ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2673/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2673/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 199/COM/2011

pronunțată de Tribunalul Alba, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal în Dosarul nr. 5610/107/2009 a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii reconvenționale, invocată de reclamanta - pârâtă

reconvențională SC I. SRL.

A fost admisă

acțiunea introductivă exercitată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu

pârâta SC F.C. SRL și, în consecință, a fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să

plătească reclamantei SC I. SRL: suma de 408.291 lei, cu titlul de obligație

contractuală neîndeplinită, penalități de întârziere contractuale în cuantum de

894.157,29 lei, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv, precum și

penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate

începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data achitării debitului.

A fost admisă

acțiunea reconvențională exercitată de reclamanta reconvențională SC F.C. SRL,

în contradictoriu cu pârâta reconvențională SC I. SRL și, în consecință, s-a

constatat că reclamanta reconvențională SC C. SRL, deține asupra pârâtei

reconvenționale SC I. SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de

1.475.576,81 lei, (reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de

4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlul

de penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008,

conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 14 noiembrie 2007.

A fost

compensată creanța de 1.302.448,29 lei invocată de reclamanta SC I. SRL, cu cea

de 1.475.576,81 lei, invocată de reclamanta reconvențională SC F.C. SRL, până

la concurența celei mai mici și, în consecință, a fost obligată pârâta

reconvențională SC I. SRL, să plătească reclamantei reconvenționale SC F.C.

SRL, suma de 173.128,52 lei.

S-au compensat

cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare și onorarii experți,

avansate de părți (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care

s-a dispus a rămâne în sarcina reclamantei introductive) și, în consecință, a

fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să achite reclamantei SC I. SRL, suma de

1397,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată

pârâta SC F.C. SRL să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii reconventionale a fost respinsă și a arătat că

acțiunea reconvențională a fost privită încă de la început ca una în realizare,

reclamantei reconventionale dispunându-i-se să achite taxa judiciară de timbru

în cuantum de 18.866,77 lei, pentru petitul I al cererii reconventionale,

(distinct de suma de 200 lei, pe care aceasta a achitat-o odată cu introducerea

acțiunii).

Referitor la

fondul litigiului dedus judecății, s-a reținut la fond că:

Atât prin

cererea reconvențională, cât și prin concluziile scrise formulate, pârâta -

reclamantă reconvențională a solicitat, în esență, instanței:

- să constate

că deține asupra reclamantei introductive o creanță certă, lichidă, exigibilă

în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265

lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlu

penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008,

conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul încheiat între părțile litigante

în 14 noiembrie 2007.

- să se

constatate compensarea de drept a creanței invocate de reclamantă în acțiunea

introductivă (în valoare totală de 1.302.448,29 lei compusă din obligație

neîndeplinită în cuantum de 408.291 lei și penalități de întârziere de

894.157,29 lei) cu creanța sa, menționată, în baza art. 1143 -1144 C. civ.,

până la concurența celei mai mici dintre creanțe.

A apreciat

prima instanță că, dată fiind natura compensării, aceea de modalitate de

stingere a două creanțe reciproce, aceasta înseamnă că pârâta - reclamantă

reconvențională recunoaște implicit faptul că reclamanta introductivă SC I. SRL

deține asupra patrimoniului său, creanța la a cărei realizare se tinde prin

exercitarea acțiunii introductive, în cuantumul indicat în acțiunea

introductivă.

A arătat că,

față de opoziția pârâtei reconventionale la admiterea acțiunii reconventionale,

rămânea de stabilit dacă pretențiile invocate de către pârâta - reclamantă

reconvențională asupra reclamantei introductive sunt justificate.

A motivat că la

data de 14 noiembrie 2007, între pârâta reconvențională SC I. SRL, în calitate

de vânzător, și reclamanta reconvențională SC F.C. SRL, în calitate de

cumpărător, s-a încheiat contractul din 2007, în conformitate cu ale cărui

clauze, pârâta reconvențională se obligă la furnizarea, coordonarea montării și

punerea în funcțiune a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite

(blocuri ceramice), formată dintr-un uscător și un cuptor tip tunel modular,

prefabricat, denumit în continuare instalație având caracteristicile tehnice de

funcționare și descrierea tehnică a componentelor care urmează a fi livrate

conform Anexei I la Contract.

Potrivit

Clauzelor contractuale care reglementează predarea și condițiile de predare

(Secțiunea V din contract), vânzătorul SC I. SRL trebuia să livreze

componentele instalației începând cu data de 15 ianuarie 2007,astfel încât să

se poată termina montajul până la data de 30 aprilie 2007,cu condiția ca și

cumpărătorul SC F.C. SRL, să termine până în 28 februarie 2008 toate lucrările

necesare în vederea începerii montajului, acceptându-se expedierile parțiale.

Prețul total al

lucrării a fost stabilit la 950.000 euro.

Ulterior, la data

de 05 mai 2009, între părți se încheie Actul adițional la contractul menționat,

act adițional în conformitate cu care vânzătoarea SC I. SRL va proceda la

schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti, care sunt

neconforme, cu altele noi, pe care le va furniza în termen de 8 zile de la

semnarea actului adițional.

Potrivit

aceluiași act adițional, după montajul plăcilor pe toate platformele de

vagoneti, vânzătorul va proceda la efectuarea probelor tehnologice, în sensul

aprinderii cuptorului și încălzirii acestuia până la temperatura de 950 Grade

Celsius, abia în momentul în care se vor executa lucrările constând în

schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti și se vor

atinge parametrii de încălzire a cuptorului, menționați, părțile considerând că

montajul a fost pe deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a

lucrărilor care se va concretiza în încheierea procesului verbal de recepție la

finalizarea lucrărilor.

