ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2673/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 199/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 5610/107/2009 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reconvenționale, invocată de reclamanta - pârâtă reconvențională SC I. SRL. A fost admisă acțiunea introductivă exercitată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SRL și, în consecință, a fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să plătească reclamantei SC I. SRL: suma de 408.291 lei, cu titlul de obligație contractuală neîndeplinită, penalități de întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 lei, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv, precum și penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data achitării debitului.

A fost admisă acțiunea reconvențională exercitată de reclamanta reconvențională SC F.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta reconvențională SC I. SRL și, în consecință, s-a constatat că reclamanta reconvențională SC C. SRL, deține asupra pârâtei reconvenționale SC I. SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 1.475.576,81 lei, (reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlul de penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 14 noiembrie 2007. A fost compensată creanța de 1.302.448,29 lei invocată de reclamanta SC I. SRL, cu cea de 1.475.576,81 lei, invocată de reclamanta reconvențională SC F.C.

SRL, până la concurența celei mai mici și, în consecință, a fost obligată pârâta reconvențională SC I. SRL, să plătească reclamantei reconvenționale SC F.C. SRL, suma de 173.128,52 lei. S-au compensat cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare și onorarii experți, avansate de părți (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care s-a dispus a rămâne în sarcina reclamantei introductive) și, în consecință, a fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să achite reclamantei SC I. SRL, suma de 1397,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligată pârâta SC F.C. SRL să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii reconventionale a fost respinsă și a arătat că acțiunea reconvențională a fost privită încă de la început ca una în realizare, reclamantei reconventionale dispunându-i-se să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 18.866,77 lei, pentru petitul I al cererii reconventionale, (distinct de suma de 200 lei, pe care aceasta a achitat-o odată cu introducerea acțiunii).

Referitor la fondul litigiului dedus judecății, s-a reținut la fond că: Atât prin cererea reconvențională, cât și prin concluziile scrise formulate, pârâta - reclamantă reconvențională a solicitat, în esență, instanței: - să constate că deține asupra reclamantei introductive o creanță certă, lichidă, exigibilă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlu penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul încheiat între părțile litigante în 14 noiembrie 2007. - să se constatate compensarea de drept a creanței invocate de reclamantă în acțiunea introductivă (în valoare totală de 1.302.448,29 lei compusă din obligație neîndeplinită în cuantum de 408.291 lei și penalități de întârziere de 894.157,29 lei) cu creanța sa, menționată, în baza art. 1143 -1144 C. civ., până la concurența celei mai mici dintre creanțe.

A apreciat prima instanță că, dată fiind natura compensării, aceea de modalitate de stingere a două creanțe reciproce, aceasta înseamnă că pârâta - reclamantă reconvențională recunoaște implicit faptul că reclamanta introductivă SC I. SRL deține asupra patrimoniului său, creanța la a cărei realizare se tinde prin exercitarea acțiunii introductive, în cuantumul indicat în acțiunea introductivă. A arătat că, față de opoziția pârâtei reconventionale la admiterea acțiunii reconventionale, rămânea de stabilit dacă pretențiile invocate de către pârâta - reclamantă reconvențională asupra reclamantei introductive sunt justificate. A motivat că la data de 14 noiembrie 2007, între pârâta reconvențională SC I. SRL, în calitate de vânzător, și reclamanta reconvențională SC F.C.

SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul din 2007, în conformitate cu ale cărui clauze, pârâta reconvențională se obligă la furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite (blocuri ceramice), formată dintr-un uscător și un cuptor tip tunel modular, prefabricat, denumit în continuare instalație având caracteristicile tehnice de funcționare și descrierea tehnică a componentelor care urmează a fi livrate conform Anexei I la Contract. Potrivit Clauzelor contractuale care reglementează predarea și condițiile de predare (Secțiunea V din contract), vânzătorul SC I. SRL trebuia să livreze componentele instalației începând cu data de 15 ianuarie 2007,astfel încât să se poată termina montajul până la data de 30 aprilie 2007,cu condiția ca și cumpărătorul SC F.C.

SRL, să termine până în 28 februarie 2008 toate lucrările necesare în vederea începerii montajului, acceptându-se expedierile parțiale. Prețul total al lucrării a fost stabilit la 950.000 euro. Ulterior, la data de 05 mai 2009, între părți se încheie Actul adițional la contractul menționat, act adițional în conformitate cu care vânzătoarea SC I. SRL va proceda la schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti, care sunt neconforme, cu altele noi, pe care le va furniza în termen de 8 zile de la semnarea actului adițional.

Potrivit aceluiași act adițional, după montajul plăcilor pe toate platformele de vagoneti, vânzătorul va proceda la efectuarea probelor tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului și încălzirii acestuia până la temperatura de 950 Grade Celsius, abia în momentul în care se vor executa lucrările constând în schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti și se vor atinge parametrii de încălzire a cuptorului, menționați, părțile considerând că montajul a fost pe deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a lucrărilor care se va concretiza în încheierea procesului verbal de recepție la finalizarea lucrărilor. Apoi, în termen de cel mult 15 zile de la finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C.

