ÎCCJ, decizie (scj.ro #199877)

Acțiune în răspundere contractuală. Stingerea datoriilor părților prin compensare convențională. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1617 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Stingerea obligațiilor. Compensația

Index alfabetic: acțiune în pretenții

răspundere civilă contractuală

compensația legală

compensație convențională

C. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1615, art. 1617 alin. (1)

În cazul în care în cadrul acțiunii în pretenții formulată de titularul dreptului de administrare a bunului ce aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale,

apărarea părții chemate în judecată a opus în apel existența unor convenții de compensare anterioare litigiului, care aveau ca obiect pretențiile deduse judecății, încheiate cu titularul dreptului de proprietate, cerând instanței să valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligațiilor proprii și să constate că datoriile afirmate erau stinse, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existența creanțelor reclamantei și de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat asupra raportului juridic judecat aceste convenții premergătoare litigiului ori dacă prin convențiile de compensare a fost stinsă creanța solicitată în integralitate ori numai parțial.

În aceste condiții, apelanta a cerut instanței, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ. care se referă la condițiile compensării legale, chiar dacă această dispoziție s-a integrat între temeiurile enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin raportare la art. 1615 C.civ. în vederea paralizării acțiunii reclamantei, în scopul de a se demonstra că datoria fusese stinsă prin compensare convențională, norme pe care instanța de apel în mod greșit nu le-a avut în vedere.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2180 din 26 octombrie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la 02.09.2020 reclamanta A. (în continuare, A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în temeiul răspunderii contractuale, plata sumei totale de 1.056.969,29 lei, compusă din: 878.380,73 lei reprezentând contravaloare evenimente sportive, 137.093,39 lei contravaloare utilități și penalități de întârziere de 41.495,17 lei.

Prin notele de sedință depuse în cauză la 25.03.2021 pârâta  a solicitat respingerea acțiunii față de împrejurarea că sumele datorate au fost compensate în conformitate cu dispozițiile art. 1617 alin. (1) C.civ. cu sumele datorate Municipiului București, respectiv cu creanțele pârâtei rezultate din serviciile de mentenanță a gazonului Arenei Naționale, astfel cum s-a stabilit prin protocolul de colaborare nr. 4048/01.11.2017.

Prin încheierea din 25.03.2021 Tribunalul București, Secția a V-a civilă a declinat soluționarea cauzei în favoarea Secției a VI-a a aceleiași instanțe, care a soluționat litigiul prin sentința civilă nr. 1640/10.06.2021 în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, iar pentru motivele opuse ca apărări în fața primei instanțe, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 79/18.01.2022, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva deciziei a declarat apel pârâta solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în baza motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Prin acestea recurenta a susținut că au fost greșit aplicate și interpretate dispozițiile art. 1617 alin. (1) C.civ., cele ale art. 1270 și art. 1350 C.civ. referitoare la principiile răspunderii contractuale.

Astfel, instanța de apel a considerat greșit că sumele cerute la plată prin acțiunea introductivă nu au fost contestate ori lipsa contestației privind existența debitelor, în condițiile în care a fost invocată stingerea debitului prin compensație, astfel cum s-a detaliat și în apel. S-a opus și demonstrat în apel că datoriile pretinse de A. au fost stinse prin compensație anterior declanșării litigiului în modalitatea agreată de proprietarul arenei naționale, însă aceste chestiuni nu au fost în mod specific examinate.

S-a susținut că instanța de apel a soluționat cauza reținând că nu există datorii reciproce spre a fi stinse prin compensare, în baza unei interpretări care a evaluat greșit natura și limitele dreptului de administrare pe care reclamanta îl are asupra Stadionului Național „Lia Manoliu”. Această instanță a reținut că sumele cu privire la care apelanta pretindea calitatea de creditoare nu sunt opozabile reclamantei A., pe care a considerat-o o entitate distinctă de Municipiul București, așa încât a reținut că în cauză nu era îndeplinită condiția reciprocității datoriilor în bani, pentru a opera compensarea.

În acest sens, recurenta a subliniat că este esențial a se cunoaște că dreptul de administrare este condiționat de existența unui raport de subordonare între subiectele raportului juridic de administrare a unui bun integrat domeniului public. Acest raport există între Municipiul București și A. și rezultă din acte cu caracter public, accesibile tuturor persoanelor interesate.

Ca titular al dreptului de proprietate publică, entitatea publică constituie, în temeiul dispozițiilor legale ale Legii nr. 215/2001, respectiv ale art. 300 C. adm., dreptul de administrare care conferă titularului său atributul de a valorifica optim bunul, cu respectarea obligațiilor prevăzute în actul de constituire a acestui drept real, a limitărilor prevăzute de lege, de unde rezultă, în principal, că dreptul de administrare nu poate fi opus constituitorului, adică titularului dreptului de proprietate asupra bunului, căruia administratorul i se subordonează.

