ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 992/2015

Decizia nr. 992/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 20/COM/2014 pronunțată de Tribunalul Alba s-a respins excepția autorității de lucru judecat, s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei a sumei de 19.401,62 RON și a sumei de 2396,17 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, în cauză nu este întrunită tripla identitate: părți, obiect, cauză.

Astfel, în cadrul Dosarului nr. x/107/2009 al Tribunalului Alba, reclamanta din prezentul dosar a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a sumei de 408.291 RON, cu titlul de obligație contractuală neîndeplinită (preț neachitat) și a sumei de 1.193.706,54 RON penalități de întârziere contractuale până la data de 05 ianuarie 2010.

În schimb, în dosarul de față, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la efectuarea lucrărilor de reparație la instalația de uscare blocuri ceramice - denumită Uscătorie - respectiv de înlocuire în totalitate, demolarea structurii de rezistență a uscătorului și refacerea acestuia împreună cu toate instalațiile aferente afectate, pentru funcționarea la parametrii necesari și producerii de blocuri ceramice și de asemenea, efectuarea lucrărilor de refacerea unui număr de 54 platforme vagoneți de la cuptorul de ardere a blocurilor ceramice.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că relațiile contractuale dintre părți nu au fost contestate în cauză, acestea luând naștere în temeiul contractului din 14 noiembrie 2007, pârâta obligându-se la furnizarea, coordonarea montării și punerea în funcțiune a unei instalații destinată producerii de cărămizi găurite (blocuri ceramice), formată dintr-un uscător și un cuptor tip tunel modular, prefabricat, denumit în continuare „instalație" având caracteristicile tehnice de funcționare și descrierea tehnică a componentelor care urmează a fi livrate conform Anexei I la Contract.

Între părți a mai existat un litigiu, finalizat în cadrul Dosarului nr. x/107/2009 al Tribunalului Alba. Astfel, prin sentința nr. 199/COM/2011, printre altele, s-a dispus obligarea pârâtei SC A.SRL, să plătească reclamantei SC B. SRL suma de 408.291 RON, cu titlul de obligație contractuala neîndeplinită, penalități de întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 RON, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv, precum și penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la data achitării debitului.

S-a constatat că reclamanta reconvențională SC A. SRL deține asupra pârâtei reconvenționale SC B. SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 1.475.576,81 RON, (reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de 4,2265 RON pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlul de penalități de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 – 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din anul 2007.

A fost compensată creanța de 1.302.448,29 RON invocată de reclamanta SC B. SRL, cu cea de 1.475.576,81 RON, invocată de reclamanta reconvențională SC A. SRL, până la concurența celei mai mici și, în consecință a fost obligată pârâta reconvențională SC B. SRL, să plătească reclamantei reconvenționale SC A. SRL, suma de 173.128,52 RON.

Prin decizia nr. 66/2012 a Curții de Apel Alba lulia, sentința nr. 199/COM/2011 a fost schimbată în parte, în sensul că s-a stabilit că suma pe care pârâta SC A. SRL trebuie să o plătească reclamantei SC B. SRL este în cuantum de 1.601.997,54 RON, din care suma de 408.291 RON, cu titlu preț neachitat și suma de 1.193.706,54 RON penalități de întârziere contractuale până la data de 05 ianuarie 2010.

În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ. coroborate cu art. 1073 din același act normativ, reținând că reclamanta SC B. SRL deține asupra pârâtei-cumpărătoare SC A. SRL, o creanță certă, lichidă și exigibilă, în sumă de 408.291 RON, cu titlul de obligație contractuală neîndeplinită, căreia i se adaugă penalități de întârziere contractuale în cuantum de 1.193.706,54 RON.

În prezenta cauză s-a reținut că raportat la clauzele contractului și la modul cum s-au derulat relațiile contractuale, faza montajului finalizată prin procesul verbal încheiat la data de 04 iunie 2009 este distinctă de faza punerii în funcțiune a instalației, care în mod evident este succesivă montajului, aspect ce rezultă fără echivoc din Capitolul III, art. 7 din contract, în conformitate cu care vânzătorul se obligă să asigure coordonarea montării și punerea în funcțiune a mașinilor și instalațiilor la parametrii tehnici menționați în documentația tehnică a mașinilor și a instalațiilor furnizate prin intermediul propriului personal tehnic specializat; această clauză se coroborează cu art. 4 din Capitolul V, în care se face vorbire despre obligația vânzătorului de a finaliza montajul până la data de 30 aprilie 2008 și cu pct. 6 al Anexei 1 la contract în conformitate cu care, în prețul comenzii intră asistența la montaj și punere în funcțiune.

