ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

contestației în anulare de față,

Din actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 62/COM din 27 iunie

2013, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC Y.C. SRL, în

contradictoriu cu pârâtul C.D. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 85.000 RON, reprezentând diferența între avansurile ridicate de pârât,

în cuantum de 108.520 RON și o parte din dividendele ce se cuveneau acestuia,

în valoare de 23.520 RON; celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse.

Luând act de poziția

părților și în urma analizei probelor administrate, instanța de fond a reținut

că pârâtul nu contestă că a primit avansuri spre decontare în baza mai multor

dispoziții de plată, ci doar destinația sumelor, despre care afirmă că reprezintă

avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie, deoarece

susține că i se cuveneau.

S-a constatat că

pârâtul a recunoscut semnăturile de pe dispozițiile de plată emise la 11

octombrie 2007, 3 decembrie 2007, 19 septembrie 2008, 15 octombrie 2008 și 16

martie 2009, dar nu și pe cele de pe dispozițiile de plată din 29 martie 2007,

12 septembrie 2007, 15 noiembrie 2007, 21 decembrie 2007, 17 decembrie 2008, 15

ianuarie 2009, 29 ianuarie 2009 și 12 februarie 2009 - situație în care a fost

efectuată o expertiză grafologică, ale cărei concluzii au fost în sensul că

semnăturile aparțin pârâtului.

Prima instanță a fost

de acord cu apărarea pe care pârâtul și-a formulat-o, referitoare la incidența

compensării, înlăturând susținerea în sens contrar a reclamantei, care a

apreciat că era necesară formularea unei cereri de chemare în judecată în mod

separat sau a uneia reconvenționale.

În consecință,

tribunalul a reținut că, pârâtul are o datorie de 108.520 RON către SC Y.C.

S.R.L și că în anul 2009 acestuia i-au revenit dividende în sumă de 23.520 RON,

tribunalul a făcut compensarea acestora, obligând pârâtul la plata diferenței.

Împotriva sentinței

tribunalului pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în

sensul respingerii acțiunii.

În motivare,

apelantul a reluat argumentele prezentate în fața primei instanțe, potrivit

cărora suma pe care a încasat-o a fost plătită de societate cu titlu de

dividende, iar nu de avansuri și a susținut că în mod netemeinic tribunalul nu

a administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau,

pentru a da eficiență unei compensări integrale. De aceea, a solicitat

administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv,

dar cererea a fost respinsă ca neutilă.

Prin Decizia nr. 69

din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins

apelul, ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de

1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel,

instanța de prim control judiciar a reținut că în mod legal a constatat prima

instanță că pârâtul-apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu de

avansuri trezorerie suma de 108.520 de RON, dar și că în cauză operează

compensarea pentru suma de 23.520 de RON ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu

titlu de dividende, întrucât doar această sumă a fost recunoscută de partea

adversă. De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal a fost

respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea

stabilirii cuantumului dividendelor care i se cuvin pârâtului-apelant, întrucât

instanța nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea

petit.

Evocând dispozițiile

art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ., curtea de apel a

subliniat că în speță prima instanță a operat o compensație judiciară, nefiind

în situația unei compensări legale ori a uneia convenționale, deoarece datoria

societății pretinsă de pârât nu are nici caracter de certitudine și nici nu

întrunește condiția exigibilității la care se referă art. 1145 C. civ., de

vreme ce ea nu a fost decât parțial recunoscută de reclamantă, în limita în

care compensarea a operat.

Așadar, apreciind că

pentru diferența pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi trebuit să

formuleze o cerere reconvențională, în lipsa căreia tribunalul nu se putea

pronunța fără a depăși cadrul procesual cu care a fost învestit, instanța de

prim control judiciar a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la plata

către intimată a sumei de 1.860 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar,

modificarea, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei

instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul

a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea căii

de atac.

În motivarea cererii

de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

recurentul a arătat că instanța de apel a respins nemotivat cererea prin care

solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul

dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007 - 2010; de asemenea, a mai

arătat că tot instanța de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a respins

cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având același obiectiv,

întrucât nu fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit.

Recurentul a susținut

că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în condițiile

în care prima instanță reținuse deja că este suficient ca debitorul să invoce

compensarea, ca mijloc de apărare și aceasta să opereze, iar reclamantul nu a

apelat sentința tribunalului, așa încât aceste aspecte, asupra cărora s-a

statuat deja, nu mai puteau să fie reconsiderate de către curtea de apel.

