ÎCCJ, decizie (scj.ro #169136)

Acțiune arbitrală. Invocarea compensației legale pe calea întâmpinării. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune arbitrală

compensația legală

întâmpinare

C. civ., art. 1617 și urm.

C. proc. civ., art. 541 alin. (1)-(2), art. 608 alin. (1) lit. f), h)

Legea nr. 85/2014, art. 41

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Efectele compensației legale, convenționale sau judecătorești sunt, în toate cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Dacă, de principiu, pe plan procesual, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de el.

Prin urmare, în cazul în care între părți a intervenit compensarea legală, pârâtul poate, pe calea întâmpinării, să o invoce în condițiile art. 1617 și urm. C. civ., dacă deține asupra reclamantei, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă, nefiind necesară învestirea instanței cu o cerere reconvențională în acest sens.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1453 din 23 iulie 2020

Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, sub nr. x din 06 noiembrie 2017, reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., a solicitat Tribunalului arbitral ca, prin sentința ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., să constate că rezilierea unilaterală de către beneficiar a contractului nr. 77/16.04.2013 încheiat între cele două părți litigante este nelegală și, pe cale de consecință, să dispună anularea acestei rezilieri; să constate că s-au încălcat prevederile contractuale cu privire la plata lucrărilor ce se regăsesc în situația de lucrări nr. 13 întocmită în iulie 2017 și să o oblige pe pârâtă la achitarea contravalorii acestor lucrări, în valoare totală de 878.143,81 lei.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, prin sentința arbitrală nr. 37 din 11.06.2018, pronunțată în dosar nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea precizată a reclamantei, S.C. A. S.A., prin administrator judiciar CII B. împotriva pârâtei Societatea C. S.A.; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de arbitrare și a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentințe arbitrale reclamanta S.C. A. S.A. a formulat acțiune în anulare ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă.

Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 7/PI din 20 decembrie 2018, a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, prin administratorul judiciar Consorțiul format de D. SPRL și Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA împotriva sentinței arbitrale nr. 37/11.06.2018, pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în dosar nr. x/2017, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 7/PI din 20 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, reclamanta SC A. SA prin Lichidator Judiciar Consorțiul format din D. S.P.R.L. și Cabinet Individual de Insolvență B. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea punctului 8 al art.488 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că, prin sentința recurată, instanța a soluționat primul capăt al acțiunii în anulare prin nesocotirea prevederilor art. 41 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, subliniindu-se că A. SA este supusă procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, procedură inițiată la data de 29.09.2014, conform încheierii pronunțate de către Tribunalul Prahova în dosar nr. x/105/2014.

După redarea dispozițiilor art. 155 pct. 5 C. proc. civ. și a art. 41 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța, cu nesocotirea acestor prevederi legale, a arătat faptul că în cauza dedusă judecății primează ca procedură de citare Regulamentul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, respectiv art. 37 alin. 1 care prevede că toate ”comunicările se fac la adresa indicată de parte în cererea de arbitrare”.

Recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal Curtea de Apel Timișoara a reținut că atâta vreme cât nu s-a indicat sediul celor doi lichidatori judiciari în cuprinsul acțiunii arbitrale, procedura de citare nu trebuia îndeplinită cu ambii și că, din punctul său de vedere, instanța de judecată este obligată să efectueze verificări pentru îndeplinirea în mod legal a procedurii de citare, procedură care trebuie să respecte legislația specială devenită incidentă după deschiderea procedurii insolvenței asupra societății A. SA.

Recurenta-reclamantă a susținut că magistratul care a instrumentat acest dosar interpretează prevederile legii speciale, în ceea ce privește procedura de citare, ca fiind opționale, obligatorii fiind prevederile Regulamentului Curții de Arbitraj, deși în opinia recurentei dispozițiile legii speciale trebuiau coroborate cu prevederile Regulamentului și, în cazul existenței unui consorțiu, dacă procedura de citare a ambilor administratori judiciari ar fi fost anevoioasă, Tribunalul Arbitral trebuia să solicite acestora un anumit sediu pentru comunicarea actelor de procedură și nu să aprecieze că simpla citare a unuia dintre ei să fie suficientă.

Recurenta-reclamantă a susținut că al doilea motiv al recursului se încadrează în prevederile art. 488 pct. 5-6 C. proc. civ.: hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanța încălcând reguli de procedură care atrag sancțiunea nulității (cu ocazia soluționării capătului 2 al acțiunii în anulare).

