ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1890/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V -a civilă, reclamanta A.C.S.F.C.D. a chemat în judecată pe paratul C.S.D. București pentru a se constata că între părți a operat o compensare a creanțelor până la concurența sumei de 13.008.345.084 lei. În motivarea cererii s-a arătat că între părți a fost încheiat contractul de asociere nr. 2640 din 16 iulie 2002, modificat prin actul adițional nr. 1 din 3 februarie 2003, în vederea promovării activității celor două cluburi și exploatarea în comun a bazei materiale ce intră în compunerea imobilului din Ș. nr. 7-9 și a imobilului din satul Săftica.

Pârâtul a adus ca aport la asociere folosința celor două imobile, asumându-și obligația de a efectua lucrările de reparații capitale și modernizare a bazei materiale. Aceste lucrări au fost efectuate pe perioada derulării convenției părților, însă costurile au fost suportate de reclamantă, suma ridicându-se la 13.008.345.084 lei astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de comun acord. Pârâtul a susținut în întâmpinare că pretențiile reclamantei reprezintă contravaloarea unor demersuri efectuate în perioada l995-2000, când între părți nu era încheiat contractul de asociere, iar o parte dintre lucrări constituie obligația asumată de pârât executată însă de reclamantă din proprie inițiativă, fără consultarea celeilalte părți.

Prin sentința nr. 1143 din 4 octombrie 2006 Tribunalul București- secția a V-a civilă a respins acțiunea reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru intervenirea compensației legale, conform art. 1144 C. civ. Potrivit clauzelor contractului de asociere pârâtul și-a asumat obligația de a asigura asociatului folosirea bazei materiale, de a moderniza și efectua reparații capitale ale bazei materiale în funcție de resursele materiale aprobate de Ministerul de Interne, iar reclamanta și-a asumat obligația să folosească bunurile aduse ca aport în asociere conform destinației, să încaseze veniturile obținute din exploatarea bazei materiale și să le repartizeze către asociați (în cote de 50%), să achite contravaloarea utilităților.

Ulterior, părțile au încheiat un act adițional prin care s-au redefinit noțiunile de bază materială și clauzele referitoare la obligațiile părților. Reclamanta invocă faptul că este debitoarea pârâtului în limita obligației sale de a plăti contravaloarea utilităților și a beneficiilor, în cuantum de 1.850.400,47 lei, dar, în aceeași timp invocă și calitatea de creditor al pârâtului pentru o obligație de 1.300.843,5 lei reprezentând cheltuieli de reparare, modernizare și întreținere a bazei materiale. Ultima obligație nu este lichidă și exigibilă pentru a fi opusă celeilalte părți. Nu se cunoaște valoarea ei exactă și nu se știe dacă este scadentă. Mai mult, această creanță a izvorât anterior semnării convenției de asociere dintre părți.

În termenul legal a formulat apel reclamanta A.C.S.F.C.D. invocând că ambele creanțe au ca temei contractul de asociere, iar creanța invocată este, contrar reținerilor instanței de fond, certă, lichidă, exigibilă de la momentul nașterii ei și recunoscută de pârât. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 329 din 22 mai 2007 a respins apelul ca nefondat, reținând că existența creanței invocate de reclamantă este discutabilă din punct de vedere juridic. Lucrările exemplificate în raportul de expertiză au fost realizate anterior încheierii contractului de asociere, iar valoarea lor nu poate fi suportată de pârât pentru că părțile nu au convenit asupra lor. Lucrările menționate în raportul de expertiză constituiau în parte obligația pârâtului, înscriindu-se în categoria de reparații capitale, chiar dacă au fost făcute de reclamantă.

Avizele obținute ulterior semnării contractului de asociere, respectiv autorizațiile de construcție, au vizat realizarea unor construcții ce urmau a intra în patrimonial pârâtului, fapt ce nu înseamnă că pârâtul a respectat condiția impusă prin contractul de asociere. Reclamanta a procedat la realizarea acestor investiții fără să se asigure că pârâtul dispune de fondurile necesare, iar obținerea avizelor nu înseamnă că fondurile au și fost alocate de Ministerul de Interne. În această situație nu se poate aprecia că lucrările au fost realizate cu acordul asociatului. Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că părțile au dorit să-și compenseze reciproc creanțele. De asemenea, nu s-a dovedit dacă această creanță este lichidă și exigibilă.

