ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2015

Deliberând asupra contestației în anulare de față, Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 62/COM din 27 iunie 2013, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC Y.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.D. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 85.000 RON, reprezentând diferența între avansurile ridicate de pârât, în cuantum de 108.520 RON și o parte din dividendele ce se cuveneau acestuia, în valoare de 23.520 RON; celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse. Luând act de poziția părților și în urma analizei probelor administrate, instanța de fond a reținut că pârâtul nu contestă că a primit avansuri spre decontare în baza mai multor dispoziții de plată, ci doar destinația sumelor, despre care afirmă că reprezintă avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie, deoarece susține că i se cuveneau.

S-a constatat că pârâtul a recunoscut semnăturile de pe dispozițiile de plată emise la 11 octombrie 2007, 3 decembrie 2007, 19 septembrie 2008, 15 octombrie 2008 și 16 martie 2009, dar nu și pe cele de pe dispozițiile de plată din 29 martie 2007, 12 septembrie 2007, 15 noiembrie 2007, 21 decembrie 2007, 17 decembrie 2008, 15 ianuarie 2009, 29 ianuarie 2009 și 12 februarie 2009 - situație în care a fost efectuată o expertiză grafologică, ale cărei concluzii au fost în sensul că semnăturile aparțin pârâtului. Prima instanță a fost de acord cu apărarea pe care pârâtul și-a formulat-o, referitoare la incidența compensării, înlăturând susținerea în sens contrar a reclamantei, care a apreciat că era necesară formularea unei cereri de chemare în judecată în mod separat sau a uneia reconvenționale.

În consecință, tribunalul a reținut că, pârâtul are o datorie de 108.520 RON către SC Y.C. S.R.L și că în anul 2009 acestuia i-au revenit dividende în sumă de 23.520 RON, tribunalul a făcut compensarea acestora, obligând pârâtul la plata diferenței. Împotriva sentinței tribunalului pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul respingerii acțiunii. În motivare, apelantul a reluat argumentele prezentate în fața primei instanțe, potrivit cărora suma pe care a încasat-o a fost plătită de societate cu titlu de dividende, iar nu de avansuri și a susținut că în mod netemeinic tribunalul nu a administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau, pentru a da eficiență unei compensări integrale.

De aceea, a solicitat administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv, dar cererea a fost respinsă ca neutilă. Prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că în mod legal a constatat prima instanță că pârâtul-apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu de avansuri trezorerie suma de 108.520 de RON, dar și că în cauză operează compensarea pentru suma de 23.520 de RON ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu titlu de dividende, întrucât doar această sumă a fost recunoscută de partea adversă.

De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal a fost respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea stabilirii cuantumului dividendelor care i se cuvin pârâtului-apelant, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea petit. Evocând dispozițiile art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ., curtea de apel a subliniat că în speță prima instanță a operat o compensație judiciară, nefiind în situația unei compensări legale ori a uneia convenționale, deoarece datoria societății pretinsă de pârât nu are nici caracter de certitudine și nici nu întrunește condiția exigibilității la care se referă art. 1145 C. civ., de vreme ce ea nu a fost decât parțial recunoscută de reclamantă, în limita în care compensarea a operat.

Așadar, apreciind că pentru diferența pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvențională, în lipsa căreia tribunalul nu se putea pronunța fără a depăși cadrul procesual cu care a fost învestit, instanța de prim control judiciar a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea căii de atac.

În motivarea cererii de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a respins nemotivat cererea prin care solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007 - 2010; de asemenea, a mai arătat că tot instanța de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a respins cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având același obiectiv, întrucât nu fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit. Recurentul a susținut că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în condițiile în care prima instanță reținuse deja că este suficient ca debitorul să invoce compensarea, ca mijloc de apărare și aceasta să opereze, iar reclamantul nu a apelat sentința tribunalului, așa încât aceste aspecte, asupra cărora s-a statuat deja, nu mai puteau să fie reconsiderate de către curtea de apel.

