ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic :

acțiune în răspundere civilă delictuală

principiul reparării integrale a prejudiciului

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1084

C. proc. civ. din 1865, art. 371

1

alin. (3)

Din economia dispozițiilor art. 1084 C. civ. reiese că, pentru repararea prejudiciului suferit, creditorului i se cuvin daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației damnum emergens, cât și la dobânda legală, lucrum cessans.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar cea de a doua, valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi, deci, despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

În consecință, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2061 din 13 octombrie 2015

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7244 din 17.12.2013, a respins cererea formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă, a admis cererea precizată formulată de reclamanta S.I.F. M. Sa Bacău, împotriva pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 625.939,23 lei calculată pentru perioada 23.06.2006 - 28.02.2010 și suma de 1.257.302,75 lei calculată pentru perioada 23.06.2006 - 28.02.2012, reprezentând daune, precum și în continuare până la restituirea integrală a sumei datorate. A obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 45.770,8 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor produse prin însușirea nelegală a sumei executate în temeiul biletului la ordin prescris, emis de către SC A. SRL, în valoare de 625.939,23 lei, reprezentând actualizarea sumei executate cu indicele de inflație aferent perioadei cuprinse între data executării silite 23.06.2006 și data de 28.02.2010, precum și în continuare până la momentul restituirii integrale a creanței.

Tribunalul a apreciat că orice creditor este îndreptățit la restituirea completă a valorii de care a fost deposedat în mod nelegal, cât și la repararea prejudiciului suferit prin lipsirea de folosință a sumei reprezentând beneficiul nerealizat.

În ceea ce privește modul de determinare a sumei menționate la pct. 1 din cererea astfel cum a fost modificată, a câtimii pretențiilor solicitate, tribunalul a reținut că obligația de restituire a sumei executate silit în mod nelegal devine scadentă începând cu momentul în care contul societății reclamante a fost debitat cu suma reprezentând contravaloarea biletului la ordin prescris în temeiul căruia s-a efectuat executarea silită.

S-a reținut că scadența creanței coincide cu data executării silite, 23.06.2006, iar erodarea produsă de către inflație pe perioada 23.06.2006-28.02.2010, data rămânerii irevocabile a titlului executor privind întoarcerea executării, cât suma s-a aflat în posesia pârâtei A.V.A.S. este exclusiv în sarcina sa, urmând a o suporta pentru toată perioada cuprinsă între data scadenței și februarie 2010.

Tribunalul a constatat că diferența dintre valoarea obținută prin adăugarea ratei inflației și valoarea nominală executată de pârâta A.V.A.S. reprezintă eroziunea produsă de către inflație asupra sumei executate pe nedrept de către aceasta, respectiv suma de 625.939,23 lei.

În ceea ce privește capătul 2 din cererea astfel cum a fost modificată, tribunalul a apreciat că, deoarece executarea silită efectuată de către A.V.A.S. a fost nelegală, pârâta executând o sumă de bani pe care și-a însușit-o și pe care a folosit-o în toată această perioadă fără a avea un drept legitim, rezultă că, prin lipsirea de folosința acestei sume și în special prin lipsirea de fructele produse de suma aflată în depozit la bancă, i-a produs un prejudiciu ce constă în lipsirea de dobânda comercială negociată, dobândĂ pe care suma executată în mod nelegal o producea lunar și ar fi produs-o în continuare dacă nu ar fi fost executată în mod abuziv și nelegal de către pârâta A.V.A.S.

Având în vedere că între S.I.F. și terțul poprit există un contract de depozit bancar, contracte care prevedeau în mod concret dobânda acordată de către bancă pentru depozitele constituite, tribunalul a constatat că la data de 28.02.2012 prejudiciul produs societății reclamante reprezentând dobânda pentru suma de 2.665.840,00 lei aferentă contractelor de depozit desființate de către A.V.A.S. este în valoare de 1.257.302,75 lei, conform calculelor anexate.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 484 din 26 iunie 2014, a respins apelul principal formulat de pârâta A.A.A.S. București și apelul incident formulat de reclamanta S.I.F. M. SA Bacău, împotriva sentinței civile nr. 7244 din 17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția  a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.A.A.S., care a fost admis prin decizia nr. 252 din 29.01.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, dispunându-se casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Motivul care a determinat soluția casării cu trimitere spre rejudecare a fost reprezentat de necesitatea soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată pentru prima dată în fața instanței de recurs de către pârâtă.