Apoi, în termen

de cel mult 15 zile de la finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C. SRL se

obliga în mod irevocabil și necondiționat și fără posibilitatea de a invoca

vreun motiv în favoarea sa, să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer

bancar, suma de 95.000 euro, sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca

reprezentând 10% din valoarea totală a contractului, sumă care devine certă,

lichidă și exigibilă.

Instanța de

fond a arătat că din Procesul verbal încheiat la data de 04 iunie 2009 rezultă

că, la acel moment, s-a efectuat montajul plăcilor pe toate platformele de

vagoneti, respectiv că s-au efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii

cuptorului și încălzirii acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius,

dovada făcându-se cu document listat din imprimanta legată la computerul cuptorului.

Raportat la

cele mai sus expuse, instanța a reținut că începând cu data de 04 iunie 2009,

în sarcina cumpărătorului SC F.C. SRL s-a activat clauza inserată în pct. 5 al

Actului Adițional, în conformitate cu care, în termen de cel mult 15 zile de la

finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C. SRL se obligă, în mod irevocabil

și necondiționat și fără posibilitatea de a invoca vreun motiv în favoarea sa,

să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer bancar, suma de 95.000 euro,

sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca reprezentând 10% din valoarea totală a

contractului, sumă care devine certă, lichidă și exigibilă.

Așa fiind,

văzând și dispozițiile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 1073 din același act

normativ, instanța a reținut că acțiunea introductivă este întemeiată, în

sensul că, reclamanta introductivă deține asupra pârâtei - cumpărător SC F.C.

SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă, în sumă de 408.291 lei, cu titlu de

obligație contractuală neîndeplinită, căreia i se adaugă penalități de

întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 lei, calculate până la data de

17 noiembrie 2009 inclusiv -data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului

Alba, precum și penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de

întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data

achitării debitului.

S-a reținut, de

altfel, că prin acțiunea reconvențională și, mai apoi, prin concluziile scrise

formulate, pârâta cumpărătoare a fost de acord că reclamanta vânzătoare deține

asupra patrimoniului său, cu titlu de creanță certă, lichidă și exigibilă, suma

invocată în acțiunea introductivă.

A arătat, pe de

altă parte, că la rândul său, pârâta cumpărătoare, SC F.C. SRL și-a fundamentat

pretențiile din cererea reconvențională, pe Clauzele de penalizare inserate în

contractul inițial formulat de părți (Secțiunea IX).

Instanța a

înlăturat susținerile pârâtei reconvenționale, vânzătorul SC I. SRL, în

conformitate cu care, prin încheierea actului adițional din 05 mai 2009,

clauzele penalizatoare menționate ar fi fost dezactivate, în sensul

desființării unei presupuse compensări legale.

Astfel,

potrivit Art. 1- Secțiunea XI- Dispoziții finale din Contractul din 2007,

prezentul contract reprezintă singurul instrument probatoriu pentru soluționarea

eventualelor litigii între părți, iar potrivit art. 2 modificarea, completarea

sau revocarea clauzelor prezentului contract, se va face, de comun acord, numai

prin act adițional în scris, semnat și datat de cele două părți.

Interpretând

per a contrario art. 2 precitat, instanța a reținut că modificarea sau

revocarea clauzelor contractului din 2007, trebuie să fie expresă, lipsită de

echivoc și efectuată în scris, ea neputându-se deduce din completarea clauzelor

aceluiași contract prin acte adiționale ulterioare.

Or, Actul

adițional încheiat la data de 05 mai 2009 nu face decât să completeze

contractul inițial încheiat de părți, în sensul reglementării situației ivite

urmare furnizării de către vânzătoarea SC I. SRL a unor plăci de vagoneți

neconforme, care s-a impus a fi schimbate în totalitate, fără însă ca aceasta

să aibă ca efect și modificarea sau revocarea contractului inițial în ceea ce

privește Clauzele penalizatoare inserate în el, menționate mai sus și fără ca

încheierea acestui act adițional să poată fi privită (contrar susținerilor

reclamantei introductive) ca o manifestare de voință a părților contractante,

incompatibilă cu stingerea prin compensație - fie ea legală, convențională sau

judecătorească, a creanțelor reciproce ale părților.

Așa fiind, s-a

apreciat că odată cu depășirea de către reclamanta vânzătoare SC I. SRL, a

termenului limită de executare a obligației de terminare a montajului, stabilit

pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina acesteia s-a activat clauza de

penalizare inserată în Secțiunea IX, art. 1 lit. a), din contract, potrivit

căreia, în ceea ce-l privește pe vânzător, pentru întârziere la livrarea mărfii

sau la montajul componentelor, vânzătorul datorează cumpărătorului penalități

în valoare de 0,15 %, din valoarea prezentului contract, pentru fiecare zi de

întârziere.

În ceea ce

privește cauzele exoneratoare de răspundere a vânzătorului (în speță pârâta

reconvențională SC I. SRL), pentru neexecutarea contractului, (neexecutarea

contractului însemnând și executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), s-a

remarcat faptul că acestea sunt extrem de limitate, fiind reduse de art. 2 din

Secțiunea IX, la cazul de forță majoră, notificată cumpărătorului în termen de

5 zile, de la apariția acesteia și constatată în termen de 5 zile de la

notificare. Or, în speță, s-a reținut că reclamanta - în sarcina căreia revenea

aceasta, nu a făcut dovada existenței vreunui caz de forță majoră, fiind

evident că, raportat atât la modul de formulare a clauzei de penalizare, cât și

la dispozițiile art. 1080 - 1082 din Vechiul C. civ., în vigoare la data

încheierii contractului, în ceea ce o privește pe reclamanta vânzătoare este

instituită prezumția de culpă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau

cu întârziere a contractului.