SRL se obliga în mod irevocabil și necondiționat și fără posibilitatea de a invoca vreun motiv în favoarea sa, să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer bancar, suma de 95.000 euro, sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca reprezentând 10% din valoarea totală a contractului, sumă care devine certă, lichidă și exigibilă. Instanța de fond a arătat că din Procesul verbal încheiat la data de 04 iunie 2009 rezultă că, la acel moment, s-a efectuat montajul plăcilor pe toate platformele de vagoneti, respectiv că s-au efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului și încălzirii acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius, dovada făcându-se cu document listat din imprimanta legată la computerul cuptorului.

Raportat la cele mai sus expuse, instanța a reținut că începând cu data de 04 iunie 2009, în sarcina cumpărătorului SC F.C. SRL s-a activat clauza inserată în pct. 5 al Actului Adițional, în conformitate cu care, în termen de cel mult 15 zile de la finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C. SRL se obligă, în mod irevocabil și necondiționat și fără posibilitatea de a invoca vreun motiv în favoarea sa, să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer bancar, suma de 95.000 euro, sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca reprezentând 10% din valoarea totală a contractului, sumă care devine certă, lichidă și exigibilă. Așa fiind, văzând și dispozițiile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 1073 din același act normativ, instanța a reținut că acțiunea introductivă este întemeiată, în sensul că, reclamanta introductivă deține asupra pârâtei - cumpărător SC F.C.

SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă, în sumă de 408.291 lei, cu titlu de obligație contractuală neîndeplinită, căreia i se adaugă penalități de întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 lei, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv -data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului Alba, precum și penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data achitării debitului. S-a reținut, de altfel, că prin acțiunea reconvențională și, mai apoi, prin concluziile scrise formulate, pârâta cumpărătoare a fost de acord că reclamanta vânzătoare deține asupra patrimoniului său, cu titlu de creanță certă, lichidă și exigibilă, suma invocată în acțiunea introductivă.

A arătat, pe de altă parte, că la rândul său, pârâta cumpărătoare, SC F.C. SRL și-a fundamentat pretențiile din cererea reconvențională, pe Clauzele de penalizare inserate în contractul inițial formulat de părți (Secțiunea IX). Instanța a înlăturat susținerile pârâtei reconvenționale, vânzătorul SC I. SRL, în conformitate cu care, prin încheierea actului adițional din 05 mai 2009, clauzele penalizatoare menționate ar fi fost dezactivate, în sensul desființării unei presupuse compensări legale. Astfel, potrivit Art. 1- Secțiunea XI- Dispoziții finale din Contractul din 2007, prezentul contract reprezintă singurul instrument probatoriu pentru soluționarea eventualelor litigii între părți, iar potrivit art. 2 modificarea, completarea sau revocarea clauzelor prezentului contract, se va face, de comun acord, numai prin act adițional în scris, semnat și datat de cele două părți.

Interpretând per a contrario art. 2 precitat, instanța a reținut că modificarea sau revocarea clauzelor contractului din 2007, trebuie să fie expresă, lipsită de echivoc și efectuată în scris, ea neputându-se deduce din completarea clauzelor aceluiași contract prin acte adiționale ulterioare.

Or, Actul adițional încheiat la data de 05 mai 2009 nu face decât să completeze contractul inițial încheiat de părți, în sensul reglementării situației ivite urmare furnizării de către vânzătoarea SC I. SRL a unor plăci de vagoneți neconforme, care s-a impus a fi schimbate în totalitate, fără însă ca aceasta să aibă ca efect și modificarea sau revocarea contractului inițial în ceea ce privește Clauzele penalizatoare inserate în el, menționate mai sus și fără ca încheierea acestui act adițional să poată fi privită (contrar susținerilor reclamantei introductive) ca o manifestare de voință a părților contractante, incompatibilă cu stingerea prin compensație - fie ea legală, convențională sau judecătorească, a creanțelor reciproce ale părților.

Așa fiind, s-a apreciat că odată cu depășirea de către reclamanta vânzătoare SC I. SRL, a termenului limită de executare a obligației de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina acesteia s-a activat clauza de penalizare inserată în Secțiunea IX, art. 1 lit. a), din contract, potrivit căreia, în ceea ce-l privește pe vânzător, pentru întârziere la livrarea mărfii sau la montajul componentelor, vânzătorul datorează cumpărătorului penalități în valoare de 0,15 %, din valoarea prezentului contract, pentru fiecare zi de întârziere.

În ceea ce privește cauzele exoneratoare de răspundere a vânzătorului (în speță pârâta reconvențională SC I. SRL), pentru neexecutarea contractului, (neexecutarea contractului însemnând și executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), s-a remarcat faptul că acestea sunt extrem de limitate, fiind reduse de art. 2 din Secțiunea IX, la cazul de forță majoră, notificată cumpărătorului în termen de 5 zile, de la apariția acesteia și constatată în termen de 5 zile de la notificare. Or, în speță, s-a reținut că reclamanta - în sarcina căreia revenea aceasta, nu a făcut dovada existenței vreunui caz de forță majoră, fiind evident că, raportat atât la modul de formulare a clauzei de penalizare, cât și la dispozițiile art. 1080 - 1082 din Vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, în ceea ce o privește pe reclamanta vânzătoare este instituită prezumția de culpă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a contractului.

