ÎCCJ, decizie (scj.ro #86770)

Compensația legală. Condiții cumulative.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Moduri de stingere a

obligațiilor. Compensația legală. Condiții.

Index alfabetic :

Obligații.

- Compensația legală.

- Condiții cumulative.

Cod civil : art. 1143; art. 1145.

Potrivit art. 1145 Cod civil,

compensația nu are loc decât între două datorii care sunt certe,

lichide și exigibile.

Pentru a opera compensația este necesar ca acele datorii să fie

și simultane, întrucât finalitatea acestei operațiuni juridice se

limitează doar la plata restului necompensat, împiedicând astfel

părțile să facă plăți inutile.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 1890 din 20 martie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamanta A.C.S. F.C. D. a chemat în

judecată C.S.D.  pentru a se constata că între

părți  a operat o compensare a creanțelor până la

concurența sumei de 13.008.345.084 lei.

In motivarea cererii, s-a arătat

că între părți a fost încheiat contractul de asociere  nr.

2640 din 16 iulie 2002,  modificat prin actul adițional din 3

februarie 2003, în vederea promovării activității celor

două cluburi și exploatarea în comun a bazei materiale ce intră

în compunerea imobilului din Șos. Ștefan cel Mare și a

imobilului din satul Săftica. Pârâtul a adus ca aport la asociere

folosința celor două imobile, asumându-și obligația de a

efectua lucrările de reparații capitale și modernizare a bazei

materiale. Aceste lucrări au fost efectuate pe perioada derulării

convenției părților, însă costurile au fost suportate de

reclamantă.

Prin sentința  nr. 1143 din 4

octombrie 2006 Tribunalul București,  secția a V-a civilă a

respins acțiunea, reținând că nu sunt îndeplinite

condițiile cumulative pentru intervenirea compensației legale,

conform art. 1144 C.civ.

S-a reținut de către

instanța fondului că, potrivit clauzelor contractului de asociere,

pârâtul și-a asumat obligația de a asigura asociatului folosirea

bazei materiale, de a moderniza și efectua reparații capitale ale

bazei, în funcție de resursele aprobate de Ministerul de Interne, iar

reclamanta și-a asumat obligația să folosească bunurile

aduse ca aport în asociere conform destinației, să încaseze

veniturile obținute din exploatarea bazei materiale și să le

repartizeze către asociați ( în cote de 50%), să achite

contravaloarea utilităților. Ulterior, părțile au încheiat

un act adițional prin care s-au redefinit noțiunile de bază

materială și clauzele referitoare la obligațiile

părților.

Împotriva acestei hotărâri,

A.C.S.F.C.D. a formulat apel, invocând că ambele creanțe  au ca

temei contractul de asociere, iar creanța invocată este, contrar

reținerilor instanței de fond, certă, lichidă,

exigibilă de la momentul nașterii ei și

recunoscută de pârât.

Curtea de Apel București, secția

a  III-a civilă, prin decizia nr. 329   din 22 mai

2007  a respins apelul ca nefondat, reținând că existența

creanței invocate de reclamantă este discutabilă din punct de

vedere juridic. Lucrările exemplificate în raportul de expertiză, au

fost realizate anterior încheierii contractului de asociere, iar valoarea lor

nu poate fi suportată de pârât pentru că părțile nu au convenit

asupra lor.

Lucrările menționate în raportul

de expertiză constituiau în parte obligația pârâtului, înscriindu-se

în categoria de reparații capitale, chiar dacă au fost făcute de

reclamantă. Avizele obținute ulterior semnării contractului de

asociere, respectiv autorizațiile de construcție, au vizat realizarea

unor construcții ce urmau a intra în patrimonial pârâtului, fapt ce nu

înseamnă că pârâtul a respectat condiția impusă prin

contractul de asociere. Reclamanta a procedat la realizarea acestor investiții

fără să se asigure că pârâtul dispune de fondurile

necesare, iar obținerea avizelor nu înseamnă că fondurile au

și fost alocate de Ministerul de Interne.

In această situație, nu se poate

aprecia că lucrările au fost realizate cu

acordul asociatului.

Datoria reclamantei nu poate fi

verificată întrucât aceasta, potrivit contractului, în măsura în care

nu achită la timp utilitățile aferente bazei materiale, este

obligată să plătească penalități pe fiecare zi de

întârziere. Prin neîncasarea acestei creanțe de către pârât  nu

s-a putut constitui nici fondul pentru finanțarea cheltuielilor materiale

și de capital necesare respectării obligației contractuale de

către asociatul C.S.D.