De aceea, a apreciat că hotărând asupra utilității probei cu expertiză doar condiționat de formularea unei cereri reconvenționale, instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili proporția în care compensația urma să opereze; în susținerea motivelor de modificare a deciziei, recurentul a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconveționale, aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac), dar și de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, care a păstrat dispoziția primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei cereri reconvenționale. De asemenea, recurentul a mai susținut că împrejurarea că intimata nu a recunoscut caracterul real al plăților efectuate nu este un argument de natură să condiționeze aplicarea compensației.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale, potrivit cărora suma de 32.750 RON a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, motiv pentru care a considerat că ea trebuia dedusă din cuantumul pretențiilor solicitate, la fel ca și suma de 11.795 RON, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă aferentă anului 2010 și, respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată invocate de intimată. Astfel, recurentul a arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o perioadă de aproximativ 3 ani, fără să-i solicite să restituie pretinsele avansuri încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea și-a încetat activitatea, iar personalul a fost trimis în șomaj.

Cum nicio probă administrată nu a relevat destinația sumelor încasate de recurent titlu de avans, în condițiile în care cheltuielile curente ale societății erau achitate prin virament bancar, iar nu în numerar, acesta a apreciat că ar fi trebuit validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei. În acest context, autorul căii de atac a reluat susținerile circumscrise și motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizau în esență faptul că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate atât suma de 32.750 RON, care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, cât și suma de 11.795 RON, menționată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că acordarea de avansuri în numerar se poate face doar în baza regulamentului care se referă la această operațiune și doar pentru anumite categorii de cheltuieli. De aceea, a apreciat că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată și, în lipsa acesteia, să respingă acțiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a considerat că doar printr-o aplicare greșită a legii, instanța de apel a acordat forță probantă absolută înscrierilor din balanță și din dispozițiile de plată chiar și din cele care nu aveau specificat în mod expres destinația "avansuri trezorerie", fără a verifica natura creanței pretinse la plata și legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize contabile.

Cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin încheierea din ședința din Camera de Consiliu de la data de 30 mai 2014, în considerarea argumentelor acolo prezentate. La data de 19 septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimată prin întâmpinare și a fost respins ca nefondat recursul declarat în prezenta cauză, pentru următoarele considerente: În ce privește excepția nulității recursului invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte a respins-o, întrucât recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora face posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed. Pe fondul recursului Înalta Curte a reținut următoarele: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Articolul 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Nerespectarea acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., când partea interesată ar dovedi existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare. Pe de altă parte, contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent. Prima observație care trebuie făcută este că recurentul și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., pe împrejurarea că instanța de apel ar fi modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconvenționale, aspect care are aptitudinea de a proba o încălcare a dreptului la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac) și de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, prin care a fost păstrată dispoziția primei instanțe vizând compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei cereri reconvenționale. Așadar, problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în a stabili, în funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a compensației, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale.

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă. Compensația poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanței. Efectele compensației (legale, convenționale sau judecătorești) sunt însă, în toate cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata. Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan procesual însă, Înalta Curte notează că dacă de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconvențională, o instanță nu poate, din oficiu, să îl oblige pe reclamant în cadrul propriei lui acțiuni.

Pornind de la aceste considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte recunoaște că pârâtul ar fi putut să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1144 și urm. C. civ., dar numai dacă ar fi deținut asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă. În speță însă, recurentul nu se află într-o asemenea situație, așa încât compensația pe care a opus-o nu putea fi decât una judiciară, după cum în mod legal a sesizat instanța de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat încuviințarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul dividendelor pe care intimata i le-ar datora, pentru ca ulterior să se poată proceda la compensare; de aceea, creanța opusă de recurent în apel nu era certă, lichidă și exigibilă.

De altfel, nici creanța pe care aceeași parte o invocase în fața primei instanțe nu era certă și nici lichidă; ea a dobândit acest caracter, în sensul art. 379 C. proc. civ., prin recunoașterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul pentru care tribunalul a procedat la compensare. În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că instanța de apel a reținut în mod corect natura judiciară a compensației pretinse, dar și că nu a schimbat natura reținută de tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanță nu a reținut caracterul legal al compensației și în fața acesteia, compensația opusă de pârât fiind tot una judiciară. În opinia recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a fost pus în discuția părților și a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac.