În plus, potrivit

art. 3 din aceeași secțiune, vânzătorul este de drept în întârziere, pentru

neexecutarea obligațiilor de livrare a componentelor instalației și montarea la

termenele stabilite, fiind dator cu daune materiale în condițiile art. 1 lit. a).

Din perspectiva

celor mai sus expuse, s-a considerat că începând cu data de 01 mai 2008, urmare

împlinirii termenului limită de executare a obligației de terminare a

montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina pârâtei

reconventionale - vânzătoare SC I. SRL, s-a activat clauza penalizatoare

prevăzută de art. 1 lit. a), precitat, iar corelativ, în favoarea reclamantei

reconventionale - cumpărătorul SC F.C. SRL s-a născut o creanță certă, lichidă

și exigibilă, pe care în mod corect o pretinde prin acțiunea reconvențională,

constând în penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie

2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 2007, cuantificată în

suma de 1.475.576,81 lei, reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs

de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010.

S-a reținut că

prin întâmpinarea depusă cererii reconventionale, pârâta reconvențională nu a

contestat modul de calcul al penalităților de întârziere, expus de reclamanta

reconvențională în cererea reconvențională, pe care instanța și l-a însușit.

A arătat prima

instanță că, în ideea de a fi exonerată de plata penalităților de întârziere

pretinse pe cale reconvențională, pârâta reconvențională a încercat să

dovedească faptul că, la rândul său nici pârâta - reclamantă reconvențională nu

și-a executat la termen obligația de achitare a valorii mărfii, în condițiile

prevăzute de Cap. nr. V art. 4 al Contractului, potrivit cărora, fiecare

expediere a componentelor și materialelor care alcătuiesc instalația, va avea

loc numai după achitarea valorii mărfii, care urmează a fi trimisă potrivit

mențiunilor din „Condiții de plată", (f. 7)

S-au înlăturat

susținerile reclamantei-pârâtă reconvențională, în sensul că de fapt depășirea

termenului limită de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie

2008, s-a datorat culpei cumpărătorului SC F.C. SRL, care nu ar fi plătit

valoarea expedițiilor parțiale, reținându-se că Actul adițional încheiat la

data de 05 mai 2009, relevă fără echivoc, faptul că montajul instalației nu a

fost finalizat la termenul limită din 30 aprilie 2008, deoarece toate plăcile

de pe platformele de vagoneți, livrate de reclamanta-pârâtă reconvențională, au

fost neconforme, (art. 1 - fila. 20), or furnizarea unor placi neconforme, nu

are nicio legătură și nu poate fi justificată de întârzierile pârâtei

reclamante reconvenționale, în efectuarea plăților expedițiilor parțiale. S-a

arătat că aceste apărări ale pârâtei reconvenționale ar fi putut fi primite în

ipoteza în care, chiar dacă livrate cu depășirea termenului limită - 30 aprilie

2008, totuși, plăcile de pe platformele vagoneți, ar fi fost conforme. în plus,

prin art. 6 al aceluiași act adițional, părțile stabilesc că, în urma

confruntării situațiilor contabile privind plățile efectuate, se constată că

există o restanță de plată a cumpărătorului în sumă de 4675 euro, ce se va

achita prin transfer bancar, în termen de 5 zile de la semnarea actului

adițional.

Or, modalitatea

în care a fost întocmit Actul Adițional și conținutul clauzelor acestuia,

relevă faptul că, părțile, de comun acord, au privit ca două chestiuni

distincte și care nu se interconditionează, pe de o parte depășirea termenului

de efectuare a montajului plăcilor pe platformele vagoneți, datorita neconformității

acestora și, pe de altă parte, restanța la plată a cumpărătorului.

În ceea ce

privește apărarea reclamantei-pârâtă reconvențională, în sensul că, la rândul

său, nici pârâta-reclamantă reconvențională, cumpărătorul SC F.C. SRL, nu și-ar

fi îndeplinit obligația contractuală de predare a frontului de lucru până la

data de 28 februarie 2008, instanța a reținut că obligația de predare a

frontului de lucru și cea de furnizare a unor placi conforme sunt obligații

distincte și nu interdependente, fiind evident că predarea la timp a frontului

de lucru, nu putea înlătura viciile tehnologice de construcție a platformelor.

Analizând

probatoriul testimonial administrat, instanța de fond a concluzionat că au

existat nu numai întârzieri din partea reclamantei în livrarea produselor

necesare efectuării montajului de către pârâtă, ci și livrarea dezordonată a

pieselor necesare efectuării montajului, or, livrarea dezordonată nu se poate

susține că s-a datorat întârzierii efectuării plăților de către pârâtă, câtă

vreme, potrivit clauzelor contractuale, fiecare expediere va avea loc numai

după achitarea valorii mărfii care urmează a fi trimisă. Deci pârâta trebuia să

plătească marfa cu privire la a cărei expediție era notificată, astfel că,

efectuarea la timp a plăților din partea pârâtei tot nu ar fi fost de natură să

înlăture întârzierile cauzate de livrarea altor piese decât cele necesare unei

anumite etape din efectuarea montajului.

S-a arătat că,

în cauză, au fost efectuate și două expertize tehnice, una în specialitatea

construcții industriale (efectuată de expert Stanciu Aurel), iar cealaltă în

specialitatea contabilitate (efectuată de expert F.M.) și că depozițiile

martorilor propuși de pârâta-reclamantă reconvențională se coroborează cu

concluziile expertului tehnic S.A.

În ceea ce

privește Raportul de expertiză contabilă judiciară, instanța a reținut că,

concluziile acestuia sunt relevante sub aspectul faptului că practic reclamanta

este cea care se prevalează de propria culpa pentru a paraliza cererea

reconvențională a pârâtei.

Astfel, așa cum

s-a arătat, reclamanta susține că întârzierile în efectuarea montajului s-au

datorat pârâtei cumpărătoare, care nu ar fi efectuat la timp plățile pentru

expedițiile parțiale, cu privire la care era anunțată.

