ÎCCJ, decizie (scj.ro #114078)

Compensația judiciară. Necesitatea formulării unei cereri reconvenționale. Condiții

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-compensație judecătorească

-compensație legală

C. civ. din 1864, art. 1144

C. proc. civ. din 1865, art. 304 pct. 5, pct. 7, art. 379

A.

În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului pentru obținerea realizării dreptului său subiectiv civil față de reclamant este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.

Prin urmare, în cazul în care, în vederea valorificării propriilor sale pretenții împotriva reclamantului, pârâtul opune acestuia compensarea creanțelor reciproce, nu o poate face pe calea întâmpinării, a cărei funcție, de prezentare a apărărilor, este una diferită, ci doar prin formularea unei cereri reconvenționale.

B.

Pârâtul poate să-i opună reclamantului, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1144 și urm. C.civ. numai dacă deține asupra acestuia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Așadar, în cazul în care creanța pe care pârâtul o opune reclamantului în vederea compensării nu este una certă, lichidă și exigibilă, natura compensației nu poate fi decât una judiciară, pârâtul având obligația să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri reconvenționale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2751 din 26 septembrie 2014

Notă

: În același sens sunt : Decizia nr. 2837 din 28.09.2007 publicată în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2007 și Decizia nr. 1351 din 4.04.2006 publicată în Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2006.

Judecata în fața primei instanțe. Sentința Tribunalului Alba, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 62/COM/27.06.2013, Tribunalul Alba, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC Y.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.D. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 85.000 lei, reprezentând diferența între avansurile ridicate de pârât, în cuantum de 108.520 lei și o parte din dividendele ce se cuveneau acestuia, în valoare de 23.520 lei; celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că a fost sesizată de către SC Y.C. SRL cu soluționarea unei acțiuni prin care s-a solicitat obligarea pârâtului C.D. la restituirea către societate a sumei de 108.520 lei, ridicată de acesta din casierie, cu titlu de avans spre decontare, fără să se prezinte deconturi justificative. De asemenea, a mai notat că prin întâmpinare, pârâtul a arătat că sumele pe care le-a încasat reprezintă avans din dividendele care i se cuveneau, așa încât a solicitat ca acestea să se compenseze cu eventuala datorie ce i se va stabili.

Luând act de poziția părților și în urma analizei probelor administrate, instanța de fond a reținut că pârâtul nu contestă că a primit avansuri spre decontare în baza mai multor dispoziții de plată, ci doar destinația sumelor, despre care afirmă că reprezintă avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie, deoarece susține că i se cuveneau.

În continuare, prima instanță a constatat că pârâtul a recunoscut semnăturile de pe dispozițiile de plată emise la 11.10.2007, 03.12.2007, 19.09.2008, 15.10.2008 și 16.03.2009, dar nu și pe cele de pe dispozițiile de plată din 29.03.2007, 12.09.2007, 15.11.2007, 21.12.2007, 17.12.2008, 15.01.2009, 29.01.2009 și 12.02.2009 – situație în care a fost efectuată o expertiză grafologică, ale cărei concluzii au fost în sensul că semnăturile aparțin pârâtului.

În altă ordine de idei, prima instanță a fost de acord cu apărarea pe care pârâtul și-a formulat-o, referitoare la incidența compensării, înlăturând susținerea în sens contrar a reclamantei, care a apreciat că era necesară formularea unei cereri de chemare în judecată în mod separat sau a uneia reconvenționale.

Reținând, așadar, că pârâtul are o datorie de 108.520 lei către SC Y.C. SRL și că în anul 2009 acestuia i-au revenit dividende în sumă de 23.520 lei, tribunalul a făcut compensarea acestora, obligând  pârâtul la plata diferenței.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, apelantul a reluat argumentele prezentate în fața primei instanțe, potrivit cărora suma pe care a încasat-o a fost plătită de societate cu titlu de dividende, iar nu de avansuri și a susținut că în mod netemeinic tribunalul nu a administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau, pentru a da eficiență unei compensări integrale. De aceea, a solicitat administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv, dar cererea a fost respinsă ca neutilă.

Prin decizia nr. 69 din 9.10.2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că în mod legal a constatat prima instanță că pârâtul-apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu de avansuri trezorerie suma de 108.520 de lei, dar și că în cauză operează compensarea pentru suma de 23.520 de lei ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu titlu de dividende, întrucât doar această sumă a fost recunoscută de partea adversă. De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal a fost respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea stabilirii cuantumului dividendelor care i se cuvin pârâtului-apelant, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea petit.