S-a arătat că, la punctul 2 al acțiunii în anulare, s-a cerut anularea hotărârii arbitrale prin prisma prevederilor art. 608 lit. f) C. proc. civ., subliniindu-se faptul că Disputa nr. 1, așa cum a fost inițiată de reclamant, viza verificarea legalității și temeiniciei notificării de reziliere a contractului nr. 77/16.04.2013, reziliere comunicată prin adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017. Tribunalul arbitral a analizat, însă, legalitatea și temeinicia declarației de reziliere nr. 9684/03.04.2017, deși nu a fost învestit cu o astfel de cerere.

Prin sentința recurată, în două fraze, instanța a reținut că modificarea acțiunii făcute de reclamantă apare ca o consecință a apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare, pârâtă care a susținut că rezilierea contractului s-a produs prin adresa nr. 9684/03.04.2017.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța nu a analizat și nici nu a motivat în vreun fel acest motiv de anulare, ci, la modul generic, a arătat că, în mod corect Tribunalul Arbitral a analizat dacă în cauză a operat sau nu rezilierea de drept a contractului, nemotivarea sentinței sub acest aspect fiind sancționată cu nulitatea.

În opinia recurentei-reclamante, instanța nu a făcut o analiză proprie a criticilor reclamantei, ci s-a limitat la a concluziona că analiza rezilierii contractului s-a făcut prin prisma susținerilor divergente ale părților, arătând în mod indirect că s-a analizat rezilierea contractului așa cum a fost susținută de către pârâtă, și nu așa cum a fost formulată de către reclamantă.

Totodată, s-a arătat că celelalte susțineri făcute de A. SA nu au fost analizate de către instanță, deși aceasta era obligată să își argumenteze soluția prin prisma tuturor apărărilor făcute de către reclamantă.

S-a mai susținut că, atât prin adresa nr. 9684/03.04.2017, cât și prin adresa nr. 10814/13.04.2017, A. S.A. a fost pusă în întârziere conform clauzelor contractuale și legale, fiecare din cele două adrese solicitând remedieri, pe de o parte, sau clarificări suplimentare, pe de altă parte. Rezilierea contractului a fost notificată prin adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017, prin care Antreprenorul este înștiințat că începând cu data de 17.04.2017 contractul se consideră reziliat de plin drept.

Recurenta-reclamantă a susținut că prin lucru cerut trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății, iar dacă reclamanta a solicitat să se analizeze declarația de reziliere cuprinsă în adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017, Tribunalul arbitral trebuia să se limiteze la analizarea acestui petit și instanța de fond trebuia să își argumenteze soluția prin prisma criticilor aduse sentinței arbitrale.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța, fără niciun argument, a arătat în pag. 21 paragraf 7 că nu se circumscriu criticile sale în exigențele art. 608 lit. f), deși Tribunalul Arbitral nu a identificat vreo neregulă cu privire la polița de Asigurare pusă la dispoziția Beneficiarului. A apreciat că instanța a îmbrățișat în totalitate considerentele Tribunalului Arbitral, fără o analiză a criticilor sale, situație în care hotărârea recurată este, din punctul său de vedere, nemotivată, sancțiunea fiind aceea a nulității hotărârii.

Recurenta-reclamantă a susținut că al treilea motiv al recursului se încadrează tot în prevederile art. 488 pct. 8, subliniind că au fost încălcate norme de drept material cu ocazia soluționării punctului 3 al acțiunii în anulare.

În sinteză, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a apreciat în mod nelegal că operează compensarea legală, și nu cea judiciară, încălcând astfel prevederile art. 1617 C. civ.; instanța de fond a aplicat în mod eronat prevederile subclauzei 3.5 din Condiții Speciale (contractul dintre părți) fără a face o analiză a acestui articol prin prisma subclauzei 20.09 din Condiții Speciale; instanța de fond a nesocotit prevederile art. 663 C. proc. civ., în sensul că suma opusă cu titlu de compensare de către partea adversă nu era certă. Pentru a statua astfel, instanța de fond a nesocotit atributul administratorului judiciar în procedura insolvenței, apreciind că măsura luată de acesta în cadrul unui raport necontestat nu este definitivă, încălcând astfel prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2014; instanța de fond a nesocotit prevederile art. 641 C. proc. civ.; calificând Determinarea Inginerului - înscris sub semnătură privată, ca fiind titlu executoriu, cu putere de lege între părți.

După redarea dispozițiilor art. 632 alin. (2) și art. 638 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, din punctul său de vedere, acest înscris, respectiv Determinarea Inginerului, nu se încadrează în categoria titlurilor executorii prevăzute de sus-menționatele articole și nici în categoria înscrisurilor sub semnătură privată prevăzute de art. 641 C. proc. civ.