Or, potrivit concluziilor

expertului contabil, avizele de trimitere, prin care vânzătorul anunța

cumpărătorul cu privire la marfa care este pregătită pentru livrare, nu sunt

documente contabile, iar datorită mențiunilor incomplete, nu fac posibilă

înregistrarea în contabilitate a valorii mărfurilor la care se referă (fila 66

Vol. II- completare Raport de expertiză).

În plus,

potrivit concluziilor aceleiași experte, pe aceste avize nu era trecută

valoarea mărfurilor. Așa fiind, instanța a reținut că nu i se poate imputa pârâtei

cumpărătoare faptul că nu ar fi achitat la timp livrările parțiale de marfă

necesare efectuării montajului.

Pe de altă

parte, nici email-urile depuse de către reclamantă în dovedirea notificării

pârâtei cu privire la marfa livrată, nu reprezintă în opinia expertului

contabil judiciar, documente contabile justificative, în sensul prevederilor

Legii nr. 82/1991, ele nerespectând regimul înregistrării documentelor

justificative în contabilitatea românească, unde documentul justificativ este

factura.

S-a arătat că,

de altfel, obligativitatea emiterii facturilor de către vânzător, cu ocazia

livrării componentelor instalației, rezidă și din dispozițiile exprese în acest

sens ale Cap. (Secțiunii) nr. VII, art. 1, alin. (2) din Contractul din 2007,

potrivit căruia, . 70 % din prețul contractului se va plăti în termen de 7 zile

de la data din care, componentele instalației sunt pregătite pentru livrare,

plătind integral facturile emise de către vânzător (fils 8 Vol. I).

Susținerile

martorilor propuși de pârâta-reclamantă reconvențională, în sensul că

reclamanta vânzătoare a expediat, într-o modalitate dezordonată, produsele

necesare efectuării montajului, se coroborează cu concluziile expertului tehnic

judiciar S.A., care, răspunzând obiectivului nr. 1 al expertizei, în baza

facturilor trimise de către SC I. SRL, a stabilit că după prima livrare,

reclamanta a început să livreze materiale care nu se puteau folosi decât după

terminarea cuptorului, din facturi rezultând că piesele componente nu s-au

livrat în ordinea de montaj la uscător și cuptorul de ardere a cărămizilor, iar

urmare acestui fapt, cuptorul de ardere și uscătorul nu au fost executate în

termenul stabilit prin contract.(filele 343, 380 Vol. I).

Potrivit

concluziilor aceluiași expert, în momentul efectuării expertizei tehnice

judiciare, Fabrica de cărămida Sântimbru, aparținând pârâtei-reclamantă

reconvențională, era oprită din pricina lipsei plăcilor pe cărucioare, în

condițiile în care, cu ocazia punerii în funcțiune a cuptorului, plăcile

ceramice s-au spart.

Reclamanta a

mai tins să dovedească, tot pe calea expertizei tehnice, și faptul că, în

realitate, ordinea în care au fost trimise piesele din Italia, respectă

tehnologia de montaj a cuptoarelor, însă, potrivit concluziilor aceluiași

expert tehnic judiciar, documentația depusă de reclamantă cu titlul de proiect

de montaj, reprezintă în esență un colaj, cel puțin pentru considerentele că-i

lipsesc detaliile de execuție, cotele, elementele elementare de execuție, cu

planșele depuse neputându-se realiza nici linia de rulare a cărucioarelor și

nici cuptoarele de uscare sau de ardere.

În plus, în

opinia expertului tehnic judiciar, dacă linia de rulare cărucioare era în

lucru, în aceeași perioadă se putea realiza și cuptorul de ardere.

Instanța mai

reține și că, potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părți,

ordinea de livrare a componentelor instalației este stabilită de către

vânzător, astfel că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată

de trimitere a componentelor și deloc în acord cu etapele realizării

montajului, nu-i poate fi imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a

revenit și responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului,

în acest sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenției

părților, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea,

coordonarea montării și punerea în funcțiune de către vânzătoarea reclamantă a

unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite (fila 5 Vol. I), cât

și dispozițiile art. 1 din Cap. III, privind obligațiile vânzătorului (fila 6

Vol. I). în acest context, instanța reține că reclamanta vânzătoare nu a făcut

dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind

realizarea uscătorului și cuptorului tunel și în baza căruia să se fi putut

urmări și verifica respectarea pașilor de realizare efectivă a montajului.

În ceea ce

privește concluziile experților asistenți desemnați de reclamanta introductivă,

instanța Ie-a privit ca obiecțiuni la concluziile Rapoartelor tehnice efectuate

de experții judiciari desemnați în cauză și le-a tratat ca atare, astfel cum

rezulta din încheierile de ședință de pe parcursul judecății.

Referitor la

eventualele erori materiale strecurate in încheierea Ședinței publice din 30

martie 2011, instanța a arătat că s-a pronunțat motivat prin încheierea

Ședinței publice din 05 octombrie 2011, asupra căreia părțile aveau obligația

să se edifice, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea

antemenționată (cea din 05 octombrie 2011- filele 148-149 Vol. II), instanța a

statuat că a stabili în sarcina cui revenea efectuarea proiectului pentru

cuptor, reprezintă o chestiune de fond, care urmează a fi stabilită, prin

coroborarea tuturor probelor administrate în cauza. Or, asupra acestei

chestiuni, instanța s-a pronunțat cu două alineate mai sus, în sensul că:

„potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părți, ordinea de

livrare a componentelor instalației este stabilită de către vânzător, astfel

că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată de trimitere a

componentelor și deloc în acord cu etapele realizării montajului, nu-i poate fi

imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a revenit și

responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului, în acest

sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenției

părților, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea,

coordonarea montării și punerea în funcțiune de către vânzătoarea reclamantă a

unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite, (fila 5 Vol. I), cât

și dispozițiile art. 1 din Capitolul III, privind obligațiile vânzătorului (fila

6 Vol. I ). în acest context, instanța a reținut că reclamanta vânzătoare nu a

făcut dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind

realizarea uscătorului și cuptorului tunel și în baza căruia să se fi putut

urmări și verifica respectarea pașilor de realizare efectivă a

montajului."

