ÎCCJ, decizie (scj.ro #118625)

Apelul. Cerere de completare a expertizei sau de efectuare a unei noi expertize în raport de înscrisuri noi depuse în apel. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : cerere de emitere a ordonanței de plată

-somație de plată

-expertiză

C. proc. civ. din 1865, art. 132, art. 212 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Respingerea de către instanța de apel a cererii de efectuare, pe baza înscrisurilor noi depuse în apel, a unei expertize contrarii sau a unei expertize de completare/lămurire a expertizei deja efectuate nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 212 C. proc. civ., dispoziții care conferă instanței dreptul, nu obligația de a ordona o nouă expertiză și aceasta numai în condițiile în care nu se socotește lămurită, neputându-se imputa instanței de apel că a preferat să facă o analiză proprie a acestor înscrisuri noi.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3478 din 7 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată la nr. xx96/1259/2010 la 18 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, creditoarea SC L. Broker de Asigurare SRL a solicitat ca instanța să îl someze la plată pe debitorul D.L. pentru suma de 122.006,09, reprezentând debit acumulat pe perioada iunie 2007 – aprilie 2010 și pentru suma de 255.266,29 lei, reprezentând penalități calculate pentru aceeași perioadă, prevăzute în anexele și în actele adiționale la contractul de mandat nr. 894/2003. A solicitat obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că la 07 noiembrie 2003 a încheiat cu debitorul un contract de mandat comercial (nr. 894), prin care debitorului i s-a încredințat managementul activității departamentului L. Broker Neamț, obligația debitorului fiind aceea de a coordona, ca reprezentant al creditoarei, toată activitatea societății în județele Neamț și Bacău.

A arătat creditoarea că toate obligațiile ce îi incumbau debitorului erau prevăzute în contract, în anexele și în actele adiționale la contract, debitorul având obligația ca, din sumele încasate, să plătească prima negociată de creditoare, dar și dreptul de a primi maxim 87% din comisionul încasat de creditoare.

A arătat că pentru perioada iunie 2007 - aprilie 2010 debitorul îi datorează din derularea contractului sumele precizate în petitul cererii, sume care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care debitorul refuză să o plătească.

Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001 și pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

La 19 noiembrie 2010, debitorul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș și excepția inadmisibilității, aceasta din urmă motivată de caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, precizând în mod expres că nu datorează sumele pretinse.

La 19 noiembrie 2010, creditoarea și-a modificat cererea în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., menținând petitul și motivele de fapt din cererea de emitere a ordinului care să conțină somația de plată.

Subsecvent acestei modificări, urmare căreia părțile au dobândit calitățile procesuale de reclamantă și de pârât, pârâtul a formulat o nouă întâmpinare, prin care a invocat și excepția de netimbrare, întrucât taxa judiciară de timbru nu era achitată la valoarea pretențiilor și prin care a arătat, în esență, că pentru perioada invocată de reclamantă nu înregistrează niciun debit restant.

La termenul din 1 martie 2011 au fost respinse excepția netimbrării și excepția necompetenței teritoriale, iar recursul declarat de pârât împotriva încheierii de ședință de la acest termen de judecată a fost respins prin decizia nr. 1408/R-COM/2011 din 27 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea nr. 3774 din 22 noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. xx24/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a dispus strămutarea judecății la Tribunalul Brașov, instanță pe rolul căreia dosarul s-a înregistrat sub numărul inițial la 9 decembrie 2011.

În fața acestei instanțe, pârâtul a depus o nouă întâmpinare, prin care își detaliază apărarea cu privire la modificarea de acțiune, întâmpinare căreia reclamanta îi răspunde prin notele de ședință depuse în ședința publică de la 13 martie 2012.

La 5 decembrie 2013, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor, solicitând în principal suma de 181.296,79 lei cu titlu de debit restant și suma de 858.591,79 lei cu titlu de penalități, calculate la zi, iar în subsidiar suma de 43.972,56 lei cu titlu de dobândă legală.