Evocând dispozițiile art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ., curtea de apel a subliniat că în speță prima instanță a operat o compensație judiciară, nefiind în situația unei compensări legale ori a uneia convenționale, deoarece datoria societății pretinsă de pârât nu are nici caracter de certitudine și nici nu întrunește condiția exigibilității la care se referă art. 1145 C. civ., de vreme ce ea nu a fost decât parțial recunoscută de reclamantă, în limita în care compensarea a operat.

Așadar, apreciind că pentru diferența pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvențională, în lipsa căreia tribunalul nu se putea pronunța fără a depăși cadrul procesual cu care a fost învestit, instanța de prim control judiciar a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea căii de atac.

În motivarea cererii de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a respins nemotivat cererea prin care solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007-2010; de asemenea, a mai arătat că tot instanța de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a respins cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având același obiectiv, întrucât nu fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit.

Recurentul a susținut că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în condițiile în care prima instanță reținuse deja că este suficient ca debitorul să invoce compensarea, ca mijloc de apărare și aceasta să opereze, iar reclamantul nu a apelat sentința tribunalului, așa încât aceste aspecte, asupra cărora s-a statuat deja, nu mai puteau să fie reconsiderate de către curtea de apel.

De aceea, a apreciat că hotărând asupra utilității probei cu expertiză doar condiționat de formularea unei cereri reconvenționale, instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili proporția în care compensația urma să opereze.

În susținerea motivelor de modificare a deciziei, recurentul a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs a arătat că instanța de apel a modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconveționale, aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac), dar și de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, care a păstrat dispoziția primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei în lipsa unei cereri reconvenționale. De asemenea, recurentul a mai susținut că împrejurarea că intimata nu a recunoscut caracterul real al plăților efectuate nu este un argument de natură să condiționeze aplicarea compensației.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale, potrivit cărora suma de 32.750 lei a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, motiv pentru care a considerat că ea trebuia dedusă din cuantumul pretențiilor solicitate, la fel ca și suma de 11.795 lei, menționată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. a arătat că instanța de apel a acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă aferentă anului 2010 și, respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată invocate de intimată.

Astfel, recurentul a arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o perioadă de aproximativ 3 ani, fără să-i solicite să restituie pretinsele avansuri încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea și-a încetat activitatea, iar personalul a fost trimis în șomaj. Cum nicio probă administrată nu a relevat destinația sumelor încasate de recurent titlu de avans, în condițiile în care cheltuielile curente ale societății erau achitate prin virament bancar, iar nu în numerar, acesta a apreciat că ar fi trebuit validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei.

În acest context, autorul căii de atac a reluat susținerile circumscrise și motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care vizau în esență faptul că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate atât suma de 32.750 lei, care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, cât și suma de 11.795 lei, menționată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul a arătat că acordarea de avansuri în numerar se poate face doar în baza regulamentului care se referă la această operațiune și doar pentru anumite categorii de cheltuieli.

De aceea, a apreciat că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată și, în lipsa acesteia, să respingă acțiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a considerat că doar printr-o aplicare greșită a legii, instanța de apel a acordat forță probantă absolută înscrierilor din balanță și din dispozițiile de plată, chiar și din cele care nu aveau specificat în mod expres destinația de avansuri trezorerie, fără a verifica natura creanței pretinse la plata și legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize contabile.

Cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin încheierea din ședința din Camera de Consiliu de la data de 30.05.2014, în considerarea argumentelor acolo prezentate.

La data de 19.09.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.; în cazul respingerii excepției, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor ori, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În mod expres, recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora face posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste argumente sunt, însă, suficiente pentru ca excepția nulității să fie respinsă.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Solicitarea recurentului de casare a deciziei atacate exclusiv pe temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ. nu poate fi primită, deoarece potrivit acestui text legal, „modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”.

Așadar, textul invocat de către recurent nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C.proc.civ., ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs are obligația de a proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece autorul căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., evocat mai sus.

Așa fiind, Înalta Curte va examina motivele de modificare invocate în cele ce urmează.

În mod expres, recurentul a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În continuare, analiza instanței supreme va porni de la examinarea prioritară a fiecărui text de lege mai sus evocat și, în măsura în care vor fi identificate, între criticile recurentului, aspecte ce vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale, ele vor fi detaliate distinct; de asemenea, în cazul în care va rezulta că anumite critici pot fi circumscrise altor motive de recurs decât cele invocate expres de către autorul căii de atac, ele vor fi încadrate din oficiu, conform art. 306 alin. (3) C.proc.civ. În acest context, se impune a se atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu vor face obiect al examinării Înaltei Curți, a cărei analiză este limitată, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. presupune ca hotărârea să fie nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nerespectarea acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ., când partea interesată ar dovedi existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare.

Pe de altă parte, contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C.proc.civ. trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent.