Raportat la această stare de fapt, s-a constatat că refuzul pârâtei vânzătoare de a-și îndeplini obligația de punere în funcțiune a instalației a fost perfect justificată de comportamentul contractual al reclamantei după finalizarea fazei de montaj. Aceasta, întrucât excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de partea căreia i se pretinde executarea obligației ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-și fi executat propria obligație.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta, aflată în culpă procesuală a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a sumei de 19.401,62 RON și a sumei de 2396,17 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu cheltuieli de judecată.

Referitor la modul de calcul, s-au avut în vedere doar acele cheltuieli care au fost justificate raportat la litigiul de față.

Instanța a acordat din cheltuielile cu traducerile doar suma de 150 euro din data de 18 februarie 2013, suma de 1007,26 RON din data de 31 mai 2013 și suma de 1462,10 RON din data de 04 octombrie 2012, întrucât din expertizele efectuate în cauză, rezultă că într-adevăr, la data convocării, la fața locului a fost prezent un traducător pentru reprezentantul pârâtei. Referitor la celelalte cheltuieli solicitate în acest sens, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada că au legătură cu prezentul proces.

Din cheltuielile aferente consultantei tehnice, instanța a acordat suma de 2225 RON, reprezentând 1/2 din costul primelor două expertize efectuate în cauză și la care a fost indicată prezența consultantului din partea pârâtei. Astfel, instanța a apreciat justificată doar această sumă prin raportare tocmai la cheltuielile efectuate de ambele părți cu cele două expertize (1500 RON + 2950 RON) și de asemenea, prin raportare la atitudinea pârâtei care a solicitat reducerea onorariului de 4500 RON pretins de expertul C. (care i s-a părut exagerat), deși acesta a efectuat și întocmit un raport de expertiză precum și răspunsul la obiecțiunile părților (onorariul fiind stabilit de instanță la suma de 2950 RON, urmare a admiterii cererii pârâtei).

Instanța a mai avut în vedere cheltuieli în sumă de 3700 RON pe care pârâta a dovedit că Ie-a efectuat cu onorariile experților desemnați în cauză (750 RON pentru expertiza D. și 2950 RON pentru expertiza C).

De asemenea au fost considerate ca fiind justificate cheltuieli în sumă de 2246,17 euro reprezentând costul deplasărilor în România ale reprezentanților pârâtei în perioada în care au fost efectuate cele trei expertize și respectiv în perioada în care s-a renunțat la colaborarea cu primul avocat. Astfel, au fost avute în vedere doar cheltuielile efective de transport și cazarea din data de 05 din 06 noiembrie 2013, ca singurele cheltuieli dovedite cu facturi, instanța neputând lua în considerare documentele interne pentru informare și control care emană de la pârâtă.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile reprezentând onorariile avocațiale, au fost reduse la suma totală de 11.000 RON (pentru ambii avocați aleși ai pârâtei), reținând că, onorariile solicitate sunt disproporționat de mari, prin raportare la munca pe care asistenta juridică acordată în această cauză a implicat-o. În acest sens, s-a reținut că în cauză, până la închiderea dezbaterilor au fost depuse de pârâtă întâmpinare prin care au fost formulate apărări succinte, obiective pentru expertizele efectuate în cauză și apoi obiecțiuni la expertize, iar termenele acordate au fost în special pentru efectuarea expertizelor respectiv formularea răspunsului la obiecțiuni. În aceeași ordine de idei, nu au putut fi luate în considerare cheltuielile de deplasare la termenele de judecată ale avocatului X, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că au fost stabilite asemenea cheltuieli în cadrul contractului de asistentă juridică, distinct de onorariul avocațial. De asemenea, mai trebuie observat că sumele de 5000 euro și 1000 RON din data de 07 octombrie 2013 pretinse pentru avocat E. privesc Dosarul nr. x/107/2009 (soluționare recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție).