În plus, potrivit art. 3 din aceeași secțiune, vânzătorul este de drept în întârziere, pentru neexecutarea obligațiilor de livrare a componentelor instalației și montarea la termenele stabilite, fiind dator cu daune materiale în condițiile art. 1 lit. a). Din perspectiva celor mai sus expuse, s-a considerat că începând cu data de 01 mai 2008, urmare împlinirii termenului limită de executare a obligației de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina pârâtei reconventionale - vânzătoare SC I. SRL, s-a activat clauza penalizatoare prevăzută de art. 1 lit. a), precitat, iar corelativ, în favoarea reclamantei reconventionale - cumpărătorul SC F.C.

SRL s-a născut o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care în mod corect o pretinde prin acțiunea reconvențională, constând în penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 2007, cuantificată în suma de 1.475.576,81 lei, reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010. S-a reținut că prin întâmpinarea depusă cererii reconventionale, pârâta reconvențională nu a contestat modul de calcul al penalităților de întârziere, expus de reclamanta reconvențională în cererea reconvențională, pe care instanța și l-a însușit.

A arătat prima instanță că, în ideea de a fi exonerată de plata penalităților de întârziere pretinse pe cale reconvențională, pârâta reconvențională a încercat să dovedească faptul că, la rândul său nici pârâta - reclamantă reconvențională nu și-a executat la termen obligația de achitare a valorii mărfii, în condițiile prevăzute de Cap. nr. V art. 4 al Contractului, potrivit cărora, fiecare expediere a componentelor și materialelor care alcătuiesc instalația, va avea loc numai după achitarea valorii mărfii, care urmează a fi trimisă potrivit mențiunilor din „Condiții de plată", (f. 7) S-au înlăturat susținerile reclamantei-pârâtă reconvențională, în sensul că de fapt depășirea termenului limită de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, s-a datorat culpei cumpărătorului SC F.C.

SRL, care nu ar fi plătit valoarea expedițiilor parțiale, reținându-se că Actul adițional încheiat la data de 05 mai 2009, relevă fără echivoc, faptul că montajul instalației nu a fost finalizat la termenul limită din 30 aprilie 2008, deoarece toate plăcile de pe platformele de vagoneți, livrate de reclamanta-pârâtă reconvențională, au fost neconforme, (art. 1 - fila. 20), or furnizarea unor placi neconforme, nu are nicio legătură și nu poate fi justificată de întârzierile pârâtei reclamante reconvenționale, în efectuarea plăților expedițiilor parțiale. S-a arătat că aceste apărări ale pârâtei reconvenționale ar fi putut fi primite în ipoteza în care, chiar dacă livrate cu depășirea termenului limită - 30 aprilie 2008, totuși, plăcile de pe platformele vagoneți, ar fi fost conforme.

în plus, prin art. 6 al aceluiași act adițional, părțile stabilesc că, în urma confruntării situațiilor contabile privind plățile efectuate, se constată că există o restanță de plată a cumpărătorului în sumă de 4675 euro, ce se va achita prin transfer bancar, în termen de 5 zile de la semnarea actului adițional. Or, modalitatea în care a fost întocmit Actul Adițional și conținutul clauzelor acestuia, relevă faptul că, părțile, de comun acord, au privit ca două chestiuni distincte și care nu se interconditionează, pe de o parte depășirea termenului de efectuare a montajului plăcilor pe platformele vagoneți, datorita neconformității acestora și, pe de altă parte, restanța la plată a cumpărătorului.

În ceea ce privește apărarea reclamantei-pârâtă reconvențională, în sensul că, la rândul său, nici pârâta-reclamantă reconvențională, cumpărătorul SC F.C. SRL, nu și-ar fi îndeplinit obligația contractuală de predare a frontului de lucru până la data de 28 februarie 2008, instanța a reținut că obligația de predare a frontului de lucru și cea de furnizare a unor placi conforme sunt obligații distincte și nu interdependente, fiind evident că predarea la timp a frontului de lucru, nu putea înlătura viciile tehnologice de construcție a platformelor.

Analizând probatoriul testimonial administrat, instanța de fond a concluzionat că au existat nu numai întârzieri din partea reclamantei în livrarea produselor necesare efectuării montajului de către pârâtă, ci și livrarea dezordonată a pieselor necesare efectuării montajului, or, livrarea dezordonată nu se poate susține că s-a datorat întârzierii efectuării plăților de către pârâtă, câtă vreme, potrivit clauzelor contractuale, fiecare expediere va avea loc numai după achitarea valorii mărfii care urmează a fi trimisă. Deci pârâta trebuia să plătească marfa cu privire la a cărei expediție era notificată, astfel că, efectuarea la timp a plăților din partea pârâtei tot nu ar fi fost de natură să înlăture întârzierile cauzate de livrarea altor piese decât cele necesare unei anumite etape din efectuarea montajului.

S-a arătat că, în cauză, au fost efectuate și două expertize tehnice, una în specialitatea construcții industriale (efectuată de expert Stanciu Aurel), iar cealaltă în specialitatea contabilitate (efectuată de expert F.M.) și că depozițiile martorilor propuși de pârâta-reclamantă reconvențională se coroborează cu concluziile expertului tehnic S.A. În ceea ce privește Raportul de expertiză contabilă judiciară, instanța a reținut că, concluziile acestuia sunt relevante sub aspectul faptului că practic reclamanta este cea care se prevalează de propria culpa pentru a paraliza cererea reconvențională a pârâtei. Astfel, așa cum s-a arătat, reclamanta susține că întârzierile în efectuarea montajului s-au datorat pârâtei cumpărătoare, care nu ar fi efectuat la timp plățile pentru expedițiile parțiale, cu privire la care era anunțată.

