ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
fata:
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Obiectul cauzei.
Prin acțiunea introductivă reclamanta SC C.
SRL a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA la plata sumei de 801.352,26 lei,
reprezentând penalități de întârziere, actualizate cu indicele de inflație.
Potrivit reclamantei
penalitățile solicitate își au izvorul in contractul de închiriere mijloace de
transport auto nr. x/2006 în temeiul căruia pârâta și-a asumat obligația de
plata a prețului, cu scadența la 30 de zile de la data emiterii facturilor, plata
facturilor fiind efectuată cu întârziere.
În drept acțiunea a
fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1069 alin. (2) C. civ.
Prin precizarea de
acțiune reclamanta a solicitat actualizarea sumei pe perioada cuprinsă între
data introducerii acțiunii si până la data plății efective.
Pârâta a invocat excepția
lipsei procedurii concilierii directe și excepția privind lipsa calității de
reprezentant, excepții respinse de către instanță prin încheiere.
Sentința de fond
Tribunalul București,
secția a VI-a comerciala, astfel investit prin Sentința comercială nr. 10565
din 3 iulie 2009 a admis în parte acțiunea si a obligat pârâta la plata sumei
de 173.308,90 lei, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației.
Pentru a hotărî
astfel prima instanță a reținut in fapt si in drept următoarele:
La data de 13 septembrie
2006, între reclamanta in calitate de locator si parata locatar s-a încheiat
contractul de închiriere având ca obiect transmiterea dreptului de folosință
asupra unor autobasculante individualizate în anexa la contract, termenul locațiunii
fiind stabilit pana la data de 1 martie 2007. Prețul închirierii convenit de
43.200 lei /luna /autobasculanta, plus TVA a fost modificat prin actul
adițional din 1 noiembrie 2006 la suma de 3,20 RON /km plus TVA, iar prin
clauza penală înscrisă in contract părțile au stabilit penalități in cuantum de
0,10% din valoarea sumelor neplătite pentru fiecare zi de întârziere începând
cu data scadentei.
Din raportul de
expertiza dispus in cauza, care a stabilit chiria datorata in funcție de
numărul de kilometri rezultați din verificarea foilor de parcurs, instanța a
reținut că societatea pârâta a achitat cu întârziere facturile emise in baza
contractului, ceea ce atrage activarea clauzei penale înscrisa la art. 7 pct. 1
din contract.
În temeiul art. 969
si art. 1066 C. civ. si având in vedere si faptul ca prin devalorizarea monedei
naționale corespunzător indicelui de inflație in patrimoniul reclamantei s-a
produs un prejudiciu, instanța a admis in parte acțiunea.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta, pentru motive de nelegalitate
si netemeinicie.
Curtea de Apel
București prin Decizia comercială nr. 11 din 14 ianuarie 2010 a anulat ca insuficient timbrat apelul reclamantei și a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Instanța de apel a
analizat susținerile pârâtei privind amânarea intenționată a plății facturilor,
deoarece acestea conțineau sume mai mari decât debitul real, a apreciat că
pârâta avea posibilitatea să le refuze la plată, lucru care nu s-a întâmplat.
Din corespondența dintre părți instanța a reținut ca facturile privind
penalități au fost refuzate în mod general și fără un motiv justificat.
Totodată instanța de
apel analizând si criticile pârâtei privind omologarea concluziilor expertizei,
în ceea ce privește modul de calcul al penalităților, a constatat ca suma
facturata in plus cu titlu de debit principal de 102.047 lei nu a fost avuta in
vedere la calculul penalităților acordate.
Recursul .
Motivele de recurs.
Împotriva acestei
decizii, parata SC P. SA a declarat recurs prin cererea înregistrata la data de
4 martie 2010, in termen legal, solicitând modificarea in parte a deciziei,
admiterea apelului promovat împotriva sentinței tribunalului si pe fond
respingerea in întregime a acțiunii reclamantei.
Recurenta si-a întemeiat
recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea si aplicarea
greșita a legii.
În dezvoltarea
motivelor de recurs recurenta arata in prealabil ca ambele hotărâri sunt în
parte corecte, dar cu toate acestea au fost înlăturate nejustificat apărările
pârâtei.
A fost greșit
interpretat art. 969 C. civ., întrucât în cauză nu se poate vorbi de un refuz
nejustificat la plata facturilor din partea pârâtei, deoarece pârâta și-a asumat
obligația de a plăti facturile la termenele prevăzute în contract, nefiind
încălcată obligația de plată a facturilor în mod culpabil.
Din concluziile
expertizei contabile a rezultat că refuzul de plată a fost justificat de
facturarea suplimentar și necontractual a unei sume deloc neglijabile, de peste
un miliard lei vechi nefiind încălcată obligația instituită cu rang de
principiu prevăzută de art. 970 C. civ.
Precizează că nu
contestă corectitudinea raportului de expertiză și nici faptul că facturile au
fost plătite cu întârziere, însă aplicarea sancțiunii privind plata de
penalități trebuie corelată cu îndeplinirea culpabilă a obligațiilor.
În acest sens
recurenta arata ca in mod constant si repetat pe durata executării contractului
si ulterior a solicitat intimatei efectuarea unei expertize contabile
extrajudiciare care sa verifice corectitudinea facturilor emise, operație
refuzată de către intimata. Susține recurenta că în aceste condiții întârzierile
la plata facturilor au fost înregistrate in vederea evitării unor plăti
nedatorate.
Asupra recursului.
Înalta Curte examinând
in cadrul controlului de nelegalitate criticile aduse deciziei pronunțate in
apel constata ca recursul este nefondat pentru considerentele care urmează.
Chestiunea pe care
recurenta o pune in discuție se circumscrie exclusiv unor aspecte de
netemeinicie vizând stabilirea situației de fapt si lipsa sa de culpa în plata
cu întârziere a facturilor emise de intimată, aspecte care scapă controlului
casației in actuala reglementare a recursului.
În cauza situația de
fapt statuata de prima instanță a fost verificată si confirmată de instanța de
apel, ca instanță devolutivă cele astfel reținute fiind fundamentate pe o
analiza obiectiva a probelor administrate.
Considerentele
instanței de apel, in sensul ca in lipsa unui refuz justificat, chiar si parțial
la plata facturilor privind debitul principal, simpla suspiciune a faptului ca
sumele facturate nu sunt corecte, nu o îndreptățeau pe pârâtă să plătească cu
întârziere facturile in integralitatea lor, sunt din perspectiva art. 969 C.
civ. pertinente.
De vreme ce părțile
au stabilit în art. 7 pct. 1 din contract că beneficiarul locatar în ipoteza in
care nu achită facturile la scadentă va plăti penalități de întârziere in
cuantum de 0,10% din valoarea sumelor neachitate, iar expertiza a constatat
întârzieri la plata sumelor datorate cu titlu de debit principal, al cărui
cuantum nu este contestat, aplicarea clauzei penale convenita de părți nu este
susceptibila de critică din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Aserțiunea recurentei
în sensul că neplata la scadență a sumelor datorate cu titlu de chirie a fost
adoptată pentru a evita o plată nedatorată, nu este de natură să impună o altă
concluzie cu privire la dezlegarea dată în cauză, o atare conduită fiind
contrară bunelor practici specifice comerțului și executării cu bună-credință a
convențiilor legal încheiate.
Așa fiind, Înalta
Curte constatând că în cauză, hotărârea recurată nu este susceptibilă de
critică pe aspectul invocat, al încălcării și aplicării greșite a convenției
părților, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul
recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefundat recursul
declarat de pârâta SC P. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 11 din
14 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 iulie 2010.