Față de aceste particularități, în legătură cu acest bun, reclamanta, subordonată entității principale, Municipiul București, nu poate ignora protocolul de colaborare încheiat de municipiu cu recurenta-pârâtă, act care conferă acestei părți litigante dreptul de a compensa creanțele proprii cu sumele datorate, rezultând din închirierea stadionului și plata utilităților, adică, tocmai sumele cerute de reclamantă prin cererea principală.

De altfel, aceste sume au fost compensate convențional, prin semnarea proceselor-verbale de compensare și a ordinelor de compensare, această operațiune fiind recunoscută de către A. prin adresa nr. 1967/26.02.2018.

Evocând valoarea juridică a ordinului de compensare și regimul stabilit acesteia conform H.G. nr. 685/1999, dar și dispozițiile art. 128 alin. (1) C.adm., recurenta a arătat că actele autorităților administrației publice locale aprobate sau emise fără a fi fundamentate, semnate sau contrasemnate ori avizate din punct de vedere tehnic sau al legalității, produc efecte juridice depline, iar în cazul producerii unor consecințe vătămătoare este angajată răspunderea juridică a semnatarilor.

S-a arătat că instanța de apel a ales totuși să nu dea nicio valoare operațiunilor preexistente de compensare și protocolului de colaborare evocat, încălcând valoarea juridică și efectele contractului opus de pârâtă în proces, considerând doar că acest protocol este inopozabil reclamantei și că apelanta nu a demonstrat caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor proprii și reciprocitatea dintre creanțele opuse de titulari.

În final, recurenta a subliniat că și în cazul în care s-ar considera lipsa de valoare juridică a compensării opuse în apărare, pârâta s-a întemeiat cu bună-credință pe valoarea acesteia, așa încât a considerat cu temei, fără nicio culpă, că datoria sa față de pârâtă este stinsă și nu trebuia să fie îndatorată la plata întregii sume, de vreme ce în toată perioada pârâta a asigurat mentenanța gazonului Arenei Naționale.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv și anularea lui pentru neîncadrarea motivelor recursului în cele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Excepțiile formulate au fost respinse ca nefondate de instanța de recurs, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din 12.10.2022, când Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra temeiniciei căii extraordinare de atac, încheiere care face parte integrantă a prezentei decizii.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, sub aspectul stării de fapt necontestate în cauză de litiganți, că între A., entitate titulară a unui drept de administrare, și S.C. B. S.A., în calitate de organizator al evenimentelor sportive, s-au încheiat în perioada 2017-2018 multiple contracte de eveniment sportiv privind Stadionul Național „Lia Manoliu”, în baza cărora organizatorul se obliga să plătească prețul folosinței arenei sportive și contravaloarea utilităților corespunzătoare, sens în care s-au emis o serie de facturi, anexate cererii de chemare în judecată, în legătură cu care a fost determinată pretenția care constituie obiectul acestei acțiuni.

Opunând apărarea proprie, potrivit art. 1617 alin. (1) C.civ., în apel, pârâta a arătat că toate aceste datorii au fost stinse prin compensare, posibilă potrivit unui protocol de colaborare încheiat între S.C. B.. S.A. și Municipiul București, titular al dreptului de proprietate al arenei sportive. În acest sens, în apel, s-au anexat ordine de compensare în virtutea cărora s-a pretins stinsă creanța A., cerându-se instanței de apel valorificarea acestora în evocarea fondului.

Instanța de apel a reținut însă că apelanta reclamantă nu contestă cele constatate de prima instanță referitoare la existența debitului și cuantumul acestuia, ci că solicită instanței de prim control judiciar efectuarea compensării legale a acestora cu creanțele pe care S.C. B. S.A. le deține împotriva Municipiului București, statuând astfel, în primul rând, că nu este îndeplinită condiția legală a reciprocității datoriilor, spre a putea da eficiență cererii de compensare până la concurența celei mai mici. A dezvoltat argumente în temeiul cărora a subliniat că Municipiul București este titularul dreptului de proprietate al bunului în discuție, însă A. este un subiect distinct de drept în raport cu acest titular, iar interdependența administrativă dintre cele două persoane juridice nu modifică regulile compensării, deoarece între patrimoniile acestora nu există confuziune. În final, a subliniat că nu este relevant că părțile au considerat posibilă compensarea legală, indicând în acest sens date contabile ori corespondență, apelanta fiind, în legătură cu acest lucru, în eroare.

Recursul opune aplicarea greșită a legii în apel, a dispozițiilor art. 1617 alin. (1), art. 1270 și art. 1350 C.civ., precum și evaluarea greșită a limitelor raportului de administrare a unui bun ce aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale, chestiune în legătură cu care s-a ignorat că administratorul A. este subordonat Municipiului București care, pe de o parte, este acționarul principal al reclamantei, iar pe de altă parte poate condiționa limitele materiale și juridice ale dreptului de administrare, neputându-i-se opune de către administrator acest drept derivat.

Înalta Curte relevă, în acest context, într-un prim considerent, că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. presupune aplicarea ori interpretarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înglobează și ignorarea acestora, în condițiile în care anumite norme de drept erau incidente și a căror aplicare a fost cerută în mod direct sau implicit de părți, întrucât acestea le-au considerat esențiale în soluționarea cauzei.