Prin sentința civilă nr. 93/C din 22 martie 2013, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea precizată. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei 80.006,09 lei cu titlu de debit restant, la care se adaugă penalități de întârziere de 1%, care se calculează de la data neachitării debitului – 5 iulie 2007 și până la data plății efective. A respins în rest  pretențiile reclamantei și l-a obligat pe pârât să plătească suma de 7.730 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cadrul contractual în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți, respectiv drepturile și obligațiile care reveneau părților conform contractului de  mandat nr. 894 din 7 noiembrie 2003 și conform actelor adiționale din 15 iunie 2007 și din 22 septembrie 2009 la acest contract.

A apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 969 C. civ. chiar și pentru perioada ce depășea cei 4 ani conveniți inițial, întrucât contractul de mandat a fost prelungit tacit cu toate clauzele sale, așa cum reiese din recunoașterea făcută de pârât în întâmpinarea depusă în fața Tribunalului Brașov și din confirmarea care se deduce din actul adițional încheiat la 22 septembrie 2009.

În ceea ce privește debitul principal, tribunalul a evocat constatările și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză și a reținut că suma pretinsă în cererea introductivă de instanță s-a compus din „impozit salarii și comisionari” și din „restanțe din sumele datorate conform contractului”, sume „detaliate în centralizator - situație penalități calculate”.

Referitor la ratele de leasing, tribunalul a reținut, față de clauzele contractuale, că pârâtul nu era obligat a le suporta, dar că pârâtul însuși a înțeles să le deconteze, motiv pentru care a apreciat că se impune deducerea ratelor de leasing achitate până la data încetării raporturilor contractuale (prin reziliere), nu și ulterior, câtă vreme nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi devenit proprietarul autoturismelor, că le-ar fi folosit și nici că ar fi convenit cu reclamanta achitarea acestor rate până la finalizarea leasingului.

În legătură cu suma pretinsă cu titlu de chirie, tribunalul a reținut că în contractul de mandat nu s-a stipulat obligarea mandatarului de a suporta chiria, pe cale de consecință a apreciat că această sumă nu i se datorează reclamantei.

Cât privește suma de 16.123,96 lei, pe care expertul a cuantificat-o și explicitat-o în răspunsul la obiecțiuni, tribunalul a apreciat că aceasta i se datorează reclamantei, întrucât reprezintă o sumă datorată pentru nerespectarea obligațiilor în cadrul contractelor încheiate în județul Neamț, pentru care răspunzător era pârâtul.

Conchizând, tribunalul a stabilit că suma ce reprezintă debit principal la care este îndrituită reclamanta se ridică la 80.006,09 lei și a fost calculată prin diminuarea sumei 181.296,79 lei, stabilită de expert, cu sumele arătate în precedent ca nedatorate reclamantei (59.290,70 lei și 42.000 lei).

A înlăturat solicitarea pârâtului de compensare a sumei de 100.832,44 lei, motivat de faptul că expertul nu a găsit înregistrate în contabilitatea reclamantei sume datorate pârâtului cu titlu de comision pentru perioada 20 iulie 2007 - 31 martie 2008, iar pârâtul nu a fost în măsură să depună originalul procesului-verbal înregistrat sub nr. 177 din 4 martie 2010, pe care se sprijină în pretenția de compensare, ci doar o copie a acestuia, tăgăduită de reclamantă.

Relativ la penalitățile de întârziere, tribunalul a apreciat că pârâtul le datorează față de dispozițiile art. 2a) din actul  adițional încheiat la 15 iunie 2007, că acestea sunt în cuantum de 1% pe zi de întârziere și se cuvin calculate la suma reținută în precedent cu titlu de debit principal, începând cu scadența debitului – 5 iulie 2007 și până la plata efectivă a acestuia, urmând a fi calculate de executorul judecătoresc în conformitate cu dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc. civ.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., calculând cheltuielile de judecată proporțional cu pretențiile admise.

Prin decizia civilă nr. 94/AP din 10 martie 2014, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis în parte apelul declarat de reclamantă. A schimbat în parte hotărârea pronunțată de instanța de fond, în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 122.006,09, în loc de 80.000,09 lei cu titlu de debit restant, sumă la care se adaugă penalități de 1% pe zi de întârziere, care se vor calcula de la data neachitării debitului (5 iulie 2007) și până la data plății efective.