Or, potrivit concluziilor expertului contabil, avizele de trimitere, prin care vânzătorul anunța cumpărătorul cu privire la marfa care este pregătită pentru livrare, nu sunt documente contabile, iar datorită mențiunilor incomplete, nu fac posibilă înregistrarea în contabilitate a valorii mărfurilor la care se referă (fila 66 Vol. II- completare Raport de expertiză). În plus, potrivit concluziilor aceleiași experte, pe aceste avize nu era trecută valoarea mărfurilor. Așa fiind, instanța a reținut că nu i se poate imputa pârâtei cumpărătoare faptul că nu ar fi achitat la timp livrările parțiale de marfă necesare efectuării montajului.

Pe de altă parte, nici email-urile depuse de către reclamantă în dovedirea notificării pârâtei cu privire la marfa livrată, nu reprezintă în opinia expertului contabil judiciar, documente contabile justificative, în sensul prevederilor Legii nr. 82/1991, ele nerespectând regimul înregistrării documentelor justificative în contabilitatea românească, unde documentul justificativ este factura.

S-a arătat că, de altfel, obligativitatea emiterii facturilor de către vânzător, cu ocazia livrării componentelor instalației, rezidă și din dispozițiile exprese în acest sens ale Cap. (Secțiunii) nr. VII, art. 1, alin. (2) din Contractul din 2007, potrivit căruia, . 70 % din prețul contractului se va plăti în termen de 7 zile de la data din care, componentele instalației sunt pregătite pentru livrare, plătind integral facturile emise de către vânzător (fils 8 Vol. I). Susținerile martorilor propuși de pârâta-reclamantă reconvențională, în sensul că reclamanta vânzătoare a expediat, într-o modalitate dezordonată, produsele necesare efectuării montajului, se coroborează cu concluziile expertului tehnic judiciar S.A., care, răspunzând obiectivului nr. 1 al expertizei, în baza facturilor trimise de către SC I. SRL, a stabilit că după prima livrare, reclamanta a început să livreze materiale care nu se puteau folosi decât după terminarea cuptorului, din facturi rezultând că piesele componente nu s-au livrat în ordinea de montaj la uscător și cuptorul de ardere a cărămizilor, iar urmare acestui fapt, cuptorul de ardere și uscătorul nu au fost executate în termenul stabilit prin contract.(filele 343, 380 Vol. I). Potrivit concluziilor aceluiași expert, în momentul efectuării expertizei tehnice judiciare, Fabrica de cărămida Sântimbru, aparținând pârâtei-reclamantă reconvențională,

era oprită din pricina lipsei plăcilor pe cărucioare, în condițiile în care, cu ocazia punerii în funcțiune a cuptorului, plăcile ceramice s-au spart. Reclamanta a mai tins să dovedească, tot pe calea expertizei tehnice, și faptul că, în realitate, ordinea în care au fost trimise piesele din Italia, respectă tehnologia de montaj a cuptoarelor, însă, potrivit concluziilor aceluiași expert tehnic judiciar, documentația depusă de reclamantă cu titlul de proiect de montaj, reprezintă în esență un colaj, cel puțin pentru considerentele că-i lipsesc detaliile de execuție, cotele, elementele elementare de execuție, cu planșele depuse neputându-se realiza nici linia de rulare a cărucioarelor și nici cuptoarele de uscare sau de ardere.

În plus, în opinia expertului tehnic judiciar, dacă linia de rulare cărucioare era în lucru, în aceeași perioadă se putea realiza și cuptorul de ardere.

Instanța mai reține și că, potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părți, ordinea de livrare a componentelor instalației este stabilită de către vânzător, astfel că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată de trimitere a componentelor și deloc în acord cu etapele realizării montajului, nu-i poate fi imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a revenit și responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenției părților, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune de către vânzătoarea reclamantă a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite (fila 5 Vol. I), cât și dispozițiile art. 1 din Cap. III, privind obligațiile vânzătorului (fila 6 Vol. I). în acest context, instanța reține că reclamanta vânzătoare nu a făcut dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind realizarea uscătorului și cuptorului tunel și în baza căruia să se fi putut urmări și verifica respectarea pașilor de realizare efectivă a montajului.

În ceea ce privește concluziile experților asistenți desemnați de reclamanta introductivă, instanța Ie-a privit ca obiecțiuni la concluziile Rapoartelor tehnice efectuate de experții judiciari desemnați în cauză și le-a tratat ca atare, astfel cum rezulta din încheierile de ședință de pe parcursul judecății. Referitor la eventualele erori materiale strecurate in încheierea Ședinței publice din 30 martie 2011, instanța a arătat că s-a pronunțat motivat prin încheierea Ședinței publice din 05 octombrie 2011, asupra căreia părțile aveau obligația să se edifice, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea antemenționată (cea din 05 octombrie 2011- filele 148-149 Vol. II), instanța a statuat că a stabili în sarcina cui revenea efectuarea proiectului pentru cuptor, reprezintă o chestiune de fond, care urmează a fi stabilită, prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauza.