În vederea rejudecării s-a format dosarul nr. xx747/3/2011*, înregistrat la data de 17.02.2015 pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin motivele de recurs, reclamanta S.I.F. M. SA Bacău și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-au exprimat poziția procesuală oral, la termenul din data de 26.03.2015, în sensul respingerii acesteia.

În ședința publică din data de 26.03.2015, instanța de apel a respins ca neutilă proba cu înscrisuri noi și proba cu expertiza contabilă, solicitate de către reclamanta S.I.F. M. SA Bacău, având în vedere inutilitatea dovezilor menționate prin raportare la argumentele invocate de apelanta-pârâtă A.A.A.S. în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

La același termen, instanța de apel a luat act că apelanta-pârâtă A.A.A.S. și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au solicitat administrarea unor probe noi, inclusiv cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia nr. 504/A din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelul principal, formulat de apelanta-pârâtă A.A.A.S. și apelul incident formulat de apelanta-reclamantă S.I.F. M. SA Bacău, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a constatat că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ținând seama de întregul material probator administrat, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă pentru prima dată în fața instanței de recurs, fapt ce a determinat casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, instanța de apel a constatat că partea a invocat în mod generic incidența dispozițiilor art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fără a indica în concret momentul de la care consideră că a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

De asemenea, apelanta-pârâtă nu s-a prezentat în fața instanței de apel pentru a susține excepția invocată, nu a depus argumente suplimentare în susținerea acesteia și nici nu a solicitat administrarea vreunui alt probatoriu în afara probelor deja administrate în fața primei instanțe.

În raport de înscrisurile existente la dosar, excepția invocată a fost reținută ca neîntemeiată, atât timp cât termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, nu era împlinit la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) din decretul menționat, potrivit cărora „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, precum și prevederile speciale cuprinse în art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, în conformitate cu care „executarea silită începută de A.V.A.S. prin executorii proprii sau prin intermediul executorilor judecătorești continuă și pe parcursul soluționării contestațiilor formulate de debitori, aceștia având dreptul întoarcerii executării numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Pentru apelanta-intimată-reclamantă S.I.F. M. SA Bacău, dreptul de a pretinde restituirea debitului de 2.665.840 lei, executat silit în mod nelegal, a putut fi exercitat abia la data obținerii hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a constatat caracterul ilicit al executării silite, adică la data de 19.11.2008 când a fost pronunțată decizia nr. 3468/19.11.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile formulate împotriva sentinței comerciale nr. 248/20.12.2007, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. xx13/180/2006, prin care se constatase prescris dreptul creditoarei de a cere executarea silită în baza biletului la ordin menționat.

Termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 19.11.2008, ca dată a soluționării irevocabile a contestației la executare și a stabilirii caracterului ilicit al executării silite, împlinindu-se la data de 19.11.2011. Întrucât cererea în pretenții formulată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 01.09.2011, termenul de prescripție de 3 ani a fost respectat.

Neîntemeiate au fost găsite și apărările apelantei-pârâte bazate pe împrejurarea că aceasta a devenit titulara dreptului de creanță încorporat în biletul la ordin prin gir, deoarece aceste susțineri au putut fi analizate în cadrul contestației la executare purtate între părți în dosarul nr. xx13/180/2006 al Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială în care s-a stabilit în mod irevocabil caracterul nelegal al executării silite, conform deciziei nr. 3468/19.11.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială.

Motivul de apel bazat pe neîndeplinirea condițiilor legale cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a apelantei-pârâte a fost, de asemenea, găsit nefondat, apreciindu-se că în mod corect a reținut prima instanță realizarea cerințelor prevăzute de art. 998 - art. 999 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtei în comiterea faptei.

Apelanta A.A.A.S. a susținut că nu a existat o faptă ilicită și nici culpa sa, deoarece se află în imposibilitatea fortuită de a restitui reclamantei în termen util suma datorată, din cauza lipsei lichidităților bănești, însă instanța de apel a constatat că presupusa lipsă a fondurilor necesare acoperirii prejudiciului suferit de către reclamantă nu înlătură nici fapta ilicită și nici culpa apelantei-pârâte.