L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 11.770 lei, în loc de 7.730 lei.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

L-a obligat pe intimatul-pârât D.L. să plătească apelantei-reclamante SC L. Broker de Asigurare SRL suma de 4.435 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

A respins restul pretențiilor din apelul formulat de apelanta-reclamantă.

A respins apelul formulat de apelantul-pârât D.L. împotriva sentinței de fond împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate în dosar de Tribunalul Brașov.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut în esență următoarele:

Precizarea de acțiune din 5 februarie 2013, formulată după depunerea raportului de expertiză, nu reprezintă o modificare a acțiunii în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci o majorare a câtimii obiectului cererii, permisă de dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., întrucât natura pretențiilor din cele două cereri este identică, fiind vorba despre debite rezultate din derularea contractului din mandat.

Cât privește debitul principal, instanța de apel a apreciat că referirile apelantului-pârât D.L. la inexistența debitului și la plățile superioare procentului de comision convenit sunt făcute în termeni de maximă generalitate și nu sunt dovedite.

În legătură cu susținerile aceleiași părți relative la reaua-credință a reclamantei și la netemeinicia raportului de expertiză, deduse din insuficiența documentelor aflate la dosar, instanța de apel a reținut că proba cu înscrisurile la care s-a referit partea a fost făcută în apel și că aceste înscrisuri urmează a fi luate în analiză.

A înlăturat critica apelantului-pârât referitoare la soluția de respingere a cererii de recuzare a expertului, constatând că pretinsele dubii privind obiectivitatea expertizei sunt neargumentate și nesusținute de probele administrate. Pe același aspect, a reținut instanța de apel că nu există o antepronunțare a expertului, că formularea în raport a unor concluzii favorabile reclamantei nu echivalează cu părtinirea, că expertiza a fost întocmită pe baza documentelor prezentate de părți și că prima instanță s-a raportat atât la concluziile expertului desemnat de instanță, cât și la cele formulate de experții consilieri, în măsura în care acestea au fost susținute de probatoriul administrat.

Legat de respingerea de către prima instanță a cererii de efectuare a unei noi expertize, instanța de apel a reținut caracterul general al criticii și a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 212 C. proc. civ., soluția este corectă câtă vreme instanța de fond s-a socotit lămurită prin expertiza efectuată.

A apreciat ca nefondată critica legată de valorificarea în expertiză a anexei „Criteriile de performanță”, motivat de faptul că apelantul-pârât nu a indicat în ce măsură a fost  prejudiciat de această valorificare, nu a arătat care sume au fost greșit stabilite conform acestei anexe și nici nu a solicitat reducerea debitului cu aceste sume.

Cât despre înscrisurile noi administrate ca probă în apel, instanța de prim control judiciar a apreciat că adresa emisă de SC E.R. Asigurare-Reasigurare SA nu confirmă susținerea despre existența unor comisioane suplimentare plătite de către această societate intimatei-reclamante.

Privitor la pretinsa compensare care a operat între reclamantă și SC C.A. SA, instanța de apel a stabilit că nu poate determina această compensare într-un dosar în care nu figurează ambele părți, iar în privința compensării legale, ce pretinde a fi operat în raporturile dintre părțile din cauza de față, a apreciat că apelantul-pârât nu a făcut dovada că deține împotriva intimatei-reclamante o creanță certă, lichidă și exigibilă, intimata-reclamantă contestând creanța apelantului-pârât, ceea ce impune ca aceasta să fie stabilită pe cale judecătorească.

Cu referire la componența debitului, instanța de apel a apreciat întemeiată critica apelantei-reclamante cu privire la neacordarea sumei solicitate cu titlu de chirie, motivat de faptul că din contractul încheiat nu reiese că apelanta-reclamantă s-a obligat să-i pună intimatului-pârât un spațiu la dispoziție, ca și de faptul că din raportul de expertiză reiese că intimatul-pârât a decontat pe parcursul contractului din totalul sumei de 42.000 lei suma de 31.200 lei și, deși acesta s-a apărat susținând că suma ar fi reprezentat franciză, nu a dovedit acest  aspect, expertiza subliniind că între documentele justificative predate, centralizatoarele întocmite lunar de intimatul-pârât și evidențele contabile ale apelantei-reclamante nu există diferență.