Or, asupra acestei chestiuni, instanța s-a pronunțat cu două alineate mai sus, în sensul că: „potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părți, ordinea de livrare a componentelor instalației este stabilită de către vânzător, astfel că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată de trimitere a componentelor și deloc în acord cu etapele realizării montajului, nu-i poate fi imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a revenit și responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenției părților, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune de către vânzătoarea reclamantă a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite, (fila 5 Vol. I), cât și dispozițiile art. 1 din Capitolul III, privind obligațiile vânzătorului (fila 6 Vol. I ). în acest context, instanța a reținut că reclamanta vânzătoare nu a făcut dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind realizarea uscătorului și cuptorului tunel și în baza căruia să se fi putut urmări și verifica respectarea pașilor de realizare efectivă a montajului." Așa fiind, pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, văzând și prevederile art. 1143-1144 C. civ.

(vechiul C. civ.), instanța a soluționat cererile părților în sensul celor arătate la începutul celor dezvoltate mai sus. S-a menționat că, instanța a compensat doar creanțele reciproce, al căror cuantum este determinat, ceea ce înseamnă că penalitățile de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data achitării debitului, nu au fost compensate, ele rămânând în continuare în sarcina pârâtei SC F.C. SRL. În temeiul art. 274 si 276 C. proc.

civ., raportat la soluția dispusă, au fost compensate cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare și onorarii experți, avansate de părți, (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care rămâne în sarcina reclamantei introductive), reținându-se că, reclamanta SC I. SRL a achitat taxe judiciare și timbru judiciar în cuantum de 21.266,3 lei (filele 3, 38 Vol I) și onorariu expert (contabil) în cuantum de 1.197 lei (filele 311 și 369 Vol. I), în timp ce pârâta a achitat taxe judiciare și timbru judiciar în cuantum de 19.066 lei (filele44, 65 Vol. I) și onorariu expert (tehnic) în cuantum de 2.000 lei (filele 356, 337), ceea ce înseamnă că, urmare compensării acestor sume, pârâta SC F.C.

SRL trebuie să achite reclamantei SC I. SRL, suma de 1.397,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. Instanța a lăsat în sarcina reclamantei-pârâtă reconvențională suma de 1.400 lei, rest onorariu expert tehnic S.A., reținând că, aceasta reprezintă costul ultimei completări a raportului de expertiză tehnică, privind relevanța Raportului tehnic cu privire la mostrele de placi din Comanda SC I. SRL, înscris extrajudiciar, pe care reclamanta reconvențională nu și l-a însușit și în baza căruia oricum expertul judiciar nu a formulat nicio concluzie, care să poată fi câștigată cauzei. În fine, întrucât și pretențiile reclamantei introductive au fost admise, a obligat pârâta SC F.C.

SRL, să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial dovedit prin factura din 11 noiembrie 2009, emisă de Cabinet de avocat B.C.O., sumă rezultată din înjumătățirea celei pentru care a fost emisa factura, întrucât și pretențiile reclamantei reconvenționale au fost admise, iar reclamanta introductivă s-a opus admiterii lor. Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta SC I. SRL, cât și pârâta SC F.C. SRL au declarat apel. Prin Decizia nr. 66 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta -reclamantă reconvențională SC F.C. SRL Sântimbru împotriva sentinței nr. 199/COM/2011 pronunțată de Tribunalul Alba și s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta SC I. SRL și a fost obligată pârâta SC F.C.

SRL să plătescă reclamantei suma de 1.601.997,54 lei, din care 408.291 lei cu titlu de preț neachitat și 1.193.706,54 lei penalități de întârziere contractuale până la data de 05 ianuarie 2010; s-a respins în rest acțiunea principală; s-au compensate creanțele reciproce și a fost obligată pârâta -reclamantă reconvențională la plata sumei de 126.420,73 lei către reclamanta - pârâtă reconvențională; s-a respins apelul declarat de reclamanta - pârâtă reconvențională SC I. SRL și s-a menținut în rest sentința atacată. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că prin întâmpinarea depusă la 05 ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL Sântimbru a recunoscut existența creanței pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acțiunea principală, respectiv că-i datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din obligație neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei și penalități de întârziere de 894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acțiunii principale).

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta SC F.C. SRL a pretins să se constate că la rândul ei are împotriva reclamantei o creanță în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008 și să se constate compensarea de drept a creanțelor reciproce.

În fapt, la 14 noiembrie 2005, părțile au încheiat contractul din 2007, având ca obiect furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite, formate dintr-un uscător și un cuptor tip tunel modular, prefabricat, Cap. II, art. 1). S-a stabilit, în Cap. V, art. 4 alin. ultim, că montajul trebuia terminat până la 30 aprilie 2008, cu condiția ca și cumpărătorul să termine până în 28 februarie 2008 toate lucrările necesare în vederea începerii montajului și că fiecare expediere va avea loc numai după achitarea valorii mărfii, ce urmează a fi trimisă. Modalitățile de plată au fost stabilite în Cap. VII din contract. S-a reținut că în mod corect a înlăturat prima instanță susținerile vânzătoarei SC I. SRL, conform cărora, prin încheierea ulterioară a Actului adițional din 05 mai 2009, clauzele penalizatoare menționate în art. 1 din Cap. IX ale contractului nu mai operează.