Așa fiind,

pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, văzând și prevederile art.

1143-1144 C. civ. (vechiul C. civ.), instanța a soluționat cererile părților în

sensul celor arătate la începutul celor dezvoltate mai sus.

S-a menționat

că, instanța a compensat doar creanțele reciproce, al căror cuantum este

determinat, ceea ce înseamnă că penalitățile de întârziere contractuale de

0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și

până la data achitării debitului, nu au fost compensate, ele rămânând în

continuare în sarcina pârâtei SC F.C. SRL.

În temeiul art.

274 si 276 C. proc. civ., raportat la soluția dispusă, au fost compensate

cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare și onorarii experți,

avansate de părți, (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care

rămâne în sarcina reclamantei introductive), reținându-se că, reclamanta SC I.

SRL a achitat taxe judiciare și timbru judiciar în cuantum de 21.266,3 lei (filele

3, 38 Vol I) și onorariu expert (contabil) în cuantum de 1.197 lei (filele 311

și 369 Vol. I), în timp ce pârâta a achitat taxe judiciare și timbru judiciar

în cuantum de 19.066 lei (filele44, 65 Vol. I) și onorariu expert (tehnic) în

cuantum de 2.000 lei (filele 356, 337), ceea ce înseamnă că, urmare compensării

acestor sume, pârâta SC F.C. SRL trebuie să achite reclamantei SC I. SRL, suma

de 1.397,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Instanța a

lăsat în sarcina reclamantei-pârâtă reconvențională suma de 1.400 lei, rest

onorariu expert tehnic S.A., reținând că, aceasta reprezintă costul ultimei

completări a raportului de expertiză tehnică, privind relevanța Raportului

tehnic cu privire la mostrele de placi din Comanda SC I. SRL, înscris

extrajudiciar, pe care reclamanta reconvențională nu și l-a însușit și în baza

căruia oricum expertul judiciar nu a formulat nicio concluzie, care să poată fi

câștigată cauzei.

În fine,

întrucât și pretențiile reclamantei introductive au fost admise, a obligat

pârâta SC F.C. SRL, să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu

titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial dovedit prin

factura din 11 noiembrie 2009, emisă de Cabinet de avocat B.C.O., sumă

rezultată din înjumătățirea celei pentru care a fost emisa factura, întrucât și

pretențiile reclamantei reconvenționale au fost admise, iar reclamanta

introductivă s-a opus admiterii lor.

Împotriva

acestei sentințe, atât reclamanta SC I. SRL, cât și pârâta SC F.C. SRL au

declarat apel.

Prin Decizia nr.

66 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a

ll-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta -reclamantă reconvențională SC

F.C. SRL Sântimbru împotriva sentinței nr. 199/COM/2011 pronunțată de

Tribunalul Alba și s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis în

parte acțiunea principală formulată de reclamanta SC I. SRL și a fost obligată

pârâta SC F.C. SRL să plătescă reclamantei suma de 1.601.997,54 lei, din care

408.291 lei cu titlu de preț neachitat și 1.193.706,54 lei penalități de

întârziere contractuale până la data de 05 ianuarie 2010; s-a respins în rest

acțiunea principală; s-au compensate creanțele reciproce și a fost obligată

pârâta -reclamantă reconvențională la plata sumei de 126.420,73 lei către

reclamanta - pârâtă reconvențională; s-a respins apelul declarat de reclamanta

- pârâtă reconvențională SC I. SRL și s-a menținut în rest sentința atacată.

În motivarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut că prin întâmpinarea depusă la 05

ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL Sântimbru a recunoscut existența creanței

pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acțiunea principală, respectiv că-i

datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din obligație

neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei și penalități de întârziere de

894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acțiunii principale).

Pe calea cererii

reconvenționale, pârâta SC F.C. SRL a pretins să se constate că la rândul ei

are împotriva reclamantei o creanță în cuantum de 349.125 euro (echivalent a

1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data

de 05 ianuarie 2010), cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01

mai 2008 - 31 decembrie 2008 și să se constate compensarea de drept a

creanțelor reciproce.

În fapt, la 14

noiembrie 2005, părțile au încheiat contractul din 2007, având ca obiect

furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune a unei instalații

destinată producerii de cărămizi găurite, formate dintr-un uscător și un cuptor

tip tunel modular, prefabricat, Cap. II, art. 1).

S-a stabilit,

în Cap. V, art. 4 alin. ultim, că montajul trebuia terminat până la 30 aprilie 2008,

cu condiția ca și cumpărătorul să termine până în 28 februarie 2008 toate

lucrările necesare în vederea începerii montajului și că fiecare expediere va

avea loc numai după achitarea valorii mărfii, ce urmează a fi trimisă.

Modalitățile de

plată au fost stabilite în Cap. VII din contract.

S-a reținut că

în mod corect a înlăturat prima instanță susținerile vânzătoarei SC I. SRL,

conform cărora, prin încheierea ulterioară a Actului adițional din 05 mai 2009,

clauzele penalizatoare menționate în art. 1 din Cap. IX ale contractului nu mai

operează.

Astfel, s-a dat

eficiență dispozițiilor art. 1 din Cap. XI - Dispoziții finale din contractul din

2007.