Instanța de apel a înlăturat criticile formulate de ambele părți în legătură cu acordarea sumei de 16.123,96 lei, apreciind că soluția primei instanțe este, sub acest aspect, corectă, întrucât existența și cuantumul obligației de plată au fost stabilite prin acordul celor trei experți și nu au  fost infirmate de nicio altă probă.

A fost confirmată soluția primei instanțe și în legătură cu suma reprezentând ratele de leasing, instanța de prim control judiciar reținând că nu s-a dovedit că pârâta ar fi devenit proprietarul autoturismelor și că pentru suma de  59.290,70 lei, plătită de reclamantă ulterior rezilierii contractului, nu există  nicio justificare în fapt și nici un temei de drept în acest sens.

Critica apelantei-reclamante cu privire la suma datorată de intimata-pârâtă cu titlu de chirie a fost apreciată ca întemeiată, instanța de apel luând în calcul și suma de 10.800 lei, neplătită de către intimata-pârâtă și corectând, astfel, calculul primei instanțe.

Raportat la considerentele ce preced, instanța de apel a apreciat că suma datorată de intimata-pârâtă cu titlu de debit principal este de 122.006,09 lei, în loc de 80.006,09 lei cât a  reținut instanța de fond.

Referitor la penalitățile de întârziere, instanța de prim control judiciar a reținut că acestea sunt datorate conform art. 2 din actul adițional la contractul de mandat, încheiat la 15 iulie 2007 și că  părțile au prelungit în mod tacit convenția inițială, astfel cum reiese din actul adițional încheiat la 22 septembrie 2009 (art. 3.1), prin care aceleași părți au convenit prelungirea contractului de mandat pe o perioadă nedeterminată.

Sub același aspect, au fost înlăturate susținerile apelantului-pârât despre incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 și despre limitarea prin convenție a părților a daunelor la 1.000 Euro, instanța de apel reținând că art. 2 lit. b), invocat de apelantul-pârât, se  referă la o altă ipoteză decât cea de la art. 2 lit. a), în acest din urmă caz părțile convenind neechivoc ca penalitățile să fie calculate pe zi de întârziere, iar cuantumul lor să nu fie limitat.

Subsecvent schimbării în parte a sumelor datorate cu titlu de debit principal și de penalități, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., a schimbat și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în fond și a acordat cheltuieli de judecată în apel în concordanță cu pretențiile admise, în proporție de 41% din cele efectuate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul D.L.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat pârâtul, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la  20 martie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Recurentul a făcut o prezentare a raporturilor juridice în care s-au găsit părțile, a cadrului procesual și a evoluției litigiului în fața primei instanțe și a instanței de apel și a criticat hotărârea instanței de apel

în primul rând

pentru greșita interpretare a precizării de acțiune depusă de către reclamantă la termenul din 5 februarie 2013, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că, deși primele două instanțe au reținut că precizarea de acțiune reprezintă o majorare a câtimii obiectului cererii, permisă de  art. 132 alin. (2) C. proc. civ., în realitate precizarea reprezintă o modificare a cererii și trebuia să fie apreciată ca tardivă și înlăturată.

Astfel, față de natura sumelor pretinse, indicate de intimata-reclamantă încă de la 16 noiembrie 2010, prin cererea precizatoare s-au solicitat și sume pe care le-a stabilit expertul cu încălcarea mandatului dat de instanță (situația leasingului auto, chiria plătită de reclamantă unui terț, debite plătite pe calea executării silite).

A doua critică

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și privește soluționarea pretins nelegală a cererii de încuviințare a efectuării unei expertize contrare sau de  completare / lămurire, având în vedere răspunsul furnizat  de SC C.A. SA.