Separat de aceste aspecte, instanța a mai reținut că, în fapt, cuantumul cheltuielilor de judecată, trebuie stabilit de așa natură, încât, achitarea acestora să nu devină o sarcină disproporționată și împovărătoare pentru partea care a pierdut procesul, în acest sens fiind și prevederile art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii sale așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea apelului s-a arătat că prima instanță a reținut greșit că reclamanta solicită efectuarea altor lucrări. Reclamanta a solicitat doar refacerea lucrărilor executate necorespunzător, lucrări care au fost achitate. S-a arătat că plata s-a făcut integral, între părți operând compensația legală, prima instanță apreciind greșit asupra excepției neexecutării obligațiilor contractuale. Pârâta și-a îndeplinit defectuos obligațiile contractuale folosind materiale de proastă calitate și uzând de metode tehnologice necorespunzătoare, ceea ce a condus la degradarea instalației. S-a invocat faptul că prima instanță a ignorat constatările și concluziile experților și s-a oprit doar asupra relevanței modificării sistemului computerizat, cu toate că experții nu au apreciat că acestea ar fi cauzat degradarea.

Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 349 din 30 septembrie 2014 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 20/COM/2014 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. x/107/2012 pe care o schimbă în sensul că admite acțiunea reclamantei SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL.

A obligat pârâta SC B. SRL la efectuarea lucrărilor de reparații ale utilajului uscător și vagoneților situate în localitatea Sântimbru, jud. Alba, la sediul reclamantei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar utilaj tehnologic dr. ing. F., iar în caz de neexecutare autorizează pe reclamantă să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei.

A obligat pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 24.001,3 RON cheltuieli de judecată și a înlăturat obligarea reclamantei de la plata cheltuielilor de judecată de 19.401,62 RON și 2.396,17 euro stabilite în sarcina sa în primă instanță reținând următoarele:

Verificând apelul reclamantei sub aspectul obiectului cererii și al cauzei, curtea de apel a constatat că, în apel, se solicită schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost precizată, capetele de cerere fiind identice, cauza reprezentând-o imposibilitatea utilizării instalațiilor degradate datorită utilizării de materiale necorespunzătoare la realizarea uscătorului și vagoneților.

Prin urmare curtea de apel a apreciat că, în apel, nu s-au schimbat nici cauza și nici obiectul cererii de chemare în judecată, apelul reclamantei respectând limitarea impusă de art. 294 C. proc. civ.

Verificând sentința atacată raportat la întreaga probațiune administrată în faza judecării în primă instanță, curtea de apel a constatat că tribunalul a omis să facă referire la probele științifice administrate în cauză.

Astfel, s-a reținut, la dosarul cauzei a fost depus un raport de expertiză extrajudiciară în construcții întocmit de expertul tehnici judiciar G. Acest raport nu a fost contestat de pârâtă și nici nu s-a dispus înlăturarea lui din probatoriu de către instanță.

De asemenea, în cauză, au fost întocmite raport de expertiză tehnică judiciară (expert D. dosarul Tribunalului Alba), raport contraexpertiză tehnică judiciară (expert C. dosarul Tribunalului Alba) și expertiză tehnică judiciară (expert F.).

Toate aceste expertize concluzionează fără rezerve că uscătorul este deteriorat grav nemaiputând fi folosit decât după demolarea vechii structuri și înlocuirea acesteia și a panourilor, ușilor, cablurilor, elementelor sensibile și a platformelor vagoneților.

Curtea de Apel a reținut că în cauză nu s-a probat că reclamanta ar fi utilizat instalația în scop de producție, în afara perioadei de probe tehnologice, adică 20 iunie 2009 – 20 august 2009.

În aceste condiții, s-a apreciat, reținerea primei instanțe a cauzei exoneratoare de răspundere a pârâtei pentru efectuarea de lucrări necorespunzătoare prin aceea ca reclamanta și-a asumat riscul pornirii instalației apare nefondată.

S-a reținut și că prima instanță a apreciat greșit și asupra justificării refuzului pârâtei de a participa la punerea în funcțiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea acesteia spre rejudecare Curții de Apel Alba lulia, respectiv, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de apelanta A. și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către Tribunalul Alba, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte:

În raport de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat stabilită prin sentința comercială nr. 199/COM/2011, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. x/107/2009, modificată prin decizia nr. 66/COM/2012 a Curții de Apel Alba lulia.