Actul adițional

la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 noiembrie 2007, perfectat la

05 mai 2009, cuprinde acordul de schimbare totală a plăcilor de pe platformele

de vagoneți, ce s-a dovedit a fi neconforme, contractul inițial nefiind

modificat ori revocat. Au convenit părțile, conform art. 4, că în momentul în

care se vor executa lucrările prevăzute la pct. 1 și se vor atinge parametri de

încălzire a cuptorului, prevăzuți la pct. 3, consideră că montajul a fost pe

deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a lucrărilor care se va

concretiza prin încheierea procesului verbal de recepție la finalizarea

lucrărilor.

Dacă părțile ar

fi înțeles să compenseze creanțele reciproce ar fi prevăzut aceasta expres, în

conformitate cu art. 2 din Cap. XI - Dispoziții finale, din contract, care

prevede că modificarea, completarea sau revocarea clauzelor contractului se

face, de comun acord, numai prin act adițional, în scris, semnat și datat de

cele 2 părți.

Or, în art. 7

din Actul adițional s-a prevăzut expres că „celelalte clauze contractuale rămân

neschimbate".

Fiind, prin

urmare, incidentele prevederile contractuale înserate în art. 1 lit. a) din

Cap. IX (conform cărora vânzătorul - SC I.SRL - îi datorează cumpărătorului

penalități în valoare de 0,15% din valoarea contractului - 950.000 euro,

conform art. 1 din Cap. VI - pentru întârzierea la livrarea mărfii sau la

montajul componentelor, s-a constatat că în mod legal și temeinic a fost admisă

cererea reconvențională, pentru depășirea de către SC I. a termenului limită de

terminare a montajului stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, fără a se putea

reține vreo cauză exoneratoare de răspundere.

În ceea ce

privește împrejurarea că s-ar fi depășit termenul limită de terminare a

montajului din culpa SC F.C. SRL, care n-ar fi plătit valoarea expedițiilor

parțiale, instanța de apel a constatat că părțile au convenit, la momentul

încheierii la 05 mai 2009 a Actului adițional, că montajul nu era finalizat la

30 aprilie 2008, pentru aceea că toate plăcile de pe platformele de vagoneți au

fost neconforme și nu pentru că SC F.C. SRL nu ar fi făcut plata unor expediții

parțiale. Părțile au stabilit că există o restanță de plată în sarcina SC F.C.

SRL în sumă de 4.675 euro (art. 6), dar fără a face o legătură între

nefinalizarea montajului și această restanță de plată, modică, raportat la

valoarea contractului.

Într-adevăr, în

art. 4 Cap. V din contract s-a prevăzut că montajul trebuie terminat până la 30

aprilie 2008, cu condiția ca și cumpărătorul să termine până la 28 februarie 2008

toate lucrările necesare începerii montajului.

Chiar dacă

predarea frontului de lucru ar fi fost un inconvenient la montaj, este fără

relevanță cât timp s-a constatat neconformitatea plăcilor și s-a încheiat Actul

adițional menționat.

Apoi, pentru a

putea pretinde că reclamanta reconvențională nu a plătit ritmic, pe măsura

livrării materialelor, pârâta reconvențională trebuia să dovedească că s-a

conformat prevederilor art. 4 din Cap. III din contract transmițând

cumpărătorului, prin mijloace electronice, cu 10 zile înainte de expedierea

mărfii, avizul de trimitere și factura pro forma.

În mod corect

s-a reținut și că livrarea dezordonată a mărfii a dus la împiedicarea

montajului, or, realizarea proiectului de montaj revenea tot reclamantei.

Procesul verbal

de recepție s-a încheiat la 04 iunie 2009, moment la care părțile au constatat

că s-a efectuat montajul plăcilor de platformele de vagoneți și că s-au

efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului și încălzirii

acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius.

În aceste

circumstanțe, raportat la culpa pârâtei reconvenționale, ce a determinat

admiterea cererii reconvenționale, este nejustificată acordarea de penalități

reclamantei, în acțiunea principală, după data de 05 ianuarie 2010, când pârâta

a recunoscut integral pretențiile reclamantei și a depus cererea

reconvențională, la care, însă, așa cum s-a arătat, în mod netemeinic, pârâta

reconvențională s-a opus. în caz contrar, prin poziția sa, doar de opunere la

admiterea cererii reconvenționale, reclamanta-pârâtă reconvențională ar obține

penalități de întârziere într-o sumă considerabilă, ceea ce s-ar constitui

într-o îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC I. SRL, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

soluției pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește apelul reclamantei

se referă la următoarele:

1.1. încălcarea

de către instanța de apel a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., situație în

care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta -

reclamantă susține inadmisibilitatea acțiunii în constatare promovată de

reclamanta reconvențională, consecința fiind încălcarea de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

Arată că,

admițând ipotetic că și recurenta avea o creanță față de intimată, singura

compensare care ar putea opera ar fi una judecătorească. Ori, în contextul în

care nu ne aflăm în fata unei compensări legale, care operează de drept și

poate fi, eventual, constatată de instanță, ci în fața unei compensări

judecătorești ce trebuie dispusă de instanță, acțiunea în constatare este

inadmisibilă.

Pentru a opera

compensarea legală este nevoie ca cele două creanțe să fie certe, lichide și

exigibile, însă în speță cele două creanțe nu aveau un caracter cert. Astfel,

existența acestora a fost stabilită de instanța de fond, pe baza probatoriului

administrat în cauză.

Existența

obligației de plată a daunelor interese contractuale nu rezultă în mod exclusiv

și necondiționat din cuprinsul contractului supus atenției instanței, ea

nerezultând nici dintr-un act emanat de la recurentă sau recunoscut de aceasta.

În aceste

condiții, chiar dacă creanța pe care o avea față de intimată avea un caracter

cert (dată fiind recunoașterea acesteia), este evident că existența creanței

recurentei a fost stabilită de instanța de judecată abia după administrarea

probatoriului în cauză. în consecință, condiția caracterului cert al creanțelor

reciproce, condiție necesară pentru a putea opera compensarea legală, este

neîndeplinită.

