ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2187/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 132 din 8 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis contestația la executare prin poprire formulată de debitoarea G.G.E. în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S. București și intimata terț poprit SC B.C.R. SA București și a anulat executarea silită pornită prin Ordinul A.V.A.S.

nr. 48 din 9 iunie 2011. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între SC B. SA Sucursala Bacău și SC C. SA în calitate de client s-a încheiat la data de 23 octombrie 1998 Convenția de credit reînnoită prin care banca a reeșalonat clientului creditul în sumă de 160.000 dolari SUA, acesta urmând a fi rambursat în 12 rate trimestriale începând cu data de 10 decembrie 1998, reieșind așadar că scadența ultimei rate era la 10 septembrie 2001. În vederea garantării creditului clientul SC C. SA a constituit în favoarea băncii o serie de garanții reale și personale. Între administratorii societății, respectiv G.D. și contestatoarea G.G.R. în calitate de fidejusori și SC B. SA Sucursala Bacău s-a încheiat contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998 prin care cei doi fidejusori s-au obligat în solidar cu împrumutatul să ramburseze la scadență creditul de 160.000 dolari SUA precum și toate dobânzile, comisioanele și celelalte costuri ale creditului.

La data de 13 decembrie 1999 între B.C.R. SA (în calitate de cedent) și A.V.A.B. (cesionar) - autorul intimatei A.V.A.S. - s-a încheiat contractul de cesiune de creanță prin care a fost cesionată creanța față de debitorul cedat SC C. SA, fiind totodată transferate toate accesoriile creanței cedate menționate în anexa B (unde figurează și contractul de fidejusiune din 5 octombrie 1998). Prin Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 (filele 3 - 4), în temeiul art. 20 și 42 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 409 C. proc. civ. intimata A.V.A.S. a ordonat înființarea popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor A.V.A.S. indicați în anexele ordinului (unde apare și contestatoarea G.G.R. cu suma de 125.747,43 dolari SUA).

Acest Ordin a fost comunicat de către A.V.A.S. intimatului terț poprit B.C.R. SA cu adresa din 16 iunie 2011. Constatând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că cesiunea de creanță a fost înscrisă în A.E.G.R.M., astfel cum prevede Legea nr. 99/1999 în Titlul VI - Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare și că astfel formalitățile privind publicitatea s-au efectuat legal față de contestatoare iar cesiunea îi este opozabilă, susținerile formulate de aceasta prin care invocă lipsa notificării nu sunt întemeiate. Curtea a apreciat însă ca întemeiate susținerile contestatoarei referitoare la faptul că ar fi intervenit prescripția dreptului A.V.A.S. de a proceda la executarea silită a creanței.

S-a reținut că potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris. Curtea a reținut că, creditul de 160.000 dolari SUA contractat de SC C. SA și în legătură cu care s-a încheiat contractul de fidejusiune urma a fi rambursat în 12 rate trimestriale începând cu data de 10 decembrie 1998, reieșind așadar că scadența ultimei rate era la 10 septembrie 2001 față de data scadentă a ultimei rate și de faptul că Ordinul nr. 48 prin care A.V.A.S.

a dispus înființarea popririi a fost emis la data de 9 iunie 2011, reiese că la data emiterii acestuia termenul de prescripție de 7 ani era de mult împlinit. S-a constatat că executarea silită s-a început după ce termenul de prescripție prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 se împlinise, și față de prevederile art. 399 și următoarele C. proc. civ., s-a admis contestația la executare s-a anulat executarea silită prin poprire pornită împotriva debitoarei prin Ordinul A.V.A.S. nr. 48 din 9 iunie 2011. Împotriva acestei sentințe, creditoarea A.V.A.S. a declarat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4141 din 24 octombrie 2012, sentința atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauză a intervenit prescripția dreptului creditoarei de a proceda la executarea silită a creanței, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998; întrucât prin O.P. din 3 octombrie 2012 și O.P. din 16 iulie 2004 creditoarea A.V.A.S. a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA din creditul nerambursat, termenul de prescripție de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 a fost întrerupt, noul termen de 7 ani începând să curgă de la data ultimei plăți efectuate, respectiv 16 iulie 2004. Cum instanța de fond a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, fără a soluționa fondul cauzei și fără a verifica existenta sau inexistenta solidarității dintre contestatoare și societatea debitoare, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

