ÎCCJ, decizie (scj.ro #123213)

Acțiune în pretenții. Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de prestări servicii

actualizare debit

dobândă legală

principiul reparării integrale a prejudiciului

NCC, art. 1535 – urm.

C. proc. civ. din 1865, art. 295 alin. (1)

Legea nr. 85/2006, art. 52, art. 64 alin. (4)

Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere de către debitor a obligației de plată, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), astfel încât debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât și dobânzi penalizatoare la debit în raport cu prevederile art. 1535 și urm. C. civ.

Suspendarea executării silite a obligației de plată nu reprezintă o cauză de exonerare pentru plata actualizării și a dobânzii legale, acordarea unui termen de grație și achitarea creanței cu întârziere neputând înlătura dreptul creditorului de la repararea integrală a prejudiciului suferit.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 758 din 9 martie 2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș, la data de 12.11.2012, sub nr. xx34/1259/2012, astfel cum a fost modificată la data de 30.01.2012, reclamantul Centrul Medical M. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Județean de Urgență P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună actualizarea debitului de 1.223.777 lei, stabilit prin sentința nr. 511/F/22.03.2012 pronunțată în dosarul nr. xx1/1259/2008* al Tribunalului Specializat Argeș, funcție de rata inflației, pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii până la data plății și dobânda penalizatoare începând cu data de 22.03.2012 și până la data plății efective.

La data de 06.12.2012, pârâtul Spitalul Județean de Urgență P. a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean A., a Județului A., prin reprezentant Președintele Consiliului Județean A., precum și a Președintelui Consiliului Județean A., în calitate de ordonator principal de credite, prin care a solicitat, în cazul admiterii acțiunii principale, obligarea pârâților să aprobe fondurile necesare virării, respectiv să vireze fondurile necesare pentru efectuarea plății din bugetul județului A. în cel al Spitalului Județean de Urgență P.

Prin sentința civilă nr. 235 din data de 19 iunie 2014, Tribunalul Argeș a admis cererea expertului B.G., obligând pârâtul să plătească diferența de onorariu expert în cuantum de 616 lei, a admis în parte acțiunea precizată formulată de către reclamant și a obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 71.067,48 lei, reprezentând reactualizarea cu rata inflației a sumei de 1.223.775 lei, pentru perioada 22.03.2012-23.05.2013, dar și suma de 136.873.98 lei, dobânda legală aferentă aceleiași sume pentru aceeași perioadă.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Județul A. și, în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție față de Consiliul Județean A. și Președintele Consiliului Județean A.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 9.700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința civilă nr. 511/F/22.03.2012 pronunțată în dosarul nr. xx1/1259/2008 de Tribunalul Comercial Argeș a fost admisă acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului, fiind obligat acesta din urmă la plata sumei de 1.223.775 lei, contravaloare prejudiciu aferent perioadei aprilie 2006-septembrie 2007, urmare a rezilierii unilaterale a contractelor de prestări servicii nr. 2029/2004 și nr. 2030/2004. Împotriva acestei sentințe a fost declarat apel ce a fost respins, iar împotriva deciziei din apel a fost declarat recurs ce a fost constatat nul de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu toate că potrivit art. 720

8

C. proc. civ., hotărârea dată în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială este executorie, acesta nu a înțeles să se achite de obligația stabilită în sarcina sa decât la 22 aprilie 2013, respectiv 23 mai 2013, deci la mai mult de un an de la data scadenței.

Pentru a asigura creditorului repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a debitului, în conformitate cu prevederile legale sus menționate, debitorul-pârât datorează atât reactualizare, cât și dobânzi penalizatoare la debit în raport de prevederile art. 1535 și urm. C. civ.

Referitor la actualizare, tribunalul a constatat că prin cererea precizatoare de la fila 37 s-a solicitat a se avea în vedere o perioadă începând cu trei ani anteriori introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului, însă, întrucât deja pentru perioada anterioară datei de 22.03.2012, data pronunțării sentinței nr. 511, reactualizarea a fost acordată prin hotărârea cu pricina, s-a avut în vedere doar perioada 22.03.2012 – 22.04, respectiv 23.05.2013, astfel că suma datorată este în cuantum de 71.067, 48 lei, calculată conform anexei 1 a raportului de expertiză B.G.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, tribunalul a reținut că perioada pentru care va fi acordată este tot cea sus arătată, considerată de la data scadenței la data plății efective și este în cuantum de 136.873, 98 lei, așa cum reiese din cuprinsul aceleiași anexe.

Față de aceste considerente, acțiunea de față, așa cum a fost precizată, a fost admisă în parte, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului sumele sus arătate.

Cât privește cererea de chemare în garanție, instanța a reținut că nu este întemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 9700 lei, reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert.