O asemenea critică, pe care instanța supremă, dând eficiență art. 306 alin. (3) C. proc. civ. , o circumscrie din oficiu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile de fapt și de drept relevante, după cum reiese din practicaua deciziei atacate - măsura în care au făcut-o ținând doar de modul în care au înțeles să susțină apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea considerentelor sentinței primei instanțe nu are aptitudinea de a îngreuna situația autorului căii de atac în propriul apel, atât timp cât dispozitivul rămâne același.

Fiind, așadar, stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanță certă, Înalta Curte subliniază că pentru a obține realizarea dreptului său subiectiv civil față de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanțelor reciproce, recurentul avea obligația să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri asupra căreia instanțele urmau să se pronunțe. În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în acest scop este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată. Așadar, părților trebuie să li se impună concluzia că, în speță, doar în măsura promovării unei cereri reconvenționale pârâtul își putea valorifica în justiție propriile pretenții împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a cărei funcție, de prezentare a apărărilor, este una diferită.

De asemenea, recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deși a apreciat necesară formularea cererii reconvenționale, a păstrat dispoziția primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON, în lipsa unei astfel de cereri. Deși acest argument pare să releve, într-adevăr, o contradicție în silogismul instanței de prim control judiciar, Înalta Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat sentința tribunalului, așa încât o înlăturare a dispoziției vizând compensarea sumei de 23.520 RON ar fi fost de natură să încalce prevederile art. 296 teza finală C. proc. civ., deoarece ar fi creat apelantului o situație mai grea în propria cale de atac.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale, potrivit cărora sumele de 32.750 RON și de 11.795 RON au fost plătite nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci cu mențiunea avans, motiv pentru care a considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate. Nici această susținere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanța de apel a prezentat amplu și convingător argumentele și probele care au determinat-o să rețină existența unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum de 108.520 RON, către SC Y.C. SRL. Rezultă, așadar, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat. Al doilea motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înțeles să îl circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. , pornește de la faptul că instanța de apel ar fi acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă aferenta anului 2010 și respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată invocate de intimată. Aceste susțineri nu se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a probatoriului, ce nu poate forma obiect al examinării instanței supreme într-o cale nedevolutivă de atac. În altă ordine de idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare. Deși a evocat regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a indicat niciun text greșit aplicat sau încălcat, așa încât ultimul motiv de recurs a fost invocat doar formal. Mai mult decât atât, recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât reluarea examinării lor este inutilă. Iar susținerea că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă, așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs.

Împotriva deciziei pronunțată în recurs, contestatorul C.D. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare, contestatorul a susținut următoarele motive: Instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de casare invocate în cadrul motivelor de recurs. Contestatorul apreciază că dintr-o greșeală, instanța de recurs a răspuns doar aspectului privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În vederea administrării probei cerute de recurent, respective a raportului de expertiză contabilă care să determine cuantumul dividendelor cuvenite pentru perioada 2007 - 2010, fără a analiza partea finală a motivului principal și care avea legătură cu nemotivarea și nepronunțarea instanței de apel în ceea ce privește: analizarea apărării formulate de recurent, privind caracterul sumelor acordate prin raportare la normativele de specialitate care reglementează activitatea contabilă și modul de acordare a avansurilor de trezorerie, documentația necesară a fi întocmită și interdicția de a se acorda avansuri în situația în care nu au fost justificate integral celor acordate. Sens în care arată că a atașat un extras după Regulamentul operațiunilor de casă.

De asemenea, contestatorul reiterează aceleași motive referitoare la modul în care a analizat instanța de recurs "principalul motivelor de recurs" formulate în recurs. Sub acest aspect, contestatorul precizează că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind nemotivarea deciziei din apel vizând greșita includere în debit a sumelor de 32.750 RON și respective 11.795 RON. Contestatorul reproșează instanței de recurs că nu a examinat apărările formulate privind caracterul sumelor acordate, sens în care invocă ordinele de plată puse la dispoziție de reclamantă, respectiv nu a fost specificat avansurile cheltuieli curente, ci doar mențiunea avans. în opinia sa, contestatorul susține că se impunea deducerea acestor sume din cuantumul pretențiilor solicitate, sens în care menționează acest aspect.