Datoria reclamantei nu poate fi verificată întrucât aceasta, potrivit contractului, în măsura în care nu achită la timp utilitățile aferente bazei materiale este obligată să plătească penalități pe fiecare zi de întârziere. Prin neîncasarea acestei creanțe de către pârât nu s-a putut constitui nici fondul pentru finanțarea cheltuielilor materiale și de capital necesare respectării obligației contractuale de către asociatul C.S.D. București. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta A.C.S.F.C.D., în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., invocând următoarele argumente: - hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte instanța reține dubiul asupra existenței creanței, iar pe de altă parte vorbește despre recunoașterea acesteia de către pârât - instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, în opinia recurentei solicitarea autorizațiilor reprezintă aprobarea de către pârât a efectuării lucrărilor și, implicit, recunoașterea creanței - hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii; instanța a nesocotit principiul forței obligatorii a actelor juridice, respectiv a contractului de asociere care reprezintă izvorul creanței și a dispozițiilor art. 379 alin. (3) și (4) C. proc. civ., întrucât câtimea creanței este determinată prin acte emanând de la debitor, de asemenea nu a ținut cont că obligația a devenit exigibilă imediat ce a luat naștere.

Recursul nu este fondat. Compensația, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de art. 1143 și urm. C. civ., operează în cazurile și condițiile expres arătate. Între acestea, potrivit art. 1145 C. civ., compensația nu are loc decât între două datorii care sunt certe, lichide și exigibile. Deși legea nu prevede expres, pentru a opera compensația este necesar ca cele datorii să fie și simultane, întrucât finalitatea acestei operațiuni juridice se limitează doar la plata restului necompensat, împiedicând astfel părțile să facă plăți inutile. În speță, nu este îndeplinită nici una din condițiile cumulative impuse de lege pentru compensarea datoriilor. Creanța invocată de reclamantă nu este certă.

Pe parcursul derulării litigiului pârâtul a susținut în mod constant că lucrările de modernizare și reparații capitale, al căror cuantum este solicitat, au fost executate anterior încheierii convenției de asociere de către reclamantă în interesul său și asupra unor părți ale imobilului care nu fac obiectul folosinței pârâtului C.S.D. Cele două datorii nu sunt lichide, nefiind stabilită exact valoarea fiecăreia. Astfel, referitor la datoria reclamantei, în cererea introductivă de instanță s-a afirmat că aceasta ar fi de 1.850.400,47 lei, în timp ce pârâtul a susținut că, în realitate, suma se cifrează la 3.142.658.03 lei și face obiectul dosarului civil nr. 8694/2/2006 aflat pe rolul Tribunalului București.

Nici creanța reclamantei nu a fost dovedită cu probe pertinente. La dosar nu s-a depus nici un act generator al acesteia sau alte înscrisuri din care să rezulte că pârâtul ar fi recunoscut-o. Stingerea datoriilor prin compensare operează de la data la care acestea au devenit scadente, or, în speță nu s-au administrat probe în acest sens. Nu se poate reține afirmația recurentei potrivit căreia datoria devine scadentă de la momentul nașterii ei. Datoria reclamantei, respectiv plata utilităților, impune o executare succesivă, cu termene diferite de îndeplinire, iar depășirea acestor termene atrage perceperea penalităților de întârziere, astfel încât este aproape imposibil de determinat data scadenței.

Mai mult, din probe nu rezultă nici perioada în care s-a acumulat această datorie, se precizează doar că este posterioară încheierii convenției de asociere. Cât privește datoria pârâtului, cheltuielile de reparații capitale și modernizări, este mai mult ca sigur că și aceasta a fost afectată de un termen suspensiv, recepția lucrărilor, termen care nu rezultă din probele administrate. De asemenea, cele două obligații nu sunt simultane. Datoria reclamantei izvorăște din convenția de asociere, în timp ce obligația pârâtului este cu mult anterioară, fiind asumată în perioada 1995-2000 când s-au efectuat lucrările de modernizare. Decizia atacată nu cuprinde motive contradictorii. În considerente nu se face vorbire despre recunoașterea creanței recurentei de către pârât.

Din contră, instanța a apreciat că obținerea avizelor necesare efectuării lucrărilor de reparații și modernizări nu presupune acordul pârâtului la realizarea acestor lucrări. Întrucât instanțele au reținut corect că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru compensarea datoriilor reciproce ale părților, recursul se va respinge ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.C.S.F.C.D. împotriva deciziei nr. 329 din 22 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 martie 2008.