânzare.

Susținerea este infirmată de considerentele care au stat la baza deciziei adoptate, dar și de aspectul că motivul de nulitate a fost reprezentat de pretinsa cauza ilicită la încheierea contractului de întreținere.

În cauză, s-a analizat dacă motivul determinant (cauza contractului ca și condiție de valabilitate a acestuia), pentru care părinții părților au încheiat contractul de întreținere, a fost acela de a obține întreținere din partea pârâtei, așa cum au stipulat părțile în contract. Totodată, s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că acest scop a fost real și licit.

De asemenea, considerentele deciziei atacate nu sunt de natură să susțină argumentul recurenților potrivit căruia sprijinul acordat de pârâtă în cadrul contractului de întreținere a fost doar unul moral.

Referirea la probatoriul administrat plasează restul criticilor pe aspecte care vizează netemeinicia deciziei recurate și care nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară a recursului.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca fiind nefondat.

Ca părți căzute în pretenții, recurenții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă în cuantum de 8.312,57 lei.