în sensul celor învederate, contestatorul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Boldea cu referirea la violarea art. 6 paragraf 1 din convenție. Contestatorul susține, în continuare, că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , ceea ce echivalează cu nepronunțarea, în considerarea căruia precizează despre acordarea avansurilor în funcție de categoria de cheltuieli, sens în care reproșează instanței de recurs, pe larg, aplicarea greșită a legii pentru care s-a acordat forță probantă a înscrierilor din balanță și dispozițiile de plată. Așa fiind, se impunea efectuarea unui raport de expertiză contabilă care să lămurească aspectele învederate.

În opinia sa, aceste aspect se încadrau în motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , și, care nu au fost cercetate "de către instanța de recurs care a apreciat că a fost acordat un răspuns din punct de vedere la analiza prevăzută de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. , dar care nu se regăsesc." Intimate a depus întâmpinare, prin care în principal a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare, iar, în subsidiar respingerea ca nefondată. Înalta Curte apreciază că excepția inadmisibilității invocată de partea adversă este o apărare de fond care va fi examinată odată cu prezenta contestație în anulare.

Contestația în anulare este neîntemeiată pentru considerentele ce se vor arata în continuare: Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greșeală. În cazul în care instanța de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate și a arătat, motivat soluția nu constituie o greșeală materială săvârșită de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc.

civ. ( necompetență sau vicii vizând procedura citării și art. 318 C. proc. civ. greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor, aplicare greșită a legii, sau probleme ce țin de judecata pe fond a litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, și nu în contestația în anulare. De reamintit că pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

De asemenea, contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greșeli de judecată în sensul dispozițiilor în contestația în anulare.

Ori, după cum se poate observa, deși invocă faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra sumelor pretinse, formulează critici care vizează greșeli de judecată subsumate de contestator în motivarea contestației în anulare după cum urmează -pe care contestatorul Ie-a dezvoltat pe larg în motivarea contestației în anulare, care vizează aspecte ce țin de judecata cauzei - privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de calculul a cuantumului sumelor cerute, modul defectuos al argumentelor reținute de instanța de recurs și impunerea efectuării unui raport de expertiză cu privire la sumele contestate și indicate expres în contestația în anulare; sub acest aspect, de reținut că în recurs nu se mai pot face asemenea calcule, care tind fără echivoc la aspect ce țin judecata pe fondul litigiului.

Pe de altă parte, nici criticile contestatorului cu privire la pretinsa omitere vizând principalul motivelor de recurs nu este întemeiată, întrucât criticile formulate de acesta nu se încadrează în dispozițiile legale în calea de atac exercitată. Dintr-un alt punct de vedere, prin contestația în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu s-a deschis niciunei părți calea de a formula recurs la recurs, pentru a se reconsidera apărări care au fost făcute în fața instanțelor anterioare întrucât art. 318 C. proc. civ. are o sferă limitată de aplicație, astfel că dispozițiile respective trebuie să fie interpretate în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru că această cale extraordinară de atac nu își propune o cenzură judiciară asupra desfășurării procesului în recurs.

În contextul arătat nu se poate reține că motivele invocate de contestator sunt de natură să ducă la anularea soluției dată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât toate motivele de recurs invocate au fost examinate din perspectiva motivelor de nelegalitate și prin care s-a reținut că motivarea în apel a fost făcută în mod corect pe aspectul motivelor de nelegalitate invocate în recurs. Mai mult decât atât, în același context, instanța de recurs a reținut că, cităm: "recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pot. 8 și 9 și C. proc. civ. , critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât reluarea examinării lor este inutilă.

Iar susținerea că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă, așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs." Aceasta demonstrează că toate motivele de recurs au fost analizate și cercetate, iar nu omise astfel nici din acest punct de vedere nu se poate reține o încălcare a art. 318 C. proc. civ. În realitate, contestatorul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faptul că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al recurenților nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță.