Împotriva sentinței civile nr. 235 din data de 19 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Argeș au formulat, în termen, apel reclamanta SC Centrul Medical M. SRL, în insolvență, prin administrator special, dar și pârâtul Spitalul Județean de Urgență P.

Examinând criticile formulate, Curtea de Apel a constatat că nu sunt întemeiate, iar apelurile nu sunt fondate.

În ce privește apelul formulat de reclamantă, se poate observa că suma la care face referire reclamanta a fost stabilită în raportul de expertiză în funcție de obiectivele fixate de instanță și însușite de părți.

Stabilirea sumei de instanță nu conduce la nelegalitatea sentinței, întrucât expertul nu este judecător, ci un consultant care ajută pe judecător în rezolvarea unor probleme de specialitate, iar dreptul de apreciere rămâne instanței.

De asemenea, actualizarea solicitată pe trei ani înainte de pronunțarea sentinței, respectiv introducerea acțiunii, nu poate fi acordată de instanță, deoarece pe perioada solicitată 7 decembrie  2009 – 22 martie 2012 dreptul de creanță nu era născut.

În rest, instanța a pronunțat o hotărâre legală, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății, iar soluția trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii întrucât pe baza acesteia se efectuează executarea.

S-a apreciat că neîntemeiate sunt și criticile formulate de pârâtul Spitalul Județean de Urgență P.

Astfel, instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor legale în materia dobânzilor legale, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nu este, de asemenea, întemeiată nici critica în ce privește suspendarea executării silite și că, din acest motiv, nu ar putea fi acordată dobânda legală.

În acest sens, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (

damnum emergens

), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (

lucrum cessans

).

De asemenea, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită  la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii sub forma dobânzii legale.

Debitorul poate fi exonerat de obligația de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanței stabilite prin titlu executoriu, dacă face dovada intervenției unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră, împrejurări care se circumscriu sintagmei ”cauză străină care nu-i poate fi imputabilă”, ceea ce nu se aplică speței de față.

În ce privește critica referitoare la incidența în cauză a instituției compensației legale, s-a apreciat că instanța de fond a dat o rezolvare legală acestei chestiuni întrucât orice pretenții bănești împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006 pot fi formulate doar în cadrul dosarului având ca obiect procedura insolvenței.

Pârâta are posibilitatea de a invoca dispozițiile privind compensarea legală în cadrul procedurii insolvenței, deschisă împotriva societății reclamante, judecătorul sindic fiind singurul în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite cerințele privind compensarea legală la data deschiderii procedurii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

S-a apreciat că nu este întemeiată nici ultima critică formulată și care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 276 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cauză fiind de altfel incidente și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în ce privește dispozițiile art. 276 alin. (1) teza I C. proc. civ., chiar dacă pretențiile ce formează obiectul litigiului sunt admise numai parțial, ”instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”, astfel că această chestiune este lăsată la latitudinea instanței.

De asemenea, critica neaplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu a formulat o astfel de cerere.

În consecință, față de considerentele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 894 din 15.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Recurenta-reclamantă, în motivarea recursului, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:

S-a învederat că instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 511/2012 a fost acordată reactualizarea sumei pentru perioada anterioară datei de 22.03.2012, iar critica apelantei referitoare la acest aspect nu a fost analizată, instanța de apel depășind limitele învestirii.

Susținerea instanței de apel în sensul că dreptul de creanță nu era născut contravine prevederilor legale invocate și împiedică repararea integrală a prejudiciului întrucât se confundă nașterea unui drept de creanță cu recunoașterea lui de către o instanță de judecată.

Datorită rezilierii unilaterale și abuzive a contractelor de către pârâtă, reclamanta ar fi încasat suma de 1.223.775 lei în intervalul aprilie 2006-septembrie 2007 prin plăți lunare și ar fi putut solicita chiar în cadrul dosarului anterior plata dobânzii și actualizarea creanței cu indicele de inflație, astfel că actualizarea poate fi solicitată și în prezenta cauză în vederea reparării integrale a prejudiciului.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului, schimbarea sentinței și obligarea intimatei-pârâte și la plata sumei de 148.688,66 lei, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

S-a învederat că, deși în cadrul motivelor de apel s-au evidențiat împrejurările exoneratoare de răspundere și efectul acestora asupra cauzei, instanța de apel nu a făcut nicio referire la argumentele pârâtei, încălcând dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Recurenta a reiterat motivele de apel referitoare la incidența în cauză a art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002, art. 403 alin. (3) și (4) C. proc. civ., art. 1270 C. civ., arătând că, odată ce a fost îndreptățită la o suspendare convențională, lipsa plății nu îi poate fi imputată și nici suportarea costurilor dobânzii sau actualizării creanței.