Se arată că în mod irevocabil prin hotărârile anterior pronunțate, instanța de apel investită cu soluționarea prezentei cauze face o analiză a chestiunilor privitoare la raporturile de creanțe reciproce ce anterior au făcut obiectul unei alte judecăți și ignora faptul că instanța a făcut o compensare judiciară, nesocotind faptul că această compensare a operat în momentul rămânerii definitive a hotărârii de recunoaștere a pretențiilor celor două părți, astfel că analiza pe care o face cu privire la imputația plății și o compensație, precum și constatarea acesteia potrivit căreia „când s-au finalizat lucrările de montaj, pârâta datora reclamantei penalități de întârziere care depășeau valoarea tranșei de 95.000 euro astfel că nu se justifică refuzul pârâtei de a participa la punerea în funcție a instalației" reprezintă o încălcare evidentă și nepermisă a puterii de lucru judecat.

O altă critică vizează faptul că, prin respingerea cererii în probațiune privind administrarea probei cu expertiză informatică și a probei testimoniale, fără a motiva în ce costă inutilitatea administrării acestor probe, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora orice dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată.

Se arată că prin lipsa pronunțării asupra cererii în probațiune formulată prin întâmpinarea la apel (emiterea unor adrese către H. SA și I.), instanța de apel a încălcat și dreptul la apărare al recurentei prevăzut de art. 24 din Constituția României, principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele și art. 85 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor părților, după prealabila lor citare.

Consideră recurenta-pârâtă că aceleași dispoziții au fost încălcate și prin lipsa pronunțării asupra apărărilor de fond formulate prin întâmpinarea la apel referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, prescripția dreptului material la acțiune, autoritatea de lucru judecat (obligația de montaj a instalației și culpa intimatei cu privire la penultima rată din prețul contractual), excepția de neexecutare a contractului, principiul bunei-credințe în executarea obligațiilor contractuale de către creditor [art. 970 alin. (1) C. civ.], răspunderea pentru vicii (art. 1354 C. civ.), obligația de garanție și principiul forței obligatorii a contractului în alegerea materialelor (art. 969 C. civ.).

O altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a admis apelul cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Argumentându-și această critică recurenta-pârâtă arată că în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta arăta, la fond, prin notele de ședință din 20 noiembrie 2012 că „acțiunea formulată de recurentă este o acțiune în obligația de a face, nu o acțiune în pretenții pentru vicii ascunse", „în sensul că pârâta să efectueze lucrările la care s-a obligat prin contract și să aducă instalația la parametrii stabiliți", pentru că „de vicii se poate vorbi doar după probele finale și predarea finală a lucrărilor".

Consideră recurenta-pârâtă că o astfel de schimbare a obiectului acțiunii este inadmisibilă, fiind evident faptul că întreaga conduită a primei instanțe - respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiunea în pretenții în răspundere pentru vicii și considerentele hotărârii au avut în vedere solicitarea reclamantei de a fi obligată la punerea în funcțiune a instalației, iar nu la refacerea acesteia.

În ceea ce privește critica legată de excepția de neexecutare a contractului, recurenta arată că intimata a invocat pentru prima dată în acest proces și direct în apel o pretinsă compensație legală (care în realitate este judiciară care este certă, lichidă și exigibilă și care este constatată prin titlu executoriu, respectiv decizia civilă nr. 66/2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia în Dosarul nr. x/107/2009 cu o pretinsă creanță constând în penalități de întârziere până la data de 04 iunie 2009, pentru care nu există titlu executoriu și care este contestată de recurentă.

Consideră recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat, prescripția dreptului material la acțiune și nulitatea absolută a clauzei penale invocată în susținerea cererii noi de compensare, deși în virtutea rolului activ aceasta era obligată să o facă, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. aceste excepții putând fi invocate din oficiu și în orice stare a pricinii.

Ca atare, pentru considerentele arătate, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, fapt ce i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-pârâtă arată că încheierea din data de 23 septembrie 2014 referitoare la respingerea probei cu expertiza informatică și a probei testimoniale nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel limitându-se la a arăta că probele solicitate sunt inutile, fără a arăta care sunt motivele de inutilitate.

Subsumat art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă consideră că instanța a nesocotit principiul pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. schimbând înțelesul/natura juridică a expertizelor în domeniul tehnologic și de evaluare în expertize informatice prin aceea că și-a fundamentat considerentele pe afirmațiile unor experți care nu erau autorizați să emită concluzii în domeniul informatic.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii în privința răspunderii vânzătorului.