Instanța de recurs a examinat pricina în limitele învestirii sale, așa cum rezultă din lecturarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere, fără a mai reitera motivele de nelegalitate formulate de contestator, dat fiind prezenta cale de atac exercitată. Pe de altă parte, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivele de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raționament juridic de sinteză, iar pe de altă parte, după cum se poate observa, din analizarea motivelor de recurs invocate de contestator, instanța de recurs a analizat și a răspuns tuturor motivelor de recurs invocate, în ordinea și structura în care au fost formulate, însă a înlăturat și motivul de nelegalitate invocat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât, cităm: critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât reluarea examinării lor este inutilă." Concluzionând, Înalta Curte apreciază că evocarea omisiunii a instanței de recurs prin criticile aduse din perspectiva motivelor invocate de contestator, în lumina considerentelor expuse, nu constituie omisiunea pretinsă, dat fiind că instanța de recurs a examinat pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (invocate de ambii recurenți). Nefiind vorba de o omisiune a analizării vreunui motiv de recurs, nu poate fi primită nici susținerea contestatorului în sensul că o asemenea soluție ar fi contrară art. 6 parag.

1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și că ar avea loc o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că, noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să să fi examinat totuși, în mod real, problemele enunțate care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Or, în cauza de față, instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenți și toate criticile formulate în susținerea acestora, neputând fi reținută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 parag.

1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În ce privește invocarea contestatorului art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - cauza Boldea - Înalta Curte răspunde în sensul că, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare și nu de reformare, nevizând fondul procesului, judecătorul este chemat să verifice o situație ce nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăți și prin urmare, nu se poate reține sub aspectul neobservării și analizării apărărilor pârâtei, o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică, de către o instanță independentă și imparțială, existența instituției contestației în anulare fiind o garanție a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar și după ce a devenit irevocabilă în situația persistenței acelor nelegalități expres și limitativ prevăzute de lege.

Se cuvin reamintite și concluziile CEDO legate de faptul că instanțele nu pot utiliza oportunitatea creată prin contestațiile în anulare formulate pentru a reexamina mijloacele de probă și pentru a desființa hotărâri definitive și obligatorii (cauza Mitrea, cauza Androne) și jurisprudența constantă a Curții în sensul că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu contra României).

Invocarea contestatorului a cauzei Boldea și jurisprudența constantă a Curții - CEDO - nu pot fi incidente în cauză deoarece în această speță, Curtea de la Strassbourg a statuat că, lipsa motivării hotărârii constituie o încălcare a art. 6 § 1 din CEDO, ceea ce nu este cazul în speța de față, așa cum rezultă fără echivoc din lecturarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere. Cităm din menționata cauză: "Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare și libertatea dezbaterilor, este esențial să se asigure într-o anumită măsură o procedură echitabilă și egalitatea armelor (Steel și Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-11).

Curtea a constatat deja că lipsa motivării hotărârilor pronunțate în speță a lipsit de echitate procedura de calomnie, încălcând art. 6 alin. (1) din Convenție. Pentru a aprecia proporționalitatea ingerinței din perspectiva art. 10, ea trebuie să ia în considerare și dificultățile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă chestiunea principală care se ridică în privința art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzațiile în materie penală îndreptate împotriva persoanei interesate, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 se raportează la consecințele condamnării sale pentru exercitarea libertății sale de exprimare (Kyprianou, citată mai sus, § 150). În cauza de față, lipsa de motivare a hotărârilor pronunțate de instanțele interne (paragrafele 28 - 35 de mai sus) nu poate decât să determine și încălcarea art. 10 din Convenție.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative și la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de părțile vătămate. Această condamnare nu răspundea, așadar, unei "necesități sociale imperioase". Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10 din Convenție. De reamintit că textul de lege invocate din CEDO, se referă la dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 și trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu poate solicita anularea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

În consecință, Înalta Curte urmează să respinsă contestația în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010. Intimate prin avocat a solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, însă, Înalta Curte urmează să le respingă ca neîntemeiate, întrucât una din condițiile de acordare a acestora în temeiul art. 274 C. proc. civ., partea care cere aceste cheltuieli trebuie să depună înscrisuri doveditoare. Cum intimata nu a depus în original chitanța depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că acesta nu este un act doveditor, motiv pentru care urmează să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C.S.R.L Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C. SRL Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2015. Procesat de GGC - LM