De aceea, a apreciat

că hotărând asupra utilității probei cu expertiză doar condiționat de

formularea unei cereri reconvenționale, instanța de apel nu a cercetat fondul

cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili proporția în

care compensația urma să opereze; în susținerea motivelor de modificare a

deciziei, recurentul a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a modificat natura

juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una

judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri

reconveționale, aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces

echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la modificarea

considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac), dar și de a

releva caracterul contradictoriu al deciziei, care a păstrat dispoziția primei

instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei cereri

reconvenționale. De asemenea, recurentul a mai susținut că împrejurarea că

intimata nu a recunoscut caracterul real al plăților efectuate nu este un

argument de natură să condiționeze aplicarea compensației.

Totodată, recurentul

a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale,

potrivit cărora suma de 32.750 RON a fost plătită nu cu titlu de avans

cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, motiv pentru care a considerat

că ea trebuia dedusă din cuantumul pretențiilor solicitate, la fel ca și suma

de 11.795 RON, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a acordat în mod

greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă aferentă anului

2010 și, respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată

invocate de intimată.

Astfel, recurentul a

arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o perioadă de

aproximativ 3 ani, fără să-i solicite să restituie pretinsele avansuri

încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea și-a

încetat activitatea, iar personalul a fost trimis în șomaj. Cum nicio probă

administrată nu a relevat destinația sumelor încasate de recurent titlu de

avans, în condițiile în care cheltuielile curente ale societății erau achitate

prin virament bancar, iar nu în numerar, acesta a apreciat că ar fi trebuit

validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau

dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei.

În acest context,

autorul căii de atac a reluat susținerile circumscrise și motivului de recurs

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizau în esență faptul că

trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate atât suma de 32.750 RON,

care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea

avans, cât și suma de 11.795 RON, menționată în răspunsul la întrebarea nr. 3

din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a arătat că acordarea de avansuri în numerar se poate face doar în

baza regulamentului care se referă la această operațiune și doar pentru anumite

categorii de cheltuieli.

De aceea, a apreciat

că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a

stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată și, în lipsa acesteia, să

respingă acțiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a

considerat că doar printr-o aplicare greșită a legii, instanța de apel a

acordat forță probantă absolută înscrierilor din balanță și din dispozițiile de

plată chiar și din cele care nu aveau specificat în mod expres destinația

"avansuri trezorerie", fără a verifica natura creanței pretinse la

plata și legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize contabile.

Cererea recurentului de

suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin încheierea din

ședința din Camera de Consiliu de la data de 30 mai 2014, în considerarea

argumentelor acolo prezentate.

La data de 19

septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat

excepția nulității recursului, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 2751

din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010 s-a respins excepția

nulității recursului invocată de intimată prin întâmpinare și a fost respins ca

nefondat recursul declarat în prezenta cauză, pentru următoarele considerente:

În ce privește

excepția nulității recursului invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta

Curte a respins-o, întrucât recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor

prezentate în susținerea acestora face posibilă încadrarea lor în ipotezele

art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed.

Pe fondul recursului

Înalta Curte a reținut următoarele:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să

cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Articolul 261 pct. 5

C. proc. civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în

cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nerespectarea acestei

dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi existența unei

vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie

într-o astfel de vătămare.

Pe de altă parte,

contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să fie una

de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se

întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă

temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține

caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude

reciproc.

Ipoteza motivelor

străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent.

Prima observație care

trebuie făcută este că recurentul și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe împrejurarea că instanța de apel ar fi

modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală

într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri

reconvenționale, aspect care are aptitudinea de a proba o încălcare a dreptului

la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la

modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac) și

de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, prin care a fost păstrată

dispoziția primei instanțe vizând compensarea sumei de 23.520 RON în lipsa unei

cereri reconvenționale.

Așadar, problema de drept

de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în a stabili, în

funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a compensației,

măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei

cereri reconvenționale.

Ca mod de stingere a

unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele,

compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale

distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una

față de cealaltă.

Compensația poate fi

legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează

prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea

instanței.