Astfel, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1 din Cap. XI - Dispoziții finale din contractul din 2007. Actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 noiembrie 2007, perfectat la 05 mai 2009, cuprinde acordul de schimbare totală a plăcilor de pe platformele de vagoneți, ce s-a dovedit a fi neconforme, contractul inițial nefiind modificat ori revocat. Au convenit părțile, conform art. 4, că în momentul în care se vor executa lucrările prevăzute la pct. 1 și se vor atinge parametri de încălzire a cuptorului, prevăzuți la pct. 3, consideră că montajul a fost pe deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a lucrărilor care se va concretiza prin încheierea procesului verbal de recepție la finalizarea lucrărilor.

Dacă părțile ar fi înțeles să compenseze creanțele reciproce ar fi prevăzut aceasta expres, în conformitate cu art. 2 din Cap. XI - Dispoziții finale, din contract, care prevede că modificarea, completarea sau revocarea clauzelor contractului se face, de comun acord, numai prin act adițional, în scris, semnat și datat de cele 2 părți.

Or, în art. 7 din Actul adițional s-a prevăzut expres că „celelalte clauze contractuale rămân neschimbate". Fiind, prin urmare, incidentele prevederile contractuale înserate în art. 1 lit. a) din Cap. IX (conform cărora vânzătorul - SC I.SRL - îi datorează cumpărătorului penalități în valoare de 0,15% din valoarea contractului - 950.000 euro, conform art. 1 din Cap. VI - pentru întârzierea la livrarea mărfii sau la montajul componentelor, s-a constatat că în mod legal și temeinic a fost admisă cererea reconvențională, pentru depășirea de către SC I. a termenului limită de terminare a montajului stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, fără a se putea reține vreo cauză exoneratoare de răspundere.

În ceea ce privește împrejurarea că s-ar fi depășit termenul limită de terminare a montajului din culpa SC F.C. SRL, care n-ar fi plătit valoarea expedițiilor parțiale, instanța de apel a constatat că părțile au convenit, la momentul încheierii la 05 mai 2009 a Actului adițional, că montajul nu era finalizat la 30 aprilie 2008, pentru aceea că toate plăcile de pe platformele de vagoneți au fost neconforme și nu pentru că SC F.C. SRL nu ar fi făcut plata unor expediții parțiale. Părțile au stabilit că există o restanță de plată în sarcina SC F.C. SRL în sumă de 4.675 euro (art. 6), dar fără a face o legătură între nefinalizarea montajului și această restanță de plată, modică, raportat la valoarea contractului.

Într-adevăr, în art. 4 Cap. V din contract s-a prevăzut că montajul trebuie terminat până la 30 aprilie 2008, cu condiția ca și cumpărătorul să termine până la 28 februarie 2008 toate lucrările necesare începerii montajului. Chiar dacă predarea frontului de lucru ar fi fost un inconvenient la montaj, este fără relevanță cât timp s-a constatat neconformitatea plăcilor și s-a încheiat Actul adițional menționat. Apoi, pentru a putea pretinde că reclamanta reconvențională nu a plătit ritmic, pe măsura livrării materialelor, pârâta reconvențională trebuia să dovedească că s-a conformat prevederilor art. 4 din Cap. III din contract transmițând cumpărătorului, prin mijloace electronice, cu 10 zile înainte de expedierea mărfii, avizul de trimitere și factura pro forma.

În mod corect s-a reținut și că livrarea dezordonată a mărfii a dus la împiedicarea montajului, or, realizarea proiectului de montaj revenea tot reclamantei. Procesul verbal de recepție s-a încheiat la 04 iunie 2009, moment la care părțile au constatat că s-a efectuat montajul plăcilor de platformele de vagoneți și că s-au efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului și încălzirii acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius. În aceste circumstanțe, raportat la culpa pârâtei reconvenționale, ce a determinat admiterea cererii reconvenționale, este nejustificată acordarea de penalități reclamantei, în acțiunea principală, după data de 05 ianuarie 2010, când pârâta a recunoscut integral pretențiile reclamantei și a depus cererea reconvențională, la care, însă, așa cum s-a arătat, în mod netemeinic, pârâta reconvențională s-a opus.

în caz contrar, prin poziția sa, doar de opunere la admiterea cererii reconvenționale, reclamanta-pârâtă reconvențională ar obține penalități de întârziere într-o sumă considerabilă, ceea ce s-ar constitui într-o îmbogățire fără justă cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC I. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1. Critica soluției pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește apelul reclamantei se referă la următoarele: 1.1. încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., situație în care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta - reclamantă susține inadmisibilitatea acțiunii în constatare promovată de reclamanta reconvențională, consecința fiind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. Arată că, admițând ipotetic că și recurenta avea o creanță față de intimată, singura compensare care ar putea opera ar fi una judecătorească. Ori, în contextul în care nu ne aflăm în fata unei compensări legale, care operează de drept și poate fi, eventual, constatată de instanță, ci în fața unei compensări judecătorești ce trebuie dispusă de instanță, acțiunea în constatare este inadmisibilă. Pentru a opera compensarea legală este nevoie ca cele două creanțe să fie certe, lichide și exigibile, însă în speță cele două creanțe nu aveau un caracter cert. Astfel, existența acestora a fost stabilită de instanța de fond, pe baza probatoriului administrat în cauză. Existența obligației de plată a daunelor interese contractuale nu rezultă în mod exclusiv și necondiționat din cuprinsul contractului supus atenției instanței, ea nerezultând nici dintr-un act emanat de la recurentă sau recunoscut de aceasta.