Fapta ilicită a pârâtei este reprezentată de executarea silită a debitului principal de 940.000 dolari SUA, în baza biletului la ordin din data de 06.09.1996, conform Ordinului de înființare a popririi nr. 1437/19.06.2006 emis de apelanta pârâtă A.A.A.S. Caracterul ilicit al acestei fapte constă în împrejurarea că executarea silită s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, împrejurare ce a fost stabilită în mod irevocabil prin decizia nr. 3468/19.11.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială.

De asemenea, din aceeași hotărâre judecătorească irevocabilă rezultă și culpa pârâtei în declanșarea executării silite ilegale, nefiind administrate dovezi care să îi înlăture vinovăția. Dimpotrivă, poprirea s-a realizat în baza unui ordin emis chiar de pârâtă, actul de voință al acesteia fiind liber și neviciat, în lipsa administrării oricăror probe în sens contrar. Astfel, apelanta pârâtă, în calitate de creditoare în cadrul executării silite, a nesocotit prevederile legale în materia prescripției extinctive, acceptând încălcarea normelor imperative incidente pentru valorificarea creanței sale, o atare conduită fiind sancționată tocmai cu anularea formelor de executare nelegale.

Motivul de apel privind imposibilitatea cumulării actualizării cu dobânda a fost găsit nefondat, instanța apreciind că cele două sume sunt destinate să acopere prejudicii distincte. Astfel, conform deciziei în interesul legii nr. 2/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 1084 C. civ., despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă „

damnum emergens

”, cât și beneficiul nerealizat „

lucrum cessans

”. Aceste dispoziții impun cumulul între actualizarea creanței cu rata inflației și dobânda, deoarece actualizarea creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului - „damnum emergens”, iar câștigul nerealizat îl reprezintă dobânda - „

lucrum

cessans

”.

Reactualizarea creanței constituie acoperirea pierderii patrimoniale suferite, ce constă într-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit.

Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, acoperind prejudiciul efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate.

Atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcție de rata inflației, iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptățită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două nu acoperă aceeași pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.

Susținerile privitoare la perioada pentru care putea fi acordată actualizarea nu au fost primite, atât timp cât nu s-au administrat dovezi din care să rezulte obținerea unei duble reparații cu titlu de actualizare pentru aceeași perioadă.

Reclamanta a pretins calcularea actualizării până la data de 28.02.2010, momentul limită fiind justificat de obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a dispus întoarcerea executării silite în privința debitului principal. În schimb, pârâta a invocat dreptul la actualizare până la data obținerii titlului executoriu, respectiv până la data pronunțării hotărârii judecătorești de către prima instanță, susținând că s-ar ajunge la o dublă reparare pentru intervalul 20.10.2009 - 31.03.2010. Acțiunea pentru întoarcerea executării silite privind debitul executat silit a fost admisă prin sentința comercială nr. 119/20.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. xx73/2/2009, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 816/02.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, fără ca prin această hotărâre să se fi dispus obligarea pârâtei la plata actualizării debitului executat silit.

Instanța de apel a constatat că actualizarea debitului a fost în mod corect calculată până la data rămânerii irevocabile a respectivei hotărâri judecătorești, atât timp cât textul art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ. nu împiedică instanța judecătorească de a efectua ea însăși actualizarea.

Limitarea calculării actualizării la data pronunțării hotărârii primei instanțe, respectiv până la data de 20.10.2009, nu este justificată, atât timp cât sentința menționată nu cuprinde nicio referire în sensul obligării pârâtei la plata actualizării ulterior acestui moment.

Apărările privitoare la acordarea dobânzii comerciale au fost găsite neîntemeiate, în condițiile în care reclamanta S.I.F. M. SA Bacău a probat împrejurarea potrivit căreia executarea silită a privit sume aflate în depozite bancare, după cum rezultă din contractele atașate în dosarul primei instanțe, coroborate cu extrasul de cont din data de 26.06.2006 și ordinul de plată nr. 381/23.06.2006. Astfel, reclamanta a administrat dovezi în sensul existenței și întinderii prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat, previzibil, constând în contravaloarea dobânzii comerciale neîncasate de societatea de investiții financiare, pe care banca terț poprit era ținută să i le plătească pe perioada derulării contractelor de depozit bancar. Cuantumul prejudiciului produs cu acest titlu a fost determinat prin raportul de expertiză judiciară contabilă, necontestat de către părți.