A doua condiție

care trebuia îndeplinită pentru a ne afla în fața unei compensări legale este

cea a caracterului lichid al creanțelor, adică a faptului că ele trebuiau să

fie determinate cu exactitate în valoarea lor.

Ori, în ceea ce

privește datoria societății SC F.C. SRL față de recurentă, aceasta constă în

debit plus penalități de întârziere.

Susține că,

fiind într-o situație de compensare judecătorească a creanțelor, efectele

acesteia se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care

s-a dispus compensarea. Ori, în prezenta speță, este evident că sentința

instanței de fond nu era definitivă la momentul în care instanța de apel a

analizat-o, sens în care efectele compensării încă nu erau produse nici măcar

în acel moment.

Astfel, în fata

instanței de apel creanțele reciproce nu erau stinse și, în consecință, ne

aflăm în situația în care neplata de către SC F.C. SRL a debitului în sumă de

408.291 lei constând în prețul contractului a generat, în continuare,

penalități de întârziere, al căror cuantum nu era stabilit concret.

Față de aceste

aspecte, consideră că nu ne aflăm în fața unei situații în care operează

compensarea de drept a creanțelor reciproce, nefiind îndeplinite condițiile

compensării legale. Ori, ceea ce instanța de fond a dispus a fost compensarea

judecătorească a celor două creanțe, compensare ale cărei efecte încă nu s-au

produs nici măcar când instanța de apel a analizat cauza supusă atenției sale.

Recurenta

invocă și dispozițiile art. 1111 C. civ., conform cărora în situația unei

creanțe producătoare de dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor,

afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi

asupra capitalului.

Susține că nu

și-a exprimat nicicând acordul ca plata să se impute mai întâi asupra debitului

constând în prețul contractual, sens în care stingerea obligației prin

compensație, atunci când operează, se va imputa mai întâi asupra penalităților,

și abia apoi asupra capitalului, consecința fiind aceea că lichiditatea

creanței nu este stabilită.

Arată că

singura compensație care poate, eventual, opera între părți, este cea

judecătorească. Cum însă acest fel de compensație trebuie pronunțată de

instanță, nu doar constatat faptul că ea a operat de drept, soluția care se

impunea era aceea de respingere a acțiunii reconventionale în constatarea

compensării de drept, dat fiind faptul că partea avea la îndemână acțiunea în

realizarea dreptului, prin care trebuia să solicite instanței să stabilească

existența dreptului său de creanță față de recurentă și apoi să dispună

compensarea judecătorească a celor două creanțe reciproce.

1.2.

Interpretarea dată de instanța de apel actului adițional încheiat la data de 05

mai 2009 este greșită, sens în care devine incident art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Semnificația acestui act este de renunțare din partea SC F.C. SRL la o

posibilă compensare, iar aceasta interpretare este completată de plățile făcute

de intimata către recurentă după momentul 01 mai 2008.

În cadrul

acestui motiv, recurenta critică motivarea instanței de apel conform căreia în

mod corect instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la

actul adițional din data de 05 mai 2009. Astfel, afirma instanța de apel că din

cererea promovată ar rezulta susținerea recurentei că încheierea actului

adițional ar face inoperantă clauza penalizatoare menționată în art. 1 din Cap.

IX al contractului.

Susține

recurenta că această afirmație nu îi aparține, instanța de apel dând un alt

ințeles motivelor pe care Ie-a susținut. Astfel, a arătat în apelul declarat

faptul că instanța de fond a interpretat într-un mod eronat dispozițiile

actului adițional încheiat între părți în data de 05 mai 2009, în sensul că nu

a luat în considerare renunțarea din partea SC F.C. SRL la o presupusă

compensare de drept a creanțelor.

Astfel,

învederează instanței de recurs faptul că prin actul adițional încheiat la data

de 05 mai 2009 între recurentă și intimată, părțile contractante au consemnat

în scris faptul că unica creanță existentă între ele este o restanță la plată

pe care reclamanta reconvențională o avea în favoarea recurentei.

Ori, prin

cererea reconvențională formulată intimata SC F.C. SRL a solicitat să se

constate compensarea datoriei sale față de recurentă, pe care în acest fel o

recunosc cu o presupusă datorie a recurentei, datorie aferentă perioadei 01 mai

2008-31 decembrie 2008, deci anterioară datei de 05 mai 2009 la care s-a

încheiat actul adițional.

Faptul că la

data de 05 mai 2009 se încheie un act în care reclamanta reconvențională

recunoaște că are o datorie față de recurentă, fără a uza de o eventuală

compensare și, de asemenea, faptul că s-au efectuat o serie de plăți către

aceasta, fără a se invoca vreo compensare, are valoarea juridică a desființării

unei presupuse compensări legale.

În consecință,

ceea ce a subliniat în fata instanței de apel este faptul că semnificația

actului adițional încheiat de părți si a plaților pe care societatea SC F.C.

SRL Ie-a făcut către recurentă (ulterior momentului în care afirma ca s-ar fi

născut datoria recurentei față de ea) are semnificația unei renunțări la o

posibilă compensație legală.

Arată că

afirmația instanței de apel, conform căreia dacă părțile ar fi înțeles să

compenseze creanțe reciproce ar fi prevăzut aceasta expres în actul adițional

încheiat, este perfect întemeiată, în condițiile în care părțile nu au dorit

niciodată să compenseze eventuale creanțe, ci dimpotrivă din acel act,

coroborat cu plățile mai sus amintite, rezultă în mod neechivoc ca SC F.C. SRL

a renunțat la compensare.

soluției pronunțată de instanța de apel față de apelul declarat de SC F.C. SRL.