În aceste condiții, chiar dacă creanța pe care o avea față de intimată avea un caracter cert (dată fiind recunoașterea acesteia), este evident că existența creanței recurentei a fost stabilită de instanța de judecată abia după administrarea probatoriului în cauză. în consecință, condiția caracterului cert al creanțelor reciproce, condiție necesară pentru a putea opera compensarea legală, este neîndeplinită. A doua condiție care trebuia îndeplinită pentru a ne afla în fața unei compensări legale este cea a caracterului lichid al creanțelor, adică a faptului că ele trebuiau să fie determinate cu exactitate în valoarea lor. Ori, în ceea ce privește datoria societății SC F.C. SRL față de recurentă, aceasta constă în debit plus penalități de întârziere.

Susține că, fiind într-o situație de compensare judecătorească a creanțelor, efectele acesteia se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus compensarea. Ori, în prezenta speță, este evident că sentința instanței de fond nu era definitivă la momentul în care instanța de apel a analizat-o, sens în care efectele compensării încă nu erau produse nici măcar în acel moment. Astfel, în fata instanței de apel creanțele reciproce nu erau stinse și, în consecință, ne aflăm în situația în care neplata de către SC F.C. SRL a debitului în sumă de 408.291 lei constând în prețul contractului a generat, în continuare, penalități de întârziere, al căror cuantum nu era stabilit concret.

Față de aceste aspecte, consideră că nu ne aflăm în fața unei situații în care operează compensarea de drept a creanțelor reciproce, nefiind îndeplinite condițiile compensării legale. Ori, ceea ce instanța de fond a dispus a fost compensarea judecătorească a celor două creanțe, compensare ale cărei efecte încă nu s-au produs nici măcar când instanța de apel a analizat cauza supusă atenției sale. Recurenta invocă și dispozițiile art. 1111 C. civ., conform cărora în situația unei creanțe producătoare de dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.

Susține că nu și-a exprimat nicicând acordul ca plata să se impute mai întâi asupra debitului constând în prețul contractual, sens în care stingerea obligației prin compensație, atunci când operează, se va imputa mai întâi asupra penalităților, și abia apoi asupra capitalului, consecința fiind aceea că lichiditatea creanței nu este stabilită. Arată că singura compensație care poate, eventual, opera între părți, este cea judecătorească. Cum însă acest fel de compensație trebuie pronunțată de instanță, nu doar constatat faptul că ea a operat de drept, soluția care se impunea era aceea de respingere a acțiunii reconventionale în constatarea compensării de drept, dat fiind faptul că partea avea la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, prin care trebuia să solicite instanței să stabilească existența dreptului său de creanță față de recurentă și apoi să dispună compensarea judecătorească a celor două creanțe reciproce.

1.2. Interpretarea dată de instanța de apel actului adițional încheiat la data de 05 mai 2009 este greșită, sens în care devine incident art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Semnificația acestui act este de renunțare din partea SC F.C. SRL la o posibilă compensare, iar aceasta interpretare este completată de plățile făcute de intimata către recurentă după momentul 01 mai 2008. În cadrul acestui motiv, recurenta critică motivarea instanței de apel conform căreia în mod corect instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la actul adițional din data de 05 mai 2009. Astfel, afirma instanța de apel că din cererea promovată ar rezulta susținerea recurentei că încheierea actului adițional ar face inoperantă clauza penalizatoare menționată în art. 1 din Cap. IX al contractului.

Susține recurenta că această afirmație nu îi aparține, instanța de apel dând un alt ințeles motivelor pe care Ie-a susținut. Astfel, a arătat în apelul declarat faptul că instanța de fond a interpretat într-un mod eronat dispozițiile actului adițional încheiat între părți în data de 05 mai 2009, în sensul că nu a luat în considerare renunțarea din partea SC F.C. SRL la o presupusă compensare de drept a creanțelor. Astfel, învederează instanței de recurs faptul că prin actul adițional încheiat la data de 05 mai 2009 între recurentă și intimată, părțile contractante au consemnat în scris faptul că unica creanță existentă între ele este o restanță la plată pe care reclamanta reconvențională o avea în favoarea recurentei.

Ori, prin cererea reconvențională formulată intimata SC F.C. SRL a solicitat să se constate compensarea datoriei sale față de recurentă, pe care în acest fel o recunosc cu o presupusă datorie a recurentei, datorie aferentă perioadei 01 mai 2008-31 decembrie 2008, deci anterioară datei de 05 mai 2009 la care s-a încheiat actul adițional. Faptul că la data de 05 mai 2009 se încheie un act în care reclamanta reconvențională recunoaște că are o datorie față de recurentă, fără a uza de o eventuală compensare și, de asemenea, faptul că s-au efectuat o serie de plăți către aceasta, fără a se invoca vreo compensare, are valoarea juridică a desființării unei presupuse compensări legale. În consecință, ceea ce a subliniat în fata instanței de apel este faptul că semnificația actului adițional încheiat de părți si a plaților pe care societatea SC F.C.