Împotriva deciziei instanței de apel,

a declarat recurs A.C.S.F.C.D., în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct.

9 C.proc.civ., invocând următoarele argumente:

Hotărârea cuprinde motive

contradictorii întrucât, pe de o parte instanța reține dubiul asupra

existenței creanței, iar pe de altă parte vorbește despre

recunoașterea acesteia de către pârât

Instanța a interpretat

greșit actul dedus judecății, în opinia recurentei solicitarea

autorizațiilor reprezintă aprobarea de către pârât a

efectuării lucrărilor și, implicit, recunoașterea creanței.

Hotărârea este dată cu aplicarea

greșită a legii; instanța a nesocotit principiul forței

obligatorii a actelor juridice, respectiv a contractului de asociere care

reprezintă izvorul creanței și a dispozițiilor art. 379

alin.(3) și alin.(4) C.proc.civ., întrucât câtimea creanței

este determinată prin acte emanând de la debitor, de asemenea nu a

ținut cont că obligația a devenit exigibilă imediat ce a

luat naștere.

Recursul  nu este fondat.

Compensația, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de

art. 1143 și urm. din Codul civil, operează în cazurile și

condițiile expres arătate. Intre acestea, potrivit art. 1145 Cod

civil, compensația nu are loc decât între două datorii care sunt

certe, lichide și exigibile.

Deși legea nu prevede expres, pentru a opera compensația este necesar

ca acele datorii să fie și simultane, întrucât finalitatea acestei

operațiuni juridice se limitează doar la plata restului necompensat,

împiedicând astfel părțile să facă plăți inutile.

In speță, nu este îndeplinită nici una din condițiile

cumulative impuse de lege pentru compensarea datoriilor.

Creanța invocată de reclamantă nu este certă. Pe parcursul

derulării

litigiului, pârâtul a susținut în mod constant

că lucrările de modernizare și reparații capitale, al

căror cuantum este solicitat, au fost executate anterior încheierii

convenției de asociere de către reclamantă în interesul său

și asupra unor părți ale imobilului care nu fac obiectul

folosinței pârâtului C.S.D.

Cele două datorii nu sunt lichide, nefiind stabilită exact valoarea

fiecăreia. Astfel, referitor la datoria reclamantei, în cererea

introductivă de instanță, s-a afirmat că aceasta ar fi de

1.850.400,47 lei, în timp ce pârâtul a susținut  că, în

realitate, suma se cifrează la 3.142.658.03 lei și face obiectul

dosarului civil nr. 8694/2/2006 aflat pe rolul Tribunalului București.

Nici creanța reclamantei nu a fost dovedită cu probe pertinente. La

dosar nu s-a depus nici un act generator al acesteia sau alte înscrisuri din

care să rezulte că pârâtul ar fi recunoscut-o.

Stingerea datoriilor prin compensare operează de la data la care acestea

au devenit scadente, or, în speță nu s-au administrat probe în acest

sens.

Nu se poate reține afirmația recurentei potrivit căreia datoria

devine scadentă de la momentul nașterii ei. Datoria reclamantei,

respectiv plata utilităților, impune o executare succesivă, cu

termene diferite de îndeplinire, iar depășirea acestor termene atrage

perceperea penalităților de întârziere, astfel încât este aproape

imposibil de determinat data scadenței. Mai mult, din probe nu

rezultă nici perioada în care s-a acumulat această datorie, se

precizează doar că este posterioară încheierii convenției

de asociere. Cât privește datoria pârâtului, cheltuielile de

reparații capitale și modernizări, este mai mult ca sigur

că și aceasta a fost afectată de un termen suspensiv,

recepția lucrărilor, termen care nu rezultă din probele

administrate.

De asemenea, cele două obligații nu sunt simultane. Datoria

reclamantei izvorăște din convenția de asociere, în timp ce

obligația pârâtului este cu mult anterioară, fiind asumată în

perioada 1995-2000, când s-au efectuat lucrările de modernizare.

Decizia atacată nu cuprinde motive contradictorii. In considerente nu se

face vorbire despre recunoașterea creanței

recurentei de către pârât. Din contră, instanța a apreciat

că obținerea avizelor necesare efectuării lucrărilor de

reparații și modernizări nu presupune acordul pârâtului la

realizarea acestor lucrări.

Întrucât instanțele au reținut corect că nu sunt îndeplinite

cerințele legale pentru compensarea datoriilor reciproce ale

părților,  recursul a fost respins ca nefondat.