Instanța de apel a considerat că aplicarea unei prezumții simple, potrivit căreia reclamanta ar fi continuat relația contractuală cu acea bancă, este justificată în contextul în care nu s-au administrat probe din care să rezulte o schimbare a politicii de investiții a societății reclamante.

Acordarea dobânzii comerciale acoperă un prejudiciu care nu a fost reparat până la acest moment, fiind distinct de prejudiciul acoperit prin admiterea acțiunii privind întoarcerea executării silite. Prin sentința comercială nr. 119/20.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. xx73/2/2009, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 816/02.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, reclamanta a obținut restituirea debitului principal supus executării silite nelegale, adică pierderea efectiv suferită, în timp ce prin prezentul demers procesual societatea tinde la obținerea beneficiului nerealizat, adică a câștigului pierdut ca urmare a lipsirii de folosința unor sume de bani, aflate în depozite bancare, prin urmare prejudiciile sunt distincte dar produse de aceeași faptă ilicită a pârâtei.

Curtea a constatat și caracterul nefondat al ultimului motiv de apel privitor la plata cheltuielilor de judecată, reținând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., punând în sarcina părții care a pierdut procesul obligația de a suporta cheltuielile privind plata taxei judiciare de timbru și a onorariului expertului. S-a reținut ca fiind fără relevanță împrejurarea că partea reclamantă nu a formulat aceste pretenții în procesul privind întoarcerea executării silite întrucât nu există nicio dispoziție legală care să interzică exercițiul dreptului la acțiune în maniera în care a făcut-o reclamanta, iar hotărârea de întoarcere a executării silite nu afectează în niciun fel dreptul creditorului de a pretinde daune cauzate nemijlocit de pasivitatea debitorului său.

Instanța a reținut că apelul incident formulat de către apelanta-intimată-reclamantă S.I.F. M. SA Bacău are caracter subsidiar, solicitându-se instanței modificarea sentinței civile apelate numai în măsura în care s-ar găsi întemeiate apărările apelantei pârâte cu privire la acordarea dobânzii contractuale, solicitându-se acordarea despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat prin raportare la cuantumul dobânzii legale. Întrucât instanța de apel a apreciat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, nu s-a impus schimbarea acesteia nici în privința modalității de calcul a despăgubirilor acordate pentru acoperirea prejudiciului reprezentat de câștigul nerealizat.

Împotriva deciziei nr. 504/A din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta A.A.A.S. București solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței civile nr. 7244717.12.2013 pronunțată de Tribunalul București, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate indicat, învederează faptul că în evidența contabilă sunt înregistrate sumele datorate de A.A.A.S. către S.I.F. M. prin sentința  nr. 119/2009 de admitere a cererii de întoarcere a executării silite, în dosarul de executare silită nr. xx5/2010 în valoare de 2.707.242,14 lei, iar la data de 30.11.2010 a fost acoperită întreaga sumă conform actelor anexate. Arată că aceste sume au fost executate silit din conturile A.A.A.S., chiar în plus cu 113.716,97 lei, prin urmare, sumele solicitate în prezentul litigiu sunt nelegale, solicitate cu rea-credință și conduc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Recurenta arată că în mod greșit a fost respinsă de către instanța de apel excepția prescripției pretențiilor intimatei-reclamante, față de dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 01.09.2011, dată la care pretențiile reclamantei, ca urmare a cererii de întoarcere a executării silite erau achitate, solicită instanței să constate că dreptul material la acțiune pentru pretențiile solicitate este prescris întrucât termenul de 3 ani de zile pentru exercitarea dreptului la acțiune s-a împlinit, conform dispozițiilor legale menționate.

Printr-o altă critică se arată că, în mod nelegal, instanțele au acordat  daunele solicitate de reclamanta S.I.F. M., încălcând dispozițiile art. 371

1

alin. (3) C. proc. civ. motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că reclamanta S.I.F. M. se afla în posesia unui titlu executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 119/20.10.2009, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. xx73/2/2009, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 816/02.03.2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. Rezultă, deci, că raporturile juridice cu reclamanta au fost definitiv si irevocabil tranșate, prezenta cerere cu caracter accesoriu față de cererea principală neputând fi soluționată printr-un proces distinct, acesta fiind în căderea instanței competente a judeca cererea principală. În situația în care titlul executoriu nu conține nici un criteriu în funcție de care organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, organul de executare va proceda la actualizare în  funcție  de  rata  inflației, calculată  de  la  data  când  hotărârea judecătorească a devenit executorie, prin urmare reclamanta nu are posibilitatea de a solicita pe cale separată, printr-o acțiune distinctă, actualizarea și dobânda legală aferentă sumei pentru care există deja titlu executoriu.