SRL Ie-a făcut către recurentă (ulterior momentului în care afirma ca s-ar fi născut datoria recurentei față de ea) are semnificația unei renunțări la o posibilă compensație legală. Arată că afirmația instanței de apel, conform căreia dacă părțile ar fi înțeles să compenseze creanțe reciproce ar fi prevăzut aceasta expres în actul adițional încheiat, este perfect întemeiată, în condițiile în care părțile nu au dorit niciodată să compenseze eventuale creanțe, ci dimpotrivă din acel act, coroborat cu plățile mai sus amintite, rezultă în mod neechivoc ca SC F.C. SRL a renunțat la compensare. 2. Critica soluției pronunțată de instanța de apel față de apelul declarat de SC F.C. SRL. Conform motivării deciziei, raportat la culpa recurentei, consideră că este nejustificat să i se acorde penalități de întârziere după data când reclamanta reconvențională a recunoscut pretenția sa și a solicitat, la rândul ei, obligarea recurentei la plata unei sume de bani.

Motivul susținut de instanța de apel este acela că prin opoziția recurentei față de admiterea cererii reconventionale a determinat instanța de fond să administreze probatoriu, ceea ce a dus la acumularea de penalități de întârziere, penalități care reprezintă o îmbogățire fără justă cauză în contextul în care cererea reconvențională a fost admisă și s-a constatat ca datorează intimatei o sumă de bani. Susține că s-a apărat în cauză, iar recunoașterea făcută de intimată cu privire la existenta creanței sale nu poate avea vreo semnificație față de creanța pe care o are recurenta. Chiar dacă intimata a recunoscut existenta creanței, această recunoaștere s-a făcut după momentul promovării acțiunii în justiție, fapt dovedit și prin încercarea de conciliere realizată, care nu a dus la niciun rezultat.

Această recunoaștere a creanței recurentei, neurmată de plata datoriei, nu poate avea vreo semnificație cu privire la existența creanței și a temeiului acesteia. Consideră că ambele părți contractante s-au dovedit a fi în culpă contractuală, chiar dacă acest lucru a rezultat într-un caz în urma administrării probatoriului, iar în celalat caz în urma recunoașterii făcute după momentul introducerii cerereii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivarea soluției pronunțate, conform căreia penalitățile de întârziere obținute de recurentă ar reprezenta o îmbogățire fără just temei, susține că, condiția esențială pentru ca aceasta instituție să fie incidență, inexistența unui temei juridic, lipsește.

Temeiul care stă la baza sumelor datorate este clauza penală inserată în contract, clauză ce a devenit operantă datorită culpei intimatei. Recunoașterea de către intimată a faptei sale culpabile nu poate să o exonereze de răspundere, motiv pentru care soluția instanței de fond este eronată. Având în vedere aceste considerente, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și respingerii apelului pârâtei, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel și din recurs. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin acțiunea introductivă reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC F.C. SRL la plata sumei de 408.291 lei cu titlu de obligație neîndeplinită, conform contractului din 2007 și la penalități de întârziere de 0,15% pe zi, în cuantum de 894.157,29 lei calculate contractual până la data introducerii acțiunii, precum și a penalităților de întârziere până la data achitării debitului. Prin întâmpinarea depusă la 05 ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL a recunoscut existența creanței pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acțiunea principală, respectiv că-i datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din obligație neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei și penalități de întârziere de 894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acțiunii principale).

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta SC F.C. SRL a susținut că deține asupra reclamantei o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010) cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008-31 decembrie 2008, solicitând să se dispună compensarea de drept a creanțelor reciproce. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 111 C. civ.

din perspectiva inadmisibilității acțiunii în constatare promovată de pârâtă prin cererea reconventionala, întemeiată pe argumentul că în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea compensării legale a datoriei, care operează de drept, ci suntem în ipoteza unei compensări judecătorești ce trebuie dispusă de instanță, această compensare producându-și efectele pe data la care hotărârea prin care s-a dispus a rămas definitivă. Pentru ca instanța să hotărască compensarea judiciară nu este necesar a fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru compensația legală, care presupune existența unor creanțe certe, lichide și exigibile. Instanța de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părțile litigante ori de câte ori la acțiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconventionala, emițând pretenții proprii față de acesta.

în cazul în care pretențiile reciproce au fost dovedite, instanța procedează la compensarea datoriilor pe care părțile le au una față de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită și dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenței rămase neacoperită prin compensare. Doctrina, într-o clasificare larg acreditată, potrivit cu scopul urmărit de reclamant, distinge între acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței dreptului și acțiuni în constituire sau de transformare. Art. 111 C. proc. civ. prevede că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Acțiunea în constatarea compensării legale este o acțiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părți, calificarea acțiunii realizându-se în raport de obiectul supus judecății. Contrar susținerilor recurentei, reclamanta reconventionala SC F.C.

SRL a solicitat instanței, nu numai să constate că deține asupra patrimoniului pârâtei reconvenționale SC I. SRL o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de 349.125 euro, ci și compensarea acestei creanțe, cu cea la a cărei realizare tinde reclamanta prin exercitarea acțiunii introductive, astfel că, atât timp cât compensarea, indiferent că e legală, convențională sau judecătorească, este o modalitate de stingere a obligațiilor, mai concret a două obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, este evident că acțiunea reconventionala este una în realizare, compensația având dublu efect, în sensul că reprezintă o modalitate simplificată de executare a obligațiilor, prin evitarea unei plăți duble.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța schimbă natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de vânzare-cumpărare drept un contract de donație, și îl denaturează atunci când, interpretând actul, îi atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lui, în loc să-l sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Altfel spus, acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul dedus judecății.

Recurenta susține că instanța a interpretat greșit Actul