Se arată că în măsura în care s-ar fi apreciat că părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, instanța ar fi trebuit să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse prevăzute de art. 1352 C. civ. recurenta făcând trimiteri doctrinare.

Apreciază recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să constate că răspunderea pentru viciile ascunse este prescrisă, în raport de prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958, luând în considerare și faptul că termenul de prescripție începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, fiind evident că în cauză a fost împlinit termenul de prescripție și că acțiunea intimatei A. trebuie respinsă ca fiind prescrisă.

Consideră recurenta-pârâtă că în măsura în care s-ar fi apreciat că părțile au încheiat un contract de antrepriză, instanța de apel ar fi trebuit să observe că, astfel cum s-a reținut în doctrina de specialitate, „în cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăți, recepția se poate face și pe părți, iar părțile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepționate (art. 1482 C. civ.)".

Consideră recurenta-pârâtă că în prezent situația de fapt este incertă și nelămurită deoarece nu s-a stabilit de către un expert autorizat în specialitatea informatică și calculatoare dacă înlocuirea hardului și a softului ar fi putut constitui cauză principală a degradării instalației, iar în cazul în care această înlocuire ar fi constituit cauză secundară, care ar fi fost procentul în care a concurat la această degradare. Instanța de apel a recunoscut că această înlocuire avea aptitudinea să contribuie la degradarea instalației, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă care să susțină afirmația instanței de apel conform căreia la data de 4 iunie 2009 recurenta datora penalități de întârziere care „depășeau valoarea tranșei de 95.000 euro".

Următoarea critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate vizează încălcarea de către instanța de apel a următoarelor dispoziții legale:

Dispozițiile de drept procesual [art. 268 alin. (4) C. proc. civ., art. 129 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., art. 85 C. proc. civ. și art. 294 alin. (1) C. proc. civ.).

Dispozițiile de drept material:

- art. 1 din Legea nr. 313/1879 (în vigoare la data încheierii contractului).

- dispozițiile art. 1068 C. civ., potrivit cărora creditorul obligației neexecutate are facultatea de a cere fie îndeplinirea obligației principale, fie îndeplinirea clauzei penale. Legea conferă, astfel, doar creditorului posibilitatea de a opta între a primi executarea obligației sau a cere clauza penală.

- dispozițiile care reglementează prescripția dreptului material la acțiune [art. 1355 - 1357 C. civ., art. 70 alin. (1) și alin. (2) C. com. român (în vigoare la data încheierii contractului), art. 5 din Decretul nr. 167/1958].

- dispozițiile care reglementează compensarea legală (art. 1144 C. civ.).

Arată recurenta că pentru a înlătura apărarea excepției de neexecutare a contractului instanța de apel a compensat judiciar, direct în apel, obligația de plată a penultimei rate din prețul contractual stabilită cu autoritate de lucru judecat în sarcina intimatei - 95.000 euro cu pretinsele penalități de întârziere „ce depășeau valoarea tranșei de 95.000 euro", care nu sunt dovedite și nici certe, lichide și exigibile.

- dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. referitoare la buna credință în executarea contractului.

- dispozițiile art. 1354 C. civ. referitoare la viciile ascunse.

În ceea ce privește pretinsele vicii ascunse legate de calitatea materialelor, potrivit dispozițiilor art. 1354 C. civ. viciul poate fi considerat ascuns numai dacă cumpărătorul nu l-a cunoscut și nici nu putea să-l cunoască și el trebuie dovedit de către cumpărător, posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoștință de viciul ascuns apreciindu-se in abstracto avându-se în vedere un cumpărător prudent și diligent.

- dispozițiile art. 969 C. civ. referitor la principiul forței obligatorii a contractului.

- dispozițiile art. 1111 C. civ. potrivit cărora debitorul unei datorii, pentru care se plătește dobânda, sau o rendită, nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferință asupra renditei sau a dobânzii. Plata parțială, făcută pe capital și dobânda, se impută mai întâi asupra dobânzii.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, soluția instanței de apel este nelegală în ceea ce privește analiza raporturilor de creanță ce au format obiectul unei judecăți anterioare.