S-a învederat că în mod greșit s-a făcut referire la compensarea ale cărei condiții să fie îndeplinite la data deschiderii procedurii întrucât creanțele reciproce sunt mult ulterioare deschiderii procedurii.

Instanța de apel a înlăturat intervenirea

ope legis

a compensației legale conform art. 1616-1617 C. civ., aplicând în cauză un text străin cauzei, art. 52 din Legea nr. 85/2006, care produce efecte numai în procedura specială pe care o reglementează.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, care, pentru ambele recurente, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Astfel, criticile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea deciziei din apel sau la împrejurarea că aceasta cuprinde motive contradictorii nu pot fi primite.

Împrejurarea că instanța de apel consideră că dreptul de creanță nu era născut și că nu este întemeiată actualizarea solicitată pe ultimii trei ani înainte de introducerea acțiunii nu semnifică faptul că nu s-a răspuns primului motiv de apel, ci că instanța de apel a înlocuit motivarea instanței de fond cu o motivare proprie, apreciind că soluția pronunțată pe fondul cauzei este corectă.

Motivarea instanței de apel nu este contradictorie întrucât referirea la raportul de expertiză are în vedere prima critică a apelantei, iar considerentele privitoare la stabilirea sumei de către instanță răspund celui de-al doilea motiv de apel.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., se constată că acest text  din  Codul de procedură civilă consacră principiul verificării în limitele cererii de apel a stabilirii situației de fapt și aplicării legii de către prima instanță.

Instanța de apel a efectuat o astfel de verificare în ceea ce privește sentința instanței de fond, iar împrejurarea că a substituit motivării hotărârii propriile sale constatări nu are semnificația încălcării limitelor învestirii, ci răspunde cerințelor procesului echitabil de a nu fi reluate pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare fără a fi prezentate propriile argumente ale judecătorilor apelului.

În ceea ce privește încălcarea unor dispoziții legale care dau dreptul reclamantei la repararea integrală a prejudiciului prin reținerea faptului că dreptul de creanță nu era născut, Înalta Curte constată că principiul enunțat are în vedere faptul că întinderea reparației trebuie să fie în deplină concordanță cu întinderea prejudiciului.

Suma acordată prin sentința nr. 511/2012 nu reprezintă obligații neonorate la scadență, ci despăgubirea datorată rezilierii abuzive a contractului, raportată la sumele pe care reclamanta le-ar fi obținut dacă cele două contracte nu ar fi fost reziliate.

Prin urmare, aceste sume nu au fost stabilite raportat la serviciile lunare prestate, ci cu titlul de despăgubire pentru desființarea abuzivă a contractului.

Raportat la aceste considerente, concluzia instanței de apel referitoare la inexistența dreptului de creanță anterior stabilirii acestuia prin sentința civilă nr. 511/2012 este corectă.

Criticile recurentei-pârâte sunt, de asemenea, nefondate.

Împrejurarea că în apel nu s-au reținut susținerile referitoare la efectul suspendărilor executării silite asupra obligației de plată a accesoriilor creanței nu echivalează cu nemotivarea hotărârii atât timp cât instanța de apel a prezentat propriile argumente pentru care a respins această susținere a apelantei-pârâte.

Suspendarea executării silite a obligației de plată nu reprezintă o cauză de exonerare pentru plata actualizării și a dobânzii legale, acordarea unui termen de grație și achitarea creanței cu întârziere neputând înlătura dreptul creditorului de la repararea integrală a prejudiciului suferit.

De altfel, recurenta-pârâtă nici nu a indicat vreun text de lege care să conducă la o astfel de concluzie, iar convenția invocată nu cuprinde o renunțare la plata dobânzii sau a actualizării debitului.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Referirea instanței de apel la art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu semnifică faptul că s-a reținut că ambele creanțe sunt anterioare deschiderii procedurii întrucât în considerentele deciziei se arată în mod clar că pretențiile bănești împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței pot fi valorificate numai în cadrul acestei proceduri.

Textul art. 52 din Legea procedurii insolvenței este singurul care reglementează situația compensării creanțelor, iar interpretarea per a contrario a acestui text nu trebuie să conducă la concluzia că pentru creanțele născute în timpul procedurii compensarea nu mai este posibilă.

Aceasta trebuie, însă, invocată în cadrul procedurii insolvenței și valorificată în cadrul acesteia, și nu pe calea dreptului comun, în considerarea prevederilor art. 64 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora „creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în perioada reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală”.

În sfârșit, critica recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. de la 1865 nu poate fi primită întrucât instanța de apel a analizat corect aceste dispoziții, redând conținutul acestora, dispoziții care acordă instanței de judecată posibilitatea de a aprecia în ce măsură părțile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în caz de admitere în parte a pretențiilor acestora.

Față de considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a respins recursurile ca nefondate.