A criticat recurentul-pârât motivarea pe care a adus-o instanța de apel soluției de respingere a cererii privind încuviințarea unei expertize contrarii sau lămuritoare, arătând că interpretarea pe care instanța a dat-o înscrisurilor noi este nelegală, câtă vreme atât recurentul-pârât, cât și SC C.A. SA au confirmat că a avut loc o compensare a sumelor datorate de intimata-reclamantă către SC C.A. SA cu sumele datorate de SC C.A. SA către recurentul-pârât.

În ce privește respingerea solicitării de încuviințare a unei noi expertize sau a unei completări la expertiză, recurentul-pârât a arătat că, pentru a răspunde la toate obiectivele încuviințate, experții au plecat de la documente insuficiente și de la o insuficientă cercetare a contabilității intimatei-reclamante, ceea ce impunea ca instanța de apel să încuviințeze proba solicitată, care putea confirma existența compensării și a înregistrării acesteia în evidențele contabile.

În sprijinul aceleiași critici s-a făcut de către recurentul-pârât trimitere la dosarul nr. xx47/103/2011, în care Curtea de Apel Bacău a pronunțat decizia nr. 117 din 19 decembrie 2013 și în care s-a efectuat o expertiză care a pus în evidență faptul că intimata-reclamantă nu a pus la dispoziție evidența contabilă generală a firmei și care a relevat anumite date contradictorii celor reținute în raportul întocmit în cauza de față, acestea fiind semnalate instanței de apel și constituind tot atâtea argumente pentru încuviințarea probei solicitate, nu pentru respingerea acesteia.

A conchis recurentul-pârât că aspectele prezentate în precedent infirmă concluzia pe care a tras-o curtea de apel în sensul că nu a indicat în concret motivele de critică aduse expertizei contabile.

A treia critică

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când i-a luat în analiză apărarea privind compensarea intervenită între părțile litigiului în limita creanței pentru care SC C.A. SA și-a stins creanța față de intimata-reclamantă.

A arătat recurentul-pârât că simpla contestare a compensării dintre părți nu este de natură a afecta compensarea produsă anterior în puterea legii sau a convenției părților.

Astfel, a arătat că în cazul compensării legale nu este necesar consimțământul părților, iar în cazul compensării convenționale ulterioara răzgândire a părții semnatare nu poate produce efecte față de văditul caracter sinalagmatic al convenției.

În aceeași ordine de idei, a susținut recurentul-pârât că administrarea de probe suplimentare (expertiza) sub aspectul sus-disputat ar fi pus în evidență faptul că intimata-reclamantă a și operat compensarea în contabilitatea proprie, în caz contrar rămânând debitoarea SC C.A. SA.

A patra critică

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și vizează greșita interpretare a contractului dintre părți și a actelor adiționale la acesta sub aspectul obligațiilor părților și a aplicării clauzei  privind penalități de întârziere.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că, pe cale de interpretare a clauzelor sumare ale contractului, instanțele au stabilit în sarcina sa obligații de plată neconvenite de părți, cum sunt cele privind chiria și cele decurgând din unele executări fiscale. A reiterat susținerile privind modificarea tardivă a cererii de chemare în judecată și a solicitat excluderea sumelor sus-amintite din categoria debitului principal.

În cadrul aceluiași motiv de recurs a fost criticată și interpretarea în baza căreia instanța de apel a apreciat, în consens cu prima instanță, că recurentul-pârât datorează penalități de întârziere, acesta susținând că respectiva clauză pe care a invocat-o reclamanta și-a încetat existența odată cu  încetarea contractului prin ajungere la termen.

În același sens, a arătat și că faptul că a acceptat să-și desfășoare activitatea în continuare ca mandatar al intimatei-reclamante, în lipsa unui contract, nu înseamnă preluarea obligațiilor din vechiul contract, ci exercitarea mandatului în condițiile generale ale Codului comercial, instanța ignorând prevederile art. 969 C. civ. și limitele implicite ale acestui text legal, cu consecințe prejudiciabile pentru recurentul-pârât sub aspectul cuantumului penalităților.

A criticat interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 2 lit. a) și b) din actul adițional, în sensul cumulării penalităților prevăzute de cele două ipoteze convenționale și a arătat că interpretarea este în defavoarea debitorului obligației și contrară scopului urmărit de părți la încheierea convenției.

A solicitat cheltuieli de judecată.