Efectele compensației

(legale, convenționale sau judecătorești) sunt însă, în toate cazurile,

aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Considerentele

prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a

obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan procesual

însă, Înalta Curte notează că dacă de principiu, valorificarea unui drept

subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci

și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză

presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de

acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără

însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită

prestație față de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere

reconvențională, o instanță nu poate, din oficiu, să îl oblige pe reclamant în

cadrul propriei lui acțiuni.

Pornind de la aceste

considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte recunoaște că

pârâtul ar fi putut să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea

legală în condițiile art. 1144 și urm. C. civ., dar numai dacă ar fi deținut

asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În speță însă,

recurentul nu se află într-o asemenea situație, așa încât compensația pe care a

opus-o nu putea fi decât una judiciară, după cum în mod legal a sesizat

instanța de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat

încuviințarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul

dividendelor pe care intimata i le-ar datora, pentru ca ulterior să se poată

proceda la compensare; de aceea, creanța opusă de recurent în apel nu era

certă, lichidă și exigibilă.

De altfel, nici

creanța pe care aceeași parte o invocase în fața primei instanțe nu era certă

și nici lichidă; ea a dobândit acest caracter, în sensul art. 379 C. proc.

civ., prin recunoașterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul

pentru care tribunalul a procedat la compensare.

În aceste condiții,

Înalta Curte subliniază că instanța de apel a reținut în mod corect natura

judiciară a compensației pretinse, dar și că nu a schimbat natura reținută de

tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanță nu a reținut

caracterul legal al compensației și în fața acesteia, compensația opusă de

pârât fiind tot una judiciară.

În opinia

recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces

echitabil, deoarece nu a fost pus în discuția părților și a dus la modificarea

considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac.

O asemenea critică,

pe care instanța supremă, dând eficiență art. 306 alin. (3) C. proc. civ. , o

circumscrie din oficiu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece

părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile

de fapt și de drept relevante, după cum reiese din practicaua deciziei atacate

- măsura în care au făcut-o ținând doar de modul în care au înțeles să susțină

apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea considerentelor sentinței

primei instanțe nu are aptitudinea de a îngreuna situația autorului căii de

atac în propriul apel, atât timp cât dispozitivul rămâne același.

Fiind, așadar,

stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanță certă, Înalta

Curte subliniază că pentru a obține realizarea dreptului său subiectiv civil

față de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanțelor reciproce,

recurentul avea obligația să supună valorificarea dreptului său pe calea unei

cereri asupra căreia instanțele urmau să se pronunțe.

În cursul unui proces

deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în acest

scop este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a unei

veritabile chemări în judecată.

Așadar, părților

trebuie să li se impună concluzia că, în speță, doar în măsura promovării unei

cereri reconvenționale pârâtul își putea valorifica în justiție propriile

pretenții împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a cărei funcție,

de prezentare a apărărilor, este una diferită.

De asemenea,

recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deși a

apreciat necesară formularea cererii reconvenționale, a păstrat dispoziția

primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 RON, în lipsa unei

astfel de cereri.

Deși acest argument

pare să releve, într-adevăr, o contradicție în silogismul instanței de prim

control judiciar, Înalta Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe

deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat sentința

tribunalului, așa încât o înlăturare a dispoziției vizând compensarea sumei de

23.520 RON ar fi fost de natură să încalce prevederile art. 296 teza finală C.

proc. civ., deoarece ar fi creat apelantului o situație mai grea în propria

cale de atac.

Totodată, recurentul

a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale,

potrivit cărora sumele de 32.750 RON și de 11.795 RON au fost plătite nu cu

titlu de avans cheltuieli curente, ci cu mențiunea avans, motiv pentru care a

considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate.

Nici această

susținere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanța de

apel a prezentat amplu și convingător argumentele și probele care au

determinat-o să rețină existența unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum

de 108.520 RON, către SC Y.C. SRL.

Rezultă, așadar, că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Al doilea motiv de

recurs, pe care autorul căii de atac a înțeles să îl circumscrie dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. , pornește de la faptul că instanța de apel ar fi

acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă

aferenta anului 2010 și respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile

de plată invocate de intimată.

Aceste susțineri nu

se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

care sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei

interpretări greșite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a

probatoriului, ce nu poate forma obiect al examinării instanței supreme într-o

cale nedevolutivă de atac.