Atât determinarea Inginerului care a propus modalitatea de stingere a datoriilor, cât și factura de penalități emisă de C. SA sunt înscrisuri sub semnătură privată, cărora legea nu le-a conferit caracter executoriu, s-a mai arătat.

Recurenta-reclamantă a susținut că și sub aspectul Legii nr. 85/2014 hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara este nelegală: măsura luată de lichidatorul judiciar în luna noiembrie 2017 nu a fost contestată de către C. SA în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 din acest act normativ. Pentru că prin acest raport s-a făcut o verificare a temeiniciei solicitărilor efectuate de C. SA, măsura luată de administratorul judiciar, necontestată de partea interesată, devine obligatorie pentru părți, contrar a ceea ce se susține de către instanță în paragraful 4, pag 22 din decizie:... raportul întocmit de administratorul judiciar la 3.11.2017 ”nu este în măsură să infirme concluziile la care s-a oprit Tribunalul Arbitral. Aceasta întrucât instanța arbitrală, atunci când a analizat caracterul cert, lichid și exigibil a avut în vedere modul de soluționare de la data de 05.03.2018, ulterior raportului lichidatorului”.

Recurenta-reclamantă a arătat că, din punctul său de vedere, dispozițiile imperative încălcate de către Curtea de Apel Timișoara prin sentința recurată, cu ocazia soluționării acestui capăt de cerere, sunt prevederile art. 1617: în cauză puteau să opereze dispozițiile art. 1617 alin. 2 - compensarea judiciară, dacă pârâta ar fi formulat cerere reconvențională, iar această cerere ar fi fost întemeiată și nu operează compensația legala, reglementată de prevederile art. 1617 alin. 1.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o justă soluționare instanței de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă SC C. SA a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 octombrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul și a acordat termen la data de 14 mai 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, a reținut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, că, în proporție covârșitoare, argumentele aduse de recurentă în susținerea motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. se constituie în critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esență, susținerile din acțiunea în anulare.

Critica recurentei potrivit căreia curtea de apel a soluționat primul capăt al acțiunii în anulare prin nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, arătând că în cauză primează ca și procedură de citare Regulamentul Camerei de Comerț Industrie și Agricultură Timiș, va fi respinsă ca nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: „(1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat. (2) În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.”

Din această perspectivă, se constată că în mod corect curtea de apel a reținut că în cauză citarea părților, ca regulă de procedură, se efectuează în conformitate cu regulile Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, iar nu în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Legea nr. 85/2014, care se aplică litigiilor promovate în temeiul dreptului comun în fața instanțelor de judecată.

Ca atare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Regulamentul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, potrivit cărora toate „comunicările se fac la adresa indicată de parte în cererea de arbitrare…”

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. f) C. proc. civ., pronunțându-se cu privire la rezilierea unilaterală a contractului nr. 77/AP/2013 încheiat între părțile litigante și constatând că nu este incident în cauză motivul de anulare reglementat de art. 608 lit. f) C. proc. civ.

Este de precizat că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în aceea că nu permite instanței cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalității acesteia din perspectiva motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, astfel încât instanța nu procedează în cadrul acestei acțiuni la o reevaluare și interpretare a probelor administrate, ci numai verifică legalitatea hotărârii arbitrale din perspectiva dispozițiilor art. 608 C. proc. civ. care arată motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desființată.

Hotărârea recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În realitate, criticile formulate de recurentă reprezintă nemulțumirile acesteia față de modul de apreciere a probelor și a stabilirii situației de fapt de către tribunalul arbitral. Or, acestea nu constituie motive de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin argumentația adusă în susținere, recurenta a urmărit, în realitate, o reexaminare pe fond a litigiului, prin reanalizarea unor prevederi legale dispozitive și prin stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce nu este permis în actuala reglementare a căii de atac a recursului.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. 1 C. proc. civ.

Nu va fi reținută nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1617 C. civ.

Problema de drept pe care recurenta o invocă constă în a stabili, în funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a compensației, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale.

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Compensația poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanței.

Efectele compensației (legale, convenționale sau judecătorești) sunt, însă, în toate cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan procesual, însă, Înalta Curte notează că, dacă, de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de el.

Pornind de la aceste considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte recunoaște că pârâtul poate să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1617 și urm. C. civ., dacă deține asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de control a reținut în mod corect natura legală a compensației pretinse, aceasta putând fi invocată și pe cale de excepție, prin întâmpinare, nefiind necesară învestirea instanței cu o cerere reconvențională în acest sens.

În concluzie, se constată că instanța de control nu a încălcat dispozițiile imperative ale art. 1617 alin. (1) C. civ. și, făcând o analiză pertinentă a motivelor de nulitate prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., a constatat în mod corect că nu sunt incidente în cauză.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.