La 29 octombrie 2014, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de criticile  dezvoltate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru considerentele ce se vor arăta:

Prima critică

este nefondată și a fost înlăturată. Instanța supremă constată că în cererea de emitere a ordonanței care să conțină somația de plată intimata-reclamantă a făcut referire la sumele  pretinse cu titlu de debit principal și de penalități ca avându-și sorgintea în contractul de mandat, în anexele și în actele adițional la acesta, sume pe care nu le-a detaliat și în legătură cu care a arătat că au caracter de creanțe certe, lichide și exigibile.

În modificarea la acțiune depusă la 19 noiembrie 2010 în fața Tribunalului Comercial Argeș, intimata-reclamantă a făcut referire la faptul că recurentul-pârât a refuzat să îi plătească sumele restante conform convenției încheiate și că prejudiciul creat ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale se compune din diferența din totalul veniturilor realizate pe seama mandantului și cele 87 de procente cuvenite mandatarului cu titlu de comision, plus penalități de 1% pe zi de întârziere, la care se adaugă impozitele aferente întregii activități, astfel cum s-a stabilit prin contract, anexe și actele adiționale la contract.

Această cerere modificatoare a fost precizată și explicitată în răspunsul pe care intimata-reclamantă l-a formulat la 13 martie  2012 la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât în fața Tribunalului Brașov, răspuns însoțit de o situație a penalităților, calculate pe următoarele categorii: impozite, franciză, restanță, chirie.

Constată instanța supremă că instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize cu obiectivele formulate de recurentul-pârât, dar și cu obiectivul expus oral de intimata-reclamantă la termenul din 10 aprilie 2012, că a încuviințat pentru ambele părți experți consilieri și că în opinia separată pe  care a formulat-o expertul consilier propus de recurentul-pârât nu se contestă, sub aspectul compunerii debitului principal determinat în raportul de expertiză, decât obligația de plată a ratelor de leasing, precum și insuficiența probelor pentru  determinarea compensării.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că ambele părți litigante au avut, de la momentul depunerii obiectivelor și a raportului de expertiză, însoțit de opinia separată, reprezentarea exactă a elementelor în funcție de care s-a determinat debitul principal, astfel încât formularea de către intimata-reclamantă a precizării de la 5 februarie 2013, ulterior depunerii raportului de expertiză, nu poate avea decât semnificația dată de instanțele de fond, anume aceea de majorare a câtimii obiectului pricinii în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba despre pretenții noi, exhibate cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci de pretenții izvorând din executarea aceluiași contract, al căror cuantum a fost determinat prin expertiză.

Cererea formulată la 5 februarie 2013 fiind corect calificată de instanța de fond și confirmată de instanța de apel, se reține că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ. au fost corect aplicate.

A doua critică

este nefondată. Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că nu pot forma obiectul examenului în calea de atac a recursului criticile vizând modul în care instanța de apel a înțeles să interpreteze și să aprecieze asupra  înscrisurilor noi depuse în această cale de atac, întrucât aceste aspecte țin de netemeinicie, și nu de nelegalitate, și nu pot fi subsumate vreunuia din motivele de recurs expres prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Singurul aspect pe care instanța supremă îl poate cenzura este dacă instanța de apel, respingând cererea recurentei-pârâte de efectuare a unei expertize contrarii sau a unei expertize de completare/lămurire, a înfrânt vreo dispoziție legală incidentă.

În ceea ce privește cererea de efectuare a unei expertize de completare/lămurire (SIC !) pe baza înscrisurilor noi depuse în apel, reține instanța supremă că această probă, astfel cum a denumit-o recurentul-pârât, este prevăzută de dispozițiile art. 212 alin. (1) C. proc. civ., putând fi concepută doar ca venind în completarea unei expertize deja efectuate, ceea ce recurentul-pârât nu a precizat și nici solicitat în mod expres. În plus, întregirea expertizei poate fi dispusă cu condiția ca instanța să nu se socotească lămurită de expertiza inițială. Sub acest aspect, se reține că nu se poate imputa instanței de apel că a preferat să facă o analiză proprie a înscrisurilor, și nu o completare a expertizei deja efectuate, în condițiile în care sistemul românesc de drept nu cunoaște o ierarhie a probelor, iar judecătorul are libertatea de a le interpreta coroborat, cu obligația ca, în raționamentul pe care îl face, să motiveze în mod clar - ca în speță – de ce a preferat anumite probe și le-a înlăturat pe celelalte.