În altă ordine de

idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține trei

ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea

legii sau cu greșita ei aplicare.

Deși a evocat

regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a

indicat niciun text greșit aplicat sau încălcat, așa încât ultimul motiv de

recurs a fost invocat doar formal.

Mai mult decât atât,

recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. și critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât

reluarea examinării lor este inutilă.

Iar susținerea că

instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat

la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un

veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă,

așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs.

Împotriva deciziei

pronunțată în recurs, contestatorul C.D. a formulat contestație în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și II C. proc. civ.

În motivarea

contestației în anulare, contestatorul a susținut următoarele motive:

Instanța de recurs a

omis să se pronunțe asupra motivului de casare invocate în cadrul motivelor de

recurs.

Contestatorul

apreciază că dintr-o greșeală, instanța de recurs a răspuns doar aspectului

privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În vederea administrării probei cerute de recurent, respective a raportului de

expertiză contabilă care să determine cuantumul dividendelor cuvenite pentru

perioada 2007 - 2010, fără a analiza partea finală a motivului principal și

care avea legătură cu nemotivarea și nepronunțarea instanței de apel în ceea ce

privește: analizarea apărării formulate de recurent, privind caracterul sumelor

acordate prin raportare la normativele de specialitate care reglementează

activitatea contabilă și modul de acordare a avansurilor de trezorerie,

documentația necesară a fi întocmită și interdicția de a se acorda avansuri în

situația în care nu au fost justificate integral celor acordate. Sens în care

arată că a atașat un extras după Regulamentul operațiunilor de casă. De

asemenea, contestatorul reiterează aceleași motive referitoare la modul în care

a analizat instanța de recurs "principalul motivelor de recurs"

formulate în recurs. Sub acest aspect, contestatorul precizează că instanța de

recurs nu a cercetat motivul de recurs privind nemotivarea deciziei din apel

vizând greșita includere în debit a sumelor de 32.750 RON și respective 11.795

RON. Contestatorul reproșează instanței de recurs că nu a examinat apărările

formulate privind caracterul sumelor acordate, sens în care invocă ordinele de

plată puse la dispoziție de reclamantă, respectiv nu a fost specificat

avansurile cheltuieli curente, ci doar mențiunea avans. în opinia sa,

contestatorul susține că se impunea deducerea acestor sume din cuantumul

pretențiilor solicitate, sens în care menționează acest aspect. în sensul celor

învederate, contestatorul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în special cauza Boldea cu referirea la violarea art. 6 paragraf 1 din

convenție.

Contestatorul

susține, în continuare, că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , ceea ce echivalează

cu nepronunțarea, în considerarea căruia precizează despre acordarea

avansurilor în funcție de categoria de cheltuieli, sens în care reproșează

instanței de recurs, pe larg, aplicarea greșită a legii pentru care s-a acordat

forță probantă a înscrierilor din balanță și dispozițiile de plată. Așa fiind,

se impunea efectuarea unui raport de expertiză contabilă care să lămurească

aspectele învederate. În opinia sa, aceste aspect se încadrau în motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , și, care nu au fost

cercetate "de către instanța de recurs care a apreciat că a fost acordat

un răspuns din punct de vedere la analiza prevăzută de art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ. , dar care nu se regăsesc."

Intimate a depus

întâmpinare, prin care în principal a solicitat respingerea ca inadmisibilă a

contestației în anulare, iar, în subsidiar respingerea ca nefondată.

Înalta Curte

apreciază că excepția inadmisibilității invocată de partea adversă este o

apărare de fond care va fi examinată odată cu prezenta contestație în anulare.

Contestația în

anulare este neîntemeiată pentru considerentele ce se vor arata în continuare:

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat

trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să

cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din

greșeală.

În cazul în care

instanța de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate și a

arătat, motivat soluția nu constituie o greșeală materială săvârșită de

instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de

recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în

anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă

exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc. civ. ( necompetență sau

vicii vizând procedura citării și art. 318 C. proc. civ. greșeală materială sau

nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a

probelor, aplicare greșită a legii, sau probleme ce țin de judecata pe fond a

litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs,

și nu în contestația în anulare.