Recurenta critică hotărârea și din perspectiva art. 1489 C. civ. conform căruia la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea prevăzută de lege. În cazul în care dobânzile sunt cerute în instanță, acestea se calculează numai de la data cererii de chemare în judecată.

Plata daunelor solicitate, în cazul în care suma de bani a fost actualizată, ar însemna o dublă reparație, prejudiciul fiind acoperit fie de dobânda legală, fie de diferența rezultată din actualizarea datoriei. Cumulul celor două tipuri de despăgubiri determină îmbogățirea fără justă cauză a intimatei, deoarece creanța se actualizează cu indicele de inflație, în cadrul executării silite, fiind acoperit astfel, întregul prejudiciu suferit de intimata.

Hotărârea recurată acordă nelegal o dublă despăgubire deoarece suma prevăzută în titlu executoriu de admitere a cererii de întoarcere a executării silite este actualizată cu indicele de inflație la momentul plații - în speță de  executorul judecătoresc - potrivit art. 371

1

alin. (3) C. proc. civ. În cazul în care legiuitorul ar fi creat posibilitatea dublei despăgubiri, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod expres în textele de lege.

Recurenta arată că în mod nelegal instanța de apel a obligat-o la plata dobânzii comerciale ce ar fi fost încasată dacă s-ar fi menținut depozitele bancare bazându-se pe o prezumție relativă că reclamanta și-ar mai fi continuat relația contractuală cu banca. Consideră recurenta că reclamanta nu poate proba un eventual prejudiciu, hotărârea instanței de apel fiind nelegală și sub acest aspect și solicită respingerea acestui capăt de cerere.

Se mai susține de către recurentă că instanța de apel, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civila delictuală, a menținut sentința civilă nr. 7244/17.12.2013 pronunțată  de Tribunalul București prin care a fost admisă cererea formulată de intimata-reclamanta S.I.F. M., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Răspunderea civilă delictuală este posibilă doar în cazul în care sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții și anume: existența unui prejudiciu; existența   unei fapte         ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;  existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, dacă cel puțin una din condiții nu este îndeplinită. În cazul de față nu sunt îndeplinite cel puțin două din aceste condiții, respectiv fapta ilicită și vinovăția.

Culpa pârâtei nu există deoarece nu are disponibilități bănești în conturi, acestea fiind poprite la cererea diferiților creditori, din aceste considerente se apreciază de către recurentă că nu se poate reține existența unei fapte ilicite și nici a culpei.

Recurenta consideră hotărârea nelegală și sub aspectul obligării  la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.770,8 lei deoarece în cauză nu poate fi reținută culpa procesuală a A.A.A.S. în generarea acestui litigiu. Onorariul solicitat a fost stabilit într-un cuantum foarte mare față de munca îndeplinită de avocat. Mai mult decât atât, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.

Reclamanta S.I.F. M. SA Bacău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, motivele de recurs fiind în fapt o reiterare a motivelor de apel și a apărărilor formulate la prima instanță. Referitor la primul motiv de recurs privind o presupusă stingere a obligației decurgând din sentința civilă nr. 119/20.10.2009 pronunțată în dosarul nr. xx73/2/2009 se susține că acesta este un motiv nou invocat direct de recurs ceea ce-l face inadmisibil. Soluția pronunțată cu privire la prescripție este corectă fiind aplicate dispozițiile legale speciale, și anume art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 care prevede că dreptul la acțiune al debitorilor împotriva A.V.A.S. se naște în momentul în care contestația la executare se finalizează printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Arată că este lipsit de temei legal motivul de recurs privind actualizarea sumelor datorate, iar prevederile art. 1489 C. civ. privitoare la dobândă sunt inaplicabile. Se mai susține că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de pârâta A.A.A.S. București prin prisma motivelor invocate, constată că este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere având ca temei răspunderea civilă delictuală declanșată ca urmare a prejudiciului înregistrat de aceasta în perioada cuprinsă între data executării silite nelegale a contului de către pârâtă și data la care sentința prin care a fost admisă cererea de întoarcere a executării silite a rămas irevocabilă.