În fond, după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 19 decembrie 2012 sub nr. 2741/2012 (nr. unic 9503/2/2012). Prin Decizia nr. 45 din 13 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea G.G.E. împotriva Deciziei nr. 4141 din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 6105/2/2011 în contradictoriu cu intimata - creditoare A.V.A.S. și intimata terț poprit B.C.R. SA. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut analizând întregul material probator administrat în cauză precum și recomandările făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 4141 din 24 octombrie 2012, potrivit dispozițiilor art 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., că, cererea de contestație la executare este neîntemeiată. Prin Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 în temeiul dispozițiilor art. 20 și art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 409 C. proc. civ., intimata-creditoare A.V.A.S. a ordonat înființarea popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor indicați în anexele ordinului menționat, unde apare și contestatoarea cu suma de 125.747,43 dolari SUA. Ordinul a fost comunicat de A.V.A S. terțului poprit B.C.R. prin adresa din 16 iunie 2011. Instanța a reținut că normele legale aplicabile în materie sunt dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, referitoare la valorificarea unor active ale statului, aprobată prin Legea nr. 409 din 17 iulie 2011 și modificată prin O.U.G.

nr. 23/2004. Natura juridică a litigiului privește creanțele statului neperformante preluate la datoria publică internă. S-a reținut faptul că, din împrumutul garantat de contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998, cu privire la care cei doi fidejusori au renunțat în mod expres la beneficiul de discutiune și cel de diviziune, în urma lichidării activelor debitoarei SC C. SA Buhuși în cadrul procedurii insolvenței (Dosar nr. 1108/F/2000 Tribunalul Neamț), A.V.A.S. a recuperat doar o parte din creanța datorată, respectiv suma de 18.359,59 dolari SUA La data de 24 februarie 2009 Tribunalul Neamț a aprobat raportul final, distribuirea sumelor și radierea debitoarei din Registrul Comerțului Neamț.

Prin adresa din 31 ianuarie 2011 creditoarea A.V.A.S. a comunicat contestatoarei titlurile constatatoare ale creanței. Cât privește întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 414 din 24 octombrie 2012, a hotărât că, pe perioada desfășurării procedurii insolvenței 2000 - 24 februarie 2009, cursul prescripției a fost întrerupt și că potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, un nou termen de 7 ani a început să curgă de la data efectuării ultimei plăți, respectiv 16 iulie 2004, O.P. nr. 4 din 16 iulie 2004). Curtea a considerat că, de vreme ce un nou termen de prescripție de 7 ani a începută să curgă de la data de 16 iulie 2004, în raport de data înregistrării cererii de executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S a fost făcută înăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998. În acest sens, toate susținerile contestatoarei referitoare la prescripția dreptului creditoarei de a cere executarea silită au fost respinse ca nefondate, în raport de aspectele menționate și reținute precum și de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care sunt obligatorii pentru instanța investită cu rejudecarea cauzei după casare. În consecință, atâta vreme cât, cursul prescripției a fost întrerupt față de debitorul principal SC C. SA pe perioada desfășurării procedurii insolvenței, pentru același interval de timp a fost întrerupt cursul prescripției și pentru cei doi fidejusori semnatari ai convenției de fidejusiune nr. 01 din 15 octombrie 1998, potrivit principiului de drept menționat.

Curtea a constatat neîntemeiată contestația la executare în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 399 - 404 C. proc. civ. și a considerat legal Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 de înființare a popririi asupra sumelor prezente și viitoare deținute de contestatoare, emis de creditoarea A.V.A.S. București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.G.E. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 3041 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile în sensul admiterii contestației la executare și anularea formelor de executare. În dezvoltarea în,fapt a recursului, s-a susținut, în esență următoarele: - Prima instanță a reținut în mod eronat conținutul deciziei de casare și și-a însușit „tale quale" punctul de vedere al intimatei în ceea ce privește plata prin cele două ordine de plată.

- Prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la inopozabilitatea cesiunii de creanță față de recurentă și implicit a lipsei calității de debitor fată de intimata A.V.A.S. - Înalta Curte de Casație și Justiție a motivat întreruperea termenului de prescripție numai pe temeiul prevederilor art. 4052 C. proc. civ., având în vedere afirmația (nedovedită) a intimatei A.V.A.S. că în perioada insolvenței s-a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA prin O.P. din n3 octombrie 2002 și O.P. din 16 iulie 2004. Acest punct de vedere este contrazis de situația de fapt, pe care chiar intimata o recunoaște. Astfel, în art. 4052 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut faptul că cursul prescripției executării se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu.

în acest sens au fost depuse în fața primei instanțe - după casarea cu trimitere copii din Dosarul de faliment nr. 1108/F/2000 al Tribunalului Neamț privind pe SC C. SA: plan de distribuire a fondurilor obținute din lichidare până la data de 20 iunie 2001 și încheierea judecătorului sindic din 18 septembrie 2001 de aprobare a acestuia, plan de distribuire a fondurilor obținute din lichidare din 25 iunie 2004 și încheierea judecătorului sindic din 14 iulie 2004 de aprobare a acestuia, raport final privind lichidarea SC C. SA din care rezultă că din creanța totală a A.V.A.S. de 144.141,02 dolari SUA s-a distribuit 18.313,83 dolari SUA încât nu pot fi considerate ca fiind incidente prevederile art. 4052 C. proc.

civ. și în consecință nu s-a întrerupt cursul prescripției. - Intimata A.V.A.S. a solicitat judecătorului sindic atragerea răspunderii personale patrimoniale a contestatoarei G.G.E. pentru recuperarea creanței în valoare de 125.879,24 dolari SUA + 1.728,2614 lei, care face de altfel obiectul executării silite contestate. Prin sentința civilă nr. 275/F din 27 mai 2008 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia civilă nr. 784 din 21 noiembrie 2008 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă această cerere. în consecință, în temeiul prevederilor art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă.

- Reclamanții nu au fost notificați despre cesiunea de creanță către A.V.A.S. Din copia dosarului de executare depus de A.V.A.S. nu rezultă că aceasta a notificat cu privire la cesiunea de creanță a contractului de credit încheiat între SC C. SRL și SC B. SA. De altfel și toate comunicările ulterioare, au conținut ca titluri executorii doar convenția de credit reînnoită și contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998, nu și contractul de cesiune de creanță. Având în vedere neîndeplinirea acestei obligații de către A.V.A.S., s-a considerat că A.V.A.S. nu poate invoca în fața instanței de judecată contractul de cesiune de creanță ca titlu executoriu și în consecință nu are fată de recurenți calitatea de creditor pentru a cere executarea silită.

Intimata A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. În ședința publică de la 27 martie 2014 contestatoarea în temeiul prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat un motiv de ordine publică, respectiv necompetența materială a Curții de Apel București în a judeca contestația la executare. În dezvoltarea motivului s-a susținut că la data de 1 iulie 2011 s-a formulat contestație la executare (Dosar nr. 6105/2/2011 al Curții de Apel București) ca urmare a popririi înființate prii Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011, emis de intimată în temeiul prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998. Contestația la executare a fost formulată în temeiul prevederilor art. 45 -49 din O.U.G.

nr. 51/1998 și ale art. 399 - 404 din vechiul C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 132 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de, secția a V-a civilă, a Curții de Apel București a fost admisă contestație la executare. Prin Decizia civilă nr. 4141 din 24 octombrie 2012 pronunțată de, secția a ll-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de A.V.A.S., s-a casat sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București la data de 19 decembrie 2012 sub nr. 9503/2/2012, iar la data de 13 mai 2013 s-a pronunțat sentința civilă nr. 45, care face obiectul prezentului recurs. Prin Legea nr. 76/2012 în vigoare la data de 1 februarie 2013, au fost abrogate prevederile art. 45 - 48 din O.U.G.