De reamintit că

pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului

sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs,

nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli

materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie

evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii

sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea,

contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea

eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor,

nefiind greșeli de judecată în sensul dispozițiilor în contestația în anulare.

Ori, după cum se

poate observa, deși invocă faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe

asupra sumelor pretinse, formulează critici care vizează greșeli de judecată

subsumate de contestator în motivarea contestației în anulare după cum urmează

-pe care contestatorul Ie-a dezvoltat pe larg în motivarea contestației în

anulare, care vizează aspecte ce țin de judecata cauzei - privitoare la greșita

aplicare a dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de calculul a

cuantumului sumelor cerute, modul defectuos al argumentelor reținute de

instanța de recurs și impunerea efectuării unui raport de expertiză cu privire

la sumele contestate și indicate expres în contestația în anulare; sub acest

aspect, de reținut că în recurs nu se mai pot face asemenea calcule, care tind

fără echivoc la aspect ce țin judecata pe fondul litigiului.

Pe de altă parte,

nici criticile contestatorului cu privire la pretinsa omitere vizând

principalul motivelor de recurs nu este întemeiată, întrucât criticile

formulate de acesta nu se încadrează în dispozițiile legale în calea de atac

exercitată.

Dintr-un alt punct de

vedere, prin contestația în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. nu s-a deschis niciunei părți calea de a formula recurs la recurs,

pentru a se reconsidera apărări care au fost făcute în fața instanțelor

anterioare întrucât art. 318 C. proc. civ. are o sferă limitată de aplicație,

astfel că dispozițiile respective trebuie să fie interpretate în toate

cazurile, în mod restrictiv, pentru că această cale extraordinară de atac nu

își propune o cenzură judiciară asupra desfășurării procesului în recurs.

În contextul arătat

nu se poate reține că motivele invocate de contestator sunt de natură să ducă

la anularea soluției dată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție

Concluzia se impune

cu atât mai mult cu cât toate motivele de recurs invocate au fost examinate din

perspectiva motivelor de nelegalitate și prin care s-a reținut că motivarea în

apel a fost făcută în mod corect pe aspectul motivelor de nelegalitate invocate

în recurs.

Mai mult decât atât,

în același context, instanța de recurs a reținut că, cităm: "recurentul a

subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pot. 8 și 9 și C.

proc. civ. , critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât reluarea

examinării lor este inutilă.

Iar susținerea că

instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat

la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un

veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă,

așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs."

Aceasta demonstrează

că toate motivele de recurs au fost analizate și cercetate, iar nu omise astfel

nici din acest punct de vedere nu se poate reține o încălcare a art. 318 C.

proc. civ.

În realitate,

contestatorul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de

instanța de recurs privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar faptul că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al

recurenților nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestației în

anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestației în anulare

să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de

aceeași instanță.

Instanța de recurs a

examinat pricina în limitele învestirii sale, așa cum rezultă din lecturarea

considerentelor deciziei a cărei anulare se cere, fără a mai reitera motivele

de nelegalitate formulate de contestator, dat fiind prezenta cale de atac

exercitată.

Pe de altă parte,

instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și

de drept care susțin motivele de casare sau modificare, ci poate să le

analizeze global printr-un raționament juridic de sinteză, iar pe de altă

parte, după cum se poate observa, din analizarea motivelor de recurs invocate

de contestator, instanța de recurs a analizat și a răspuns tuturor motivelor de

recurs invocate, în ordinea și structura în care au fost formulate, însă a

înlăturat și motivul de nelegalitate invocat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., întrucât, cităm: critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304

pct. 7 C. proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa

încât reluarea examinării lor este inutilă."

Concluzionând, Înalta

Curte apreciază că evocarea omisiunii a instanței de recurs prin criticile

aduse din perspectiva motivelor invocate de contestator, în lumina

considerentelor expuse, nu constituie omisiunea pretinsă, dat fiind că instanța

de recurs a examinat pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită în

lumina motivelor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. (invocate de ambii recurenți).

Nefiind vorba de o

omisiune a analizării vreunui motiv de recurs, nu poate fi primită nici

susținerea contestatorului în sensul că o asemenea soluție ar fi contrară art.