Aceasta întrucât existența și întinderea creanței au fost stabilite în litigiul anterior, soluționat în mod irevocabil prin decizia nr. 66/2012 a Curții de Apel Alba lulia, instanța de apel fiind cea care a compensat cele două creanțe până la concurența celei mai mici, reținând că se impune o diminuare a perioadei pentru care societatea recurentă este îndreptățită să obțină plata penalităților de întârziere.

Așadar, instanța de apel, analizând imputația plății și compensația legală, face un examen eronat al raporturilor de creanțe reciproce ce au format obiectul judecății anterioare, ignorând caracterul judiciar evident al compensării, împrejurare ce a creat premise eronate de analiză a excepției puterii de lucru judecat din perspectiva excepției de neexecutare a contractului.

Pe de altă parte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre pe baza mai multor împrejurări de fapt insuficient stabilite, incerte, aspect de natură a împiedica exercitarea controlului judiciar cu privire la aplicarea conformă a textelor de lege aplicabile însuși fondului dreptului pretins în raport de art. 314 C. proc. civ.

Astfel, instalația ce urma a fi realizată conform contractului ce constituie temeiul juridic al acțiunii presupunea o serie de stadii de lucrări, prețul urmând a fi achitat după fiecare stadiu efectuat.

Ultimele două etape ale lucrării constau în montajul instalației și punerea în funcțiune a acesteia, pentru fiecare din aceste etape, recurenta-reclamantă având obligația să plătească intimatei-pârâte suma de 95.000 euro, părțile convenind prin Actul adițional din 5 mai 2009 la contract ca plata penultimei rate din preț să se facă în cel mult 15 zile de la îndeplinirea obligației de montaj a instalației.

Același contract a constituit temeiul juridic al unui demers judiciar finalizat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2673 din 18 septembrie 2013, acțiunea vizând obligație contractuală neîndeplinită (echivalentul ratei de preț de 95.000 euro) și penalități de întârziere, Tribunalul Alba stabilind cu putere de lucru judecat că obligația de montare a instalației a fost îndeplinită de SC B. SRL la data de 04 iunie 2009.

Prin acțiunea ce formează obiectul judecății în prezentul dosar intimata reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la punerea în funcțiune a instalației.

Prezentul litigiu are ca obiect obligația de a face, el fiind determinat de refuzul intimatei-reclamante de a plăti recurentei-pârâte penultima rată de preț.

Culpa recurentei-pârâte și, implicit, stabilirea răspunderii acestei părți, a fost analizată de instanța de control judiciar prin raportare la expertizele tehnice, instanța de control judiciar reținând că intimata-reclamantă este prejudiciată prin imposibilitatea folosirii instalației care ar fi trebuit să fie pusă în funcțiune încă de la 30 aprilie 2008, în condițiile în care rapoartele de expertiză tehnică au în vedere lucrările de structură a instalației, calitatea materialelor folosite în construcția ei, deci aspecte ce vizează stadiul montajului lucrării și nu pe cel al funcționalității instalației.

Așadar instanța de apel a analizat o stare de fapt improprie obiectului cererii de chemare în judecată, din această perspectivă instanța făcând o greșită examinare și a răspunderii recurentei-pârâte referitoare la îndeplinirea cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii pentru vicii ascunse în reglementarea art. 1352 C. civ., raportarea judecății la dispozițiile art. 1079 și art. 1077 C. civ. nefiind în concordanță cu particularitățile cauzei.

Un al treilea aspect de nelegalitate a hotărârii recurate constă în faptul că, față de specificul contractului și de obiectul cererii de chemare în judecată era evidentă pertinența efectuării expertizei în specialitatea informatică și calculatoare, solicitată de recurentă și respinsă de instanța de apel, în raport de faptul că pârâta a invocat, în apărare, că principala cauză a degradării instalației ar fi fost înlocuirea hardului și a softului.

Această probă se impunea a fi administrată dat fiind și faptul că instanța de apel își fundamentează raționamentul și pe ideea că această înlocuire avea aptitudinea să contribuie la degradarea instalației, reluând astfel concluziile experților tehnici care nu aveau aptitudinea profesională de a se pronunța în domeniul informatic.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că situația de fapt proprie cauzei prin raportare la obiectul dedus judecății, nu a fost pe deplin stabilită, împrejurare ce face inutilă examinarea celorlalte motive de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 314 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva deciziei nr. 349 din 30 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2015.