În plus, Înalta Curte pune în evidență și faptul că, pentru rațiunile expuse în precedent, modul de interpretare și de valorificare a probelor scapă controlului de legalitate în calea de atac a recursului.

Cât privește respingerea cererii de efectuare a unei expertize contrarii, Înalta Curte apreciază că în cauză această măsură luată de instanța de apel nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 212 C. proc. civ., dispoziții care conferă instanței dreptul, nu obligația („instanța poate dispune”) de a ordona o nouă expertiză și aceasta numai în condițiile în care nu se socotește lămurită.

Or, în speță, ipoteza legală nu este întrunită, întrucât instanța de apel și-a format părerea pe baza analizei înscrisurilor depuse în apel, dar și reținând că aspectul către a cărui dovadă se tinde nu poate fi tranșat în cadrul acestui proces, în care nu este parte și societatea terță în raport de ale cărei creanțe se pretinde  că a operat o compensare.

În plus, sunt apreciate ca lipsite de relevanță susținerile referitoare la existența unor motive de critică la adresa expertizei efectuate, câtă vreme instanța de apel nu a reținut că solicitarea privind o nouă expertiză nu ar fi fost motivată.

Sub aspectul relevat nu este incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile art. 212 C. proc. civ. fiind aplicate în limitele legale.

A treia critică

este nefondată.

Prealabil, se cuvine subliniat faptul că, deși recurentul-pârât invocă și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu arată în concret norma legală invocată. Instanța supremă apreciază că nu se poate face trimitere implicită la dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel nu a analizat în concret condițiile compensației.

Plecând de la examinarea înscrisurilor, care nu poate fi analizată în recurs pentru argumentele deja expuse, instanța de apel a conchis, apreciind și în funcție de conduita  procesuală a intimatei-reclamante că nu se află în fața unei compensații legale, că intimata-reclamantă a tăgăduit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței ce i se opune pe calea  compensației și că existența obligației și întinderea acesteia nu pot fi stabilite decât în cadrul unui alt proces.

Altfel spus, examinând apărarea recurentei-pârâte legată de compensare, instanța de apel, interpretând înscrisurile depuse a apreciat că nu se află în fața unei completări legale sau convenționale,

pentru considerente de ordin procesual, care țin de contradictorialitatea procesului civil, de principiul asigurării dreptului la apărare

, a considerat că nu este legal învestită cu o cerere de aplicare a compensației judiciare câtă vreme unul din titularii pretinselor creanțe contestate nu este parte în procesul de față.

Urmând logica instanței de apel, pentru considerentele ce preced, instanța supremă a apreciat că, pe acest aspect, nu poate fi decelată încălcarea nici unui text de lege, ca atare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu atât mai puțin poate fi vorba despre incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte apreciază că textul legal invocat nu deschide părții dreptul de a contesta orice fel de interpretare făcută de instanța de judecată, ci numai interpretarea urmare căreia s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Din acest punct de vedere, trebuie remarcat pe de o parte că recurentul-pârât nu indică

in terminis

acest act juridic dedus judecății, nu arată care este natura și nici înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și în ce mod au fost acestea schimbate prin interpretarea dată de instanța de apel.

Pe de altă parte, că această critică nu poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reiese și din faptul că un astfel de act juridic nici nu există, câtă vreme recurentul-pârât tinde a dovedi compensarea prin suplimentarea probatoriului prin administrarea unei noi expertize, care să pună în vedere că intimatul-reclamant a operat compensarea în contabilitatea proprie, pentru că altfel ar fi fost debitoarea SC C.A. SA.

A patra critică este nefondată.

