ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2010

Obiectul cauzei. Prin acțiunea introductivă reclamanta SC C. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA la plata sumei de 801.352,26 lei, reprezentând penalități de întârziere, actualizate cu indicele de inflație. Potrivit reclamantei penalitățile solicitate își au izvorul in contractul de închiriere mijloace de transport auto nr. x/2006 în temeiul căruia pârâta și-a asumat obligația de plata a prețului, cu scadența la 30 de zile de la data emiterii facturilor, plata facturilor fiind efectuată cu întârziere. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1069 alin. (2) C. civ. Prin precizarea de acțiune reclamanta a solicitat actualizarea sumei pe perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii si până la data plății efective. Pârâta a invocat excepția lipsei procedurii concilierii directe și excepția privind lipsa calității de reprezentant, excepții respinse de către instanță prin încheiere.

Sentința de fond Tribunalul București, secția a VI-a comerciala, astfel investit prin Sentința comercială nr. 10565 din 3 iulie 2009 a admis în parte acțiunea si a obligat pârâta la plata sumei de 173.308,90 lei, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut in fapt si in drept următoarele: La data de 13 septembrie 2006, între reclamanta in calitate de locator si parata locatar s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect transmiterea dreptului de folosință asupra unor autobasculante individualizate în anexa la contract, termenul locațiunii fiind stabilit pana la data de 1 martie 2007. Prețul închirierii convenit de 43.200 lei /luna /autobasculanta, plus TVA a fost modificat prin actul adițional din 1 noiembrie 2006 la suma de 3,20 RON /km plus TVA, iar prin clauza penală înscrisă in contract părțile au stabilit penalități in cuantum de 0,10% din valoarea sumelor neplătite pentru fiecare zi de întârziere începând cu data scadentei. Din raportul de expertiza dispus in cauza, care a stabilit chiria datorata in funcție de numărul de kilometri rezultați din verificarea foilor de parcurs, instanța a reținut că societatea pârâta a achitat cu întârziere facturile emise in baza contractului, ceea ce atrage activarea clauzei penale înscrisa la art. 7 pct. 1 din contract. În temeiul art. 969 si art. 1066 C. civ. si având in vedere si faptul ca prin devalorizarea monedei naționale corespunzător indicelui de inflație in patrimoniul reclamantei s-a produs un prejudiciu, instanța a admis in parte acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta, pentru motive de nelegalitate si netemeinicie. Curtea de Apel București prin Decizia comercială nr. 11 din 14 ianuarie 2010 a anulat ca insuficient timbrat apelul reclamantei și a respins ca nefondat apelul pârâtei. Instanța de apel a analizat susținerile pârâtei privind amânarea intenționată a plății facturilor, deoarece acestea conțineau sume mai mari decât debitul real, a apreciat că pârâta avea posibilitatea să le refuze la plată, lucru care nu s-a întâmplat. Din corespondența dintre părți instanța a reținut ca facturile privind penalități au fost refuzate în mod general și fără un motiv justificat. Totodată instanța de apel analizând si criticile pârâtei privind omologarea concluziilor expertizei, în ceea ce privește modul de calcul al penalităților, a constatat ca suma facturata in plus cu titlu de debit principal de 102.047 lei nu a fost avuta in vedere la calculul penalităților acordate.

Recursul . Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii, parata SC P. SA a declarat recurs prin cererea înregistrata la data de 4 martie 2010, in termen legal, solicitând modificarea in parte a deciziei, admiterea apelului promovat împotriva sentinței tribunalului si pe fond respingerea in întregime a acțiunii reclamantei. Recurenta si-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea si aplicarea greșita a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arata in prealabil ca ambele hotărâri sunt în parte corecte, dar cu toate acestea au fost înlăturate nejustificat apărările pârâtei. A fost greșit interpretat art. 969 C. civ., întrucât în cauză nu se poate vorbi de un refuz nejustificat la plata facturilor din partea pârâtei, deoarece pârâta și-a asumat obligația de a plăti facturile la termenele prevăzute în contract, nefiind încălcată obligația de plată a facturilor în mod culpabil. Din concluziile expertizei contabile a rezultat că refuzul de plată a fost justificat de facturarea suplimentar și necontractual a unei sume deloc neglijabile, de peste un miliard lei vechi nefiind încălcată obligația instituită cu rang de principiu prevăzută de art. 970 C. civ. Precizează că nu contestă corectitudinea raportului de expertiză și nici faptul că facturile au fost plătite cu întârziere, însă aplicarea sancțiunii privind plata de penalități trebuie corelată cu îndeplinirea culpabilă a obligațiilor. În acest sens recurenta arata ca in mod constant si repetat pe durata executării contractului si ulterior a solicitat intimatei efectuarea unei expertize contabile extrajudiciare care sa verifice corectitudinea facturilor emise, operație refuzată de către intimata. Susține recurenta că în aceste condiții întârzierile la plata facturilor au fost înregistrate in vederea evitării unor plăti nedatorate.

Asupra recursului. Înalta Curte examinând in cadrul controlului de nelegalitate criticile aduse deciziei pronunțate in apel constata ca recursul este nefondat pentru considerentele care urmează. Chestiunea pe care recurenta o pune in discuție se circumscrie exclusiv unor aspecte de netemeinicie vizând stabilirea situației de fapt si lipsa sa de culpa în plata cu întârziere a facturilor emise de intimată, aspecte care scapă controlului casației in actuala reglementare a recursului. În cauza situația de fapt statuata de prima instanță a fost verificată si confirmată de instanța de apel, ca instanță devolutivă cele astfel reținute fiind fundamentate pe o analiza obiectiva a probelor administrate. Considerentele instanței de apel, in sensul ca in lipsa unui refuz justificat, chiar si parțial la plata facturilor privind debitul principal, simpla suspiciune a faptului ca sumele facturate nu sunt corecte, nu o îndreptățeau pe pârâtă să plătească cu întârziere facturile in integralitatea lor, sunt din perspectiva art. 969 C. civ. pertinente. De vreme ce părțile au stabilit în art. 7 pct. 1 din contract că beneficiarul locatar în ipoteza in care nu achită facturile la scadentă va plăti penalități de întârziere in cuantum de 0,10% din valoarea sumelor neachitate, iar expertiza a constatat întârzieri la plata sumelor datorate cu titlu de debit principal, al cărui cuantum nu este contestat, aplicarea clauzei penale convenita de părți nu este susceptibila de critică din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aserțiunea recurentei în sensul că neplata la scadență a sumelor datorate cu titlu de chirie a fost adoptată pentru a evita o plată nedatorată, nu este de natură să impună o altă concluzie cu privire la dezlegarea dată în cauză, o atare conduită fiind contrară bunelor practici specifice comerțului și executării cu bună-credință a convențiilor legal încheiate. Așa fiind, Înalta Curte constatând că în cauză, hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică pe aspectul invocat, al încălcării și aplicării greșite a convenției părților, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.