Conform

motivării deciziei, raportat la culpa recurentei, consideră că este

nejustificat să i se acorde penalități de întârziere după data când reclamanta

reconvențională a recunoscut pretenția sa și a solicitat, la rândul ei,

obligarea recurentei la plata unei sume de bani. Motivul susținut de instanța

de apel este acela că prin opoziția recurentei față de admiterea cererii reconventionale

a determinat instanța de fond să administreze probatoriu, ceea ce a dus la

acumularea de penalități de întârziere, penalități care reprezintă o îmbogățire

fără justă cauză în contextul în care cererea reconvențională a fost admisă și

s-a constatat ca datorează intimatei o sumă de bani.

Susține că s-a

apărat în cauză, iar recunoașterea făcută de intimată cu privire la existenta

creanței sale nu poate avea vreo semnificație față de creanța pe care o are

recurenta. Chiar dacă intimata a recunoscut existenta creanței, această

recunoaștere s-a făcut după momentul promovării acțiunii în justiție, fapt

dovedit și prin încercarea de conciliere realizată, care nu a dus la niciun

rezultat. Această recunoaștere a creanței recurentei, neurmată de plata datoriei,

nu poate avea vreo semnificație cu privire la existența creanței și a temeiului

acesteia. Consideră că ambele părți contractante s-au dovedit a fi în culpă

contractuală, chiar dacă acest lucru a rezultat într-un caz în urma

administrării probatoriului, iar în celalat caz în urma recunoașterii făcute

după momentul introducerii cerereii de chemare în judecată.

În ceea ce

privește motivarea soluției pronunțate, conform căreia penalitățile de

întârziere obținute de recurentă ar reprezenta o îmbogățire fără just temei,

susține că, condiția esențială pentru ca aceasta instituție să fie incidență,

inexistența unui temei juridic, lipsește. Temeiul care stă la baza sumelor

datorate este clauza penală inserată în contract, clauză ce a devenit operantă

datorită culpei intimatei. Recunoașterea de către intimată a faptei sale

culpabile nu poate să o exonereze de răspundere, motiv pentru care soluția

instanței de fond este eronată.

Având în vedere

aceste considerente, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și

respingerii apelului pârâtei, precum și obligarea intimatei la plata

cheltuielilor de judecată din apel și din recurs.

Analizând

decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept

invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin acțiunea

introductivă reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC F.C. SRL la

plata sumei de 408.291 lei cu titlu de obligație neîndeplinită, conform

contractului din 2007 și la penalități de întârziere de 0,15% pe zi, în cuantum

de 894.157,29 lei calculate contractual până la data introducerii acțiunii,

precum și a penalităților de întârziere până la data achitării debitului.

Prin

întâmpinarea depusă la 05 ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL a recunoscut

existența creanței pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acțiunea principală,

respectiv că-i datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din

obligație neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei și penalități de întârziere

de 894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acțiunii principale).

Pe calea

cererii reconvenționale, pârâta SC F.C. SRL a susținut că deține asupra reclamantei

o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a

1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data

de 05 ianuarie 2010) cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01

mai 2008-31 decembrie 2008, solicitând să se dispună compensarea de drept a

creanțelor reciproce.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 111 C. civ. din perspectiva inadmisibilității

acțiunii în constatare promovată de pârâtă prin cererea reconventionala,

întemeiată pe argumentul că în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru

constatarea compensării legale a datoriei, care operează de drept, ci suntem în

ipoteza unei compensări judecătorești ce trebuie dispusă de instanță, această

compensare producându-și efectele pe data la care hotărârea prin care s-a

dispus a rămas definitivă.

Pentru ca

instanța să hotărască compensarea judiciară nu este necesar a fi întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru compensația legală, care presupune

existența unor creanțe certe, lichide și exigibile. Instanța de judecată poate

decide compensarea datoriilor reciproce dintre părțile litigante ori de câte

ori la acțiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere

reconventionala, emițând pretenții proprii față de acesta. în cazul în care

pretențiile reciproce au fost dovedite, instanța procedează la compensarea

datoriilor pe care părțile le au una față de alta, până la valoarea cea mai

mică dovedită și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la

plata numai a diferenței rămase neacoperită prin compensare.

Doctrina,

într-o clasificare larg acreditată, potrivit cu scopul urmărit de reclamant,

distinge între acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea existenței

sau inexistenței dreptului și acțiuni în constituire sau de transformare.

Art. 111 C.

proc. civ. prevede că partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept, iar cererea nu poate fi

primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Acțiunea în

constatarea compensării legale este o acțiune în realizare, întrucât produce o

modificare a raporturilor juridice dintre părți, calificarea acțiunii

realizându-se în raport de obiectul supus judecății.

Contrar

susținerilor recurentei, reclamanta reconventionala SC F.C. SRL a solicitat

instanței, nu numai să constate că deține asupra patrimoniului pârâtei

reconvenționale SC I. SRL o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de

349.125 euro, ci și compensarea acestei creanțe, cu cea la a cărei realizare

tinde reclamanta prin exercitarea acțiunii introductive, astfel că, atât timp

cât compensarea, indiferent că e legală, convențională sau judecătorească, este

o modalitate de stingere a obligațiilor, mai concret a două obligații

reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, este evident că

acțiunea reconventionala este una în realizare, compensația având dublu efect, în

sensul că reprezintă o modalitate simplificată de executare a obligațiilor, prin

evitarea unei plăți duble.

Art. 304 pct. 8

C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanța

schimbă natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de

vânzare-cumpărare drept un contract de donație, și îl denaturează atunci când,

interpretând actul, îi atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lui,

în loc să-l sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic.

Altfel spus,

acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit

principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată

în actul dedus judecății.

Recurenta

susține că instanța a interpretat greșit Actul