Prima observație care trebuie făcută este că recurentul și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. pe împrejurarea că instanța de apel ar fi modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri reconvenționale, aspect care are aptitudinea de a proba o încălcare a dreptului la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac) și de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, prin care a fost păstrată dispoziția primei instanțe vizând compensarea sumei de 23.520 lei în lipsa unei cereri reconvenționale.

Așadar, problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în a stabili, în funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a compensației, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale.

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Compensația poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanței.

Efectele compensației (legale, convenționale sau judecătorești) sunt, însă, în toate cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan procesual, însă, Înalta Curte notează că, dacă de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconvențională, o instanță nu poate, din oficiu, să îl oblige pe reclamant în cadrul propriei lui acțiuni.

Pornind de la aceste considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte recunoaște că pârâtul ar fi putut să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1144 și urm. C.civ., dar numai dacă ar fi deținut asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În speță, însă, recurentul nu se află într-o asemenea situație, așa încât compensația pe care a opus-o nu putea fi decât una judiciară, după cum în mod legal a sesizat instanța de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat încuviințarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul dividendelor pe care intimata i le-ar datora, pentru ca ulterior să se poată proceda la compensare; de aceea, creanța opusă de recurent în apel nu era certă, lichidă și exigibilă.

De altfel, nici creanța pe care aceeași parte o invocase în fața primei instanțe nu era certă și nici lichidă; ea a dobândit acest caracter, în sensul art. 379 C.proc.civ., prin recunoașterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul pentru care tribunalul a procedat la compensare.

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că instanța de apel a reținut în mod corect natura judiciară a compensației pretinse, dar și că nu a schimbat natura reținută de tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanță nu a reținut caracterul legal al compensației și în fața acesteia, compensația opusă de pârât fiind tot una judiciară.

În opinia recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece nu a fost pus în discuția părților și a dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac.

O asemenea critică, pe care instanța supremă, dând eficiență art. 306 alin. (3) C.proc.civ., o circumscrie din oficiu art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu este fondată, deoarece părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile de fapt și de drept relevante, după cum reiese din practicaua deciziei atacate – măsura în care au făcut-o ținând doar de modul în care au înțeles să susțină apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea considerentelor sentinței primei instanțe nu are aptitudinea de a îngreuna situația autorului căii de atac în propriul apel, atât timp cât dispozitivul rămâne același.

Fiind, așadar, stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanță certă, Înalta Curte subliniază că pentru a obține realizarea dreptului său subiectiv civil față de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanțelor reciproce, recurentul avea obligația să supună valorificarea dreptului său pe calea unei cereri asupra căreia instanțele urmau să se pronunțe.

În cursul unui proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în acest scop este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a unei veritabile chemări în judecată.

Așadar, părților trebuie să li se impună concluzia că, în speță, doar în măsura promovării unei cereri reconvenționale pârâtul își putea valorifica în justiție propriile pretenții împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a cărei funcție, de prezentare a apărărilor, este una diferită.

De asemenea, recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deși a apreciat necesară formularea cererii reconvenționale, a păstrat dispoziția primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei, în lipsa unei astfel de cereri.

Deși acest argument pare să releve, într-adevăr, o contradicție în silogismul instanței de prim control judiciar, Înalta Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat sentința tribunalului, așa încât o înlăturare a dispoziției vizând compensarea sumei de 23.520 lei ar fi fost de natură să încalce prevederile art. 296 teza finală C.proc.civ., deoarece ar fi creat apelantului o situație mai grea în propria cale de atac.

Totodată, recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește susținerile sale, potrivit cărora sumele de 32.750 lei și de 11.795 lei au fost plătite nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci cu mențiunea avans, motiv pentru care a considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate.

Nici această susținere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanța de apel a prezentat amplu și convingător argumentele și probele care au determinat-o să rețină existența unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum de 108.520 lei, către SC Y.C. SRL.

Rezultă, așadar, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, pe care autorul căii de atac a înțeles să îl circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pornește de la faptul că instanța de apel ar fi acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța contabilă aferentă anului 2010 și, respectiv, destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată invocate de intimată.

Aceste susțineri nu se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., care sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a probatoriului, ce nu poate forma obiect al examinării instanței supreme într-o cale nedevolutivă de atac.

În altă ordine de idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare.

Deși a evocat regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a indicat niciun text greșit aplicat sau încălcat, așa încât ultimul motiv de recurs a fost invocat doar formal.

Mai mult decât atât, recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 și critici pe care le-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât reluarea examinării lor este inutilă.

Iar susținerea că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual, unul de netemeinicie, care însă, așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a reținut că decizia atacată este legală și motivele invocate nu justifică modificarea ori casarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.