În acest sens constată că apelanta a solicitat instanței de apel ca în virtutea compensării, care, în accepțiunea părții, a operat deja, să constate că datoria afirmată de reclamantă în proces era stinsă, astfel cum rezulta din protocolul de colaborare și ordinele de compensare depuse în cauză, operațiune recunoscută de reclamantă și demonstrată în baza înscrisurilor administrate.

Deși nu este mai puțin adevărat că apelanta-pârâtă și-a fondat această apărare de substanță pe dispozițiile art. 1617 alin. (1) C.civ. care se referă la condițiile compensării legale, ceea ce, aparent, semnifica faptul că partea solicita instanței să realizeze în proces compensarea legală, în realitate, în mod esențial, această apărare a fost invocată spre a paraliza acțiunea reclamantei, în scopul de a se demonstra că datoria fusese stinsă prin compensare convențională.

În alte cuvinte, apărarea părții chemate în judecată a opus în apel existența unor convenții de compensare anterioare litigiului, care aveau ca obiect pretențiile deduse judecății, cerând instanței să valorifice aceste compensări ca modalitate de stingere a obligațiilor proprii și în puterea art. 1270 C.civ. și să constate că datoriile afirmate erau stinse.

Că instanța de apel a înțeles greșit conținutul apelului, determinat de invocarea eronată a art. 1617 alin. (1) C.civ., dându-i o semnificație care nu concorda cu intenția părții, rezultă din împrejurarea că s-a avut ca premisă faptul că „pârâta nu contestă în niciun fel cele constatate de prima instanță cu privire la

existența debitului și cuantumul acestuia

” și că a examinat condițiile compensării legale, dezvoltând considerente care argumentează lipsa cerinței reciprocității datoriilor și lipsa identității între patrimoniile A. și cel al Municipiului București ori a confuziunii acestora.

Prin urmare, apelul a supus instanței devolutive de control judiciar stingerea datoriilor părților prin compensare convențională, atașându-se apelului o serie de înscrisuri, între care solicitarea Municipiului București adresată pârâtei pentru refacturarea creanțelor S.C. B. S.A., rezultate din protocolul de colaborare nr. 4048/01.11.2017, către A., ca titular al dreptului de administrare, ordine de compensare încheiate între litiganți în legătură cu facturile opuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, după conformarea pârâtei la indicațiile titularului dreptului de proprietate al arenei sportive, corespondența dintre părți referitoare la operațiunile de compensare efectuate.

Or, în aceste circumstanțe, curtea de apel avea îndatorirea de a verifica existența creanțelor reclamantei și de a decide asupra aplicării art. 1270 C.civ., adică de a evalua cum s-au repercutat asupra raportului juridic judecat aceste convenții premergătoare litigiului ori dacă prin convențiile de compensare a fost stinsă creanța solicitată în integralitate ori numai parțial.

În aceste condiții, apelanta a cerut instanței, nu aplicarea art. 1617 alin. (1) C.civ., chiar dacă această dispoziție s-a integrat între temeiurile enumerate de parte, ci evaluarea aplicării art. 1270 prin raportare la art. 1615 C.civ., norme pe care instanța de apel în mod greșit nu le-a avut în vedere.

Prin urmare, în apel judecata cauzei s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, ca o consecință a evaluării greșite a temeiurilor acestuia, care trebuiau considerate pe baza unei juste evaluări a conținutului apelului și în raport cu intenția apelantului.

Înalta Curte subliniază, consecvent celor reținute, că atât considerentele instanței de apel referitoare la lipsa identității juridice între Municipiul București și A., la eroarea în care s-a plasat apelanta în considerarea posibilității compensării creanțelor care nu îndeplineau condiția reciprocității, cât și motivele de recurs referitoare la relația juridică dintre titularul dreptului de proprietate și cel al dreptului de administrare al unui bun aflat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale sunt situate în subsecvența aplicării art. 1617 alin. (1) C.civ., temei de drept care nu avea incidență în litigiu.

Astfel, subliniază că o soluționare justă a apelului nu se putea raporta nici la distincția juridică relevată în apel și nici la caracteristica relației de subordonare dintre titularul dreptului de proprietate publică și titularul dreptului de administrare ori la inopozabilitatea drepturilor constituite de administrator contra proprietarului, chestiune care se impunea evaluată prin raportare obiectivă la bunul dat în administrare și la relația juridică dintre proprietar și administrator, cum a expus pe larg recurenta, atâta vreme cât evaluarea acestei chestiuni era în legătură cu compensarea de drept a creanțelor prin mijlocirea curții de apel, care nu era necesar a fi examinată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea deciziei atacate și, conform art. 497 C.proc.civ., trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, cu prilejul căreia vor fi avute în vedere chestiunile litigioase dezlegate prin această decizie și, concordant, examinarea corespunzătoare a probelor administrate în fața instanțelor de fond și ordonarea din oficiu, dacă este cazul, a probelor necesare unei corecte soluționări a acțiunii.