Pentru această perioadă reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la actualizarea sumei executate cu rata inflației și la plata dobânzii aferente sumei executate conform contractelor de depozit bancar desființate la momentul executării silite nelegale.

Înalta Curte reține că deși recurenta susține că încă de la 30.11.2010 a fost acoperită întreaga sumă datorată, acest aspect nu a fost probat, iar din considerentele deciziei atacate rezultă că în fața instanței de apel pârâta a motivat neplata benevolă a sumei datorate reclamantei prin lipsa disponibilităților bănești, aspect pe care îl reiterează și în cererea de recurs, prin urmare această critică este nefondată.

Și critica privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut la 19.11.2008 dată la care a fost pronunțată decizia nr. 3468/19.11.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială în dosarul nr. xx13/180/2006 prin care s-a constatat faptul că executarea silită demarată de pârâtă a fost nelegală. Raportat la data introducerii acțiunii, respectiv la 1.09.2011, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958  nu era depășit.

Contrar celor susținute de recurentă, dispozițiile art. 371

1

alin. (3) C. proc. civ. nu îngrădesc dreptul de a solicita actualizarea cu titlu compensatoriu a unor sume stabilite printr-un titlu executoriu, prin intermediul instanței de judecată, în cadrul unui proces distinct și ulterior, opțiunea învestirii instanței de judecată cu o astfel de cerere aparținând reclamantului.

Susținerea prin care recurenta critică hotărârea și din perspectiva art. 1489 C. civ. este formulată

omisso medio

, direct în recurs, prin urmare nu poate fi avută în vedere.

În mod corect a fost reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 1084 C. civ. potrivit cărora pentru repararea prejudiciului suferit reclamantei i se cuvin daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației

damnum emergens

, cât și la dobânda legală

lucrum cessans

. În acest sens, prin decizia dată în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 2/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în condițiile art. 1084 C. civ., despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă

damnum emergens

, cât și beneficiul nerealizat

lucrum cessans

. Aceste dispoziții permit cumulul între actualizarea creanței cu rata inflației și dobânda, deoarece actualizarea creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului -„

damnum

emergens

”, iar câștigul nerealizat îl reprezintă dobânda - „

lucrum

cessans

”.

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește conservarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora și deci nu se poate vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

În consecință, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, așa cum s-a arătat, numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ.

Nu este întemeiată critica prin care se susține că instanța de apel în mod nelegal a obligat pârâta la plata dobânzii comerciale ce ar fi fost încasată de reclamantă dacă s-ar fi menținut depozitele bancare, instanța de apel motivând acest aspect prin prisma tuturor probelor aflate la dosar, iar nu exclusiv pe baza prezumțiilor.

În mod corect au reținut instanțele întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei prevăzute de art. 998 - art. 999 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtei în comiterea faptei.

Susținerile recurentei că nu a existat o faptă ilicită și nici culpa sa, deoarece s-a aflat în imposibilitate fortuită de a restitui reclamantei în termen util suma datorată din cauza lipsei lichidităților bănești, nu sunt de natură să înlăture existența faptei ilicite și nici culpa.

Prin fapta ilicită se înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, iar culpa este reprezentată de atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite față de această faptă și urmările ei și constă, în concret, într-o atitudine de negare, de neluare în considerare, de încălcare a normelor legale. Fapta ilicită a pârâtei este reprezentată de executarea silită cu încălcarea dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, împrejurare ce a fost stabilită în mod irevocabil prin decizia nr. 3468/19.11.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a analizat și verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii de către prima instanță înlăturând în mod legal și temeinic apărările A.V.A.S. referitoare la lipsa disponibilităților bănești determinate de situația financiară precară și a considerat că această împrejurare nu putea fi reținută drept o cauză de înlăturare a răspunderii sale potrivit principiului de drept:

„Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Critica prin care se susține greșita obligare A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată motivat de faptul că nu ar exista culpă procesuală este nefondată având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, fără ca textul de lege să distingă vreo cauză de exonerare.

Instanța poate interveni, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., doar în ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat, atunci când constată că acesta este nepotrivit de mic sau de mare față de valoarea pricinii, însă acest aspect ține de netemeinicia deciziei atacate iar nu de legalitatea acesteia, prin urmare nu poate fi supusă controlului judiciar exercitat de instanța de recurs.

Pentru toate considerentele reținute, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâta A.A.A.S. București ca nefondat.