6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și că ar avea loc o încălcare a dreptului său la un proces

echitabil.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a statuat că, noțiunea de proces echitabil

presupune că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să să fi

examinat totuși, în mod real, problemele enunțate care i-au fost supuse și nu

doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Or, în cauza de față,

instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenți și

toate criticile formulate în susținerea acestora, neputând fi reținută nici o

încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art.

6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

În ce privește

invocarea contestatorului art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului - cauza Boldea - Înalta Curte răspunde în sensul că, contestația în

anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare și nu de reformare, nevizând

fondul procesului, judecătorul este chemat să verifice o situație ce nu a

avut-o în vedere cu prilejul primei judecăți și prin urmare, nu se poate reține

sub aspectul neobservării și analizării apărărilor pârâtei, o încălcare a

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică, de către

o instanță independentă și imparțială, existența instituției contestației în

anulare fiind o garanție a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar și după

ce a devenit irevocabilă în situația persistenței acelor nelegalități expres și

limitativ prevăzute de lege.

Se cuvin reamintite

și concluziile CEDO legate de faptul că instanțele nu pot utiliza oportunitatea

creată prin contestațiile în anulare formulate pentru a reexamina mijloacele de

probă și pentru a desființa hotărâri definitive și obligatorii (cauza Mitrea,

cauza Androne) și jurisprudența constantă a Curții în sensul că dreptul la un

proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina

preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului

ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele

fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice,

care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție

definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu contra

României).

Invocarea

contestatorului a cauzei Boldea și jurisprudența constantă a Curții - CEDO - nu

pot fi incidente în cauză deoarece în această speță, Curtea de la Strassbourg a

statuat că, lipsa motivării hotărârii constituie o încălcare a art. 6 § 1 din

CEDO, ceea ce nu este cazul în speța de față, așa cum rezultă fără echivoc din

lecturarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere. Cităm din

menționata cauză: "Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele

concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare și libertatea

dezbaterilor, este esențial să se asigure într-o anumită măsură o procedură

echitabilă și egalitatea armelor (Steel și Morris împotriva Regatului Unit, nr.

68.416/01, § 95, CEDO 2005-11). Curtea a constatat deja că lipsa motivării

hotărârilor pronunțate în speță a lipsit de echitate procedura de calomnie,

încălcând art. 6 alin. (1) din Convenție. Pentru a aprecia proporționalitatea

ingerinței din perspectiva art. 10, ea trebuie să ia în considerare și

dificultățile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă chestiunea

principală care se ridică în privința art. 6 este cea a caracterului echitabil

al procedurii referitoare la acuzațiile în materie penală îndreptate împotriva

persoanei interesate, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 se raportează la

consecințele condamnării sale pentru exercitarea libertății sale de exprimare

(Kyprianou, citată mai sus, § 150). În cauza de față, lipsa de motivare a

hotărârilor pronunțate de instanțele interne (paragrafele 28 - 35 de mai sus)

nu poate decât să determine și încălcarea art. 10 din Convenție. Având în

vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu

au oferit motive pertinente și suficiente pentru a justifica condamnarea

reclamantului la plata unei amenzi administrative și la suportarea

cheltuielilor de judecată făcute de părțile vătămate. Această condamnare nu

răspundea, așadar, unei "necesități sociale imperioase".

Prin urmare, a avut

loc încălcarea art. 10 din Convenție.

De reamintit că

textul de lege invocate din CEDO, se referă la dreptul la un proces echitabil

garantat de art. 6 § 1 și trebuie interpretat în lumina preambulului

Convenției.

Acest principiu

subliniază faptul că nicio parte nu poate solicita anularea unei hotărâri

definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

În consecință, Înalta

Curte urmează să respinsă contestația în anulare formulată de contestatorul

C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, în Dosarul nr.

7322/107/2010.

Intimate prin avocat

a solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, însă,

Înalta Curte urmează să le respingă ca neîntemeiate, întrucât una din

condițiile de acordare a acestora în temeiul art. 274 C. proc. civ., partea

care cere aceste cheltuieli trebuie să depună înscrisuri doveditoare.

Cum intimata nu a

depus în original chitanța depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că

acesta nu este un act doveditor, motiv pentru care urmează să respingă cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C.S.R.L Alba

Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul C.D. împotriva Deciziei nr. 2751 din 26

septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, în Dosarul nr. 7322/107/2010.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata SC Y.C. SRL Alba

Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2015.

Procesat de GGC - LM