În ceea ce privește greșita interpretare a contractului și a actelor adiționale la acesta sub aspectul obligațiilor părților, Înalta Curte constată, în primul rând, că susținerile recurentului-pârât nu se încadrează în ipoteza textului legal, câtă vreme recurentul-pârât însuși pleacă de la premisa că instanța de apel a avut în vedere clauze sumare, cărora le-a dat o interpretare extensivă, adăugând la obligațiile convenite de părți.

Or, pentru ca dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. să fie incidente, prin ipoteză, trebuie ca interpretarea să poarte asupra unui act juridic cu o natură ori un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic și să schimbe aceste elemente.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că instanța de apel nu numai că nu a denaturat prin interpretare natura și înțelesul lămurit al contractului și al actelor adiționale la acesta, ci dimpotrivă, cu respectarea dispozițiilor art. 969 și îndeosebi ale art. 970 alin. (2) C.  civ. de la 1864, a stabilit că obligațiile ce decurg pentru părți nu sunt numai cele prevăzute expres în act, ci și cele ce rezultă din lege, din echitate sau  din obicei, după natura obligației.

Sub acest aspect, instanța de apel a făcut referire la obiceiul statornicit între părți cu privire la decontarea chiriei și la faptul că obligația de asigurare a unui spațiu în care cuantumul să își desfășoare activitatea nu a fost convenită în sarcina mandantului, fiind astfel corect aplicată prevederea art. 970 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește suma stabilită ca izvorând dintr-o executare silită, instanța de apel a reținut implicit că aceasta îi este imputabilă recurentului-pârât pentru neîndeplinirea corespunzătoare de către acesta a obligațiilor contractuale a plății la termen către SC A.A. SA a primelor de asigurare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ., cu raportare la art. 969 C. civ., la art. 1539 și urm. C. civ. și la art. 381 și urm. C. com.

Referitor la greșita interpretare a clauzelor privitoare la penalități, reține Înalta Curte cu titlu preliminar că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 și ale art. 970 alin. (2) C. civ., a apreciat în funcție de probele administrate că raporturile juridice dintre părți au continuat și în lipsa unui act scris, aspect care rezultă din înscrisurile atestând activitatea ambelor părți, dar și din actul adițional încheiat în anul 2009, care atestă prelungirea contractului vechi pe o durată nedeterminată și care nu poate avea, din acest motiv, valoarea unui contract nou.

Acest considerent al instanței de apel nu a fost combătut motivat de către recurentul-pârât, care s-a limitat la a-l tăgădui formal, pentru ca ulterior, plecând de la concluzia trasă de instanța de apel, să susțină că o continuare a activității în perioada neacoperită de act scris ca

instrumentum

nu s-a făcut în condițiile primului act adițional.

Susținerea nu poate fi primită, pe de o parte pentru că nu este argumentată și, pe de altă parte, pentru că argumentul adus de instanța de apel, bazat pe obiceiul statornicit între părți și pe dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ. este unul solid, în concordanță cu conduita  contractuală a părților.

Este nefondată și critica întemeiată pe interpretarea dată de instanța de apel clauzelor art. 2 lit. a) și lit. b) din actul adițional din 19 iunie 2007, instanța supremă apreciind că în mod legal instanța de apel a reținut că sancțiunile impuse de cele două clauze au în vedere ipoteze diferite, la lit. a)  reglementându-se sancțiunea penalizatoare de 1% pe zi de întârziere fără a se limita cuantumul acestora, iar la lit. b) reglementându-se sancțiunea rezilierii pentru o întârziere mai mare de 30 de zile, precum și cumulul sumelor restante de la lit. a) cu daune-interese cuantificate la 100 euro.

Privitor la acest aspect, instanța supremă apreciază că instanța de apel a interpretat clauzele conform dispozițiilor art. 982 C. civ., cu respectarea voinței reale a părților, că nu există nicio denaturare a înțelesului celor două clauze, care este neechivoc și că această interpretare nu are a fi sancționată exclusiv pe considerentul că este păgubitoare pentru recurentul-pârât, câtă vreme acestuia îi revine culpa pentru modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale, neputându-se reține motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Toate considerentele ce preced au format convingerea Înaltei Curți că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică și că în privința acesteia nu sunt incidente motivele de recurs invocate, recursul fiind, în consecință, respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.