nr. 51/1998 (deci și art. 46 care prevedea competența Curții de Apel București), iar art. 50 și 83 din același act normativ au fost modificate. În cazul de față, executarea silită a început mai înainte de intrarea acestuia în vigoare, ceea ce înseamnă că în cauza de față se aplică prevederile vechiului C. proc. civ. Conform prevederilor art. 373 alin. (2) din acest act normativ (vechiul C. proc. civ.) instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea. Cum în cauza de față a fost înființată poprire la B.C.R. - Sucursala Roman și la SC R.B. SA - Sucursala Roman, rezultă că instanța de executare este Judecătoria Roman, instanța competentă de a judeca prezenta contestație la executare.

Înalta Curte, examinând recursul așa cum a fost formulat va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la motivul de recurs privind excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de Apel București a soluționat cauza raportat la prevederile O.U.G. nr. 51/1998. Dispozițiile Legii nr. 76/2012 nu au aplicabilitate în cauză având în vedere că raportul juridic dintre părți s-a născut anterior intrării în vigoare a legii. Nu au aplicabilitate în cauză nici dispozițiile art. 373 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce privește instanța competentă de a judeca contestația la executare, având în vedere dispozițiile legii speciale incidente în cauză, respectiv O.U.G.

nr. 51/1998, potrivit căreia instanța competentă este Curtea de Apel București. Corect instanța a reținut că normele legale aplicabile în materie sunt dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 referitoare la valorificarea unor active ale statului, având în vedere natura juridică a litigiului care privește creanțele statului neperformante preluate la datoria publică internă. Referitor la motivul de recurs privind prescripția dreptului de a cere executarea silită în mod corect s-a respins excepția. Înalta Curte prin Decizia nr. 4141 din 24 octombrie 2012 a statuat că debitoarea SC C. SA s-a aflat în procedura insolvenței în perioada 2000 - 24 februarie 2009, procedură în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA, prin O.P.

din 3 octombrie 2002 și O.P. nr. 7 din 16 iulie 2004, din creditul nerambursat și având în vedere prevederile art. 4052 C. proc. civ., cursul prescripției a fost întrerupt, un nou termen de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 58/1998 începând să curgă de la data ultimei plăți, respectiv 16 iulie 2004 și nu de la data scadentei ultimei rate din convenția de credit reînnoită din 23 octombrie 1998 și anume - 10 septembrie 2001. Față de data înregistrării cererii de executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S. a fost făcută înlăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Cum, descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații și a fidejusorului sau a codebitorului principal (art. 137 alin. (3) din Legea nr. 85/2006) contestatoarea în calitate de garant al obligației de plată este supusă acelorași dispoziții legale speciale referitoare la termenul de prescripție și întreruperea acestuia. În cazul obligațiilor de plată solidare și accesorii întreruperea prescripției făcută în contra unuia dintre debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalți codebitori ai săi. Instanța în mod corect a aplicat prevederile art. 315 C. proc. civ. și a constatat că, cursul prescripției a fost întrerupt față de debitorul principal SC C. SRL astfel că a fost întrerupt și cursul prescripției pentru cei doi semnatari ai convenției de fidejusiune din 15 octombrie 1998 potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale.

Aspectele ce vizează modul în care instanța de casare a dezlegat problema prescripției dreptului de a cere executarea, actele noi ce trebuia să le aibă în vedere instanța nu mai pot fi analizate față de prevederile art. 315 C. proc. civ. Cesiunea de creanță a fost înscrisă în A.E.G.R.M. și astfel formalitățile privind publicitatea s-au efectuat legal față de contestatoare, iar cesiunea îi este O.P.ozabilă, așa cum cer prevederile Legii nr. 99/1999. În ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. se apreciază că acestea au fost formulate formal, dezvoltarea în fapt nepermițând încadrarea în motivele invocate. Pentru considerentele expuse, hotărârea nu este afectată nici de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 3041 C. proc. civ. încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea G.G.E. împotriva Deciziei nr. 45 din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.