ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2187/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2187/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 132 din

8 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis

contestația la executare prin poprire formulată de debitoarea G.G.E. în

contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S. București și intimata terț

poprit SC B.C.R. SA București și a anulat executarea silită pornită prin

Ordinul A.V.A.S. nr. 48 din 9 iunie 2011.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că între SC B. SA Sucursala Bacău și SC C. SA în

calitate de client s-a încheiat la data de 23 octombrie 1998 Convenția de

credit reînnoită prin care banca a reeșalonat clientului creditul în sumă de

160.000 dolari SUA, acesta urmând a fi rambursat în 12 rate trimestriale

începând cu data de 10 decembrie 1998, reieșind așadar că scadența ultimei rate

era la 10 septembrie 2001.

În vederea

garantării creditului clientul SC C. SA a constituit în favoarea băncii o serie

de garanții reale și personale.

Între

administratorii societății, respectiv G.D. și contestatoarea G.G.R. în calitate

de fidejusori și SC B. SA Sucursala Bacău s-a încheiat contractul de

fidejusiune din 15 octombrie 1998 prin care cei doi fidejusori s-au obligat în

solidar cu împrumutatul să ramburseze la scadență creditul de 160.000 dolari

SUA precum și toate dobânzile, comisioanele și celelalte costuri ale

creditului.

La data de 13

decembrie 1999 între B.C.R. SA (în calitate de cedent) și A.V.A.B. (cesionar) -

autorul intimatei A.V.A.S. - s-a încheiat contractul de cesiune de creanță prin

care a fost cesionată creanța față de debitorul cedat SC C. SA, fiind totodată

transferate toate accesoriile creanței cedate menționate în anexa B (unde

figurează și contractul de fidejusiune din 5 octombrie 1998).

Prin Ordinul

nr. 48 din 9 iunie 2011 (filele 3 - 4), în temeiul art. 20 și 42 din O.U.G. nr.

51/1998 și art. 409 C. proc. civ. intimata A.V.A.S. a ordonat înființarea

popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor A.V.A.S.

indicați în anexele ordinului (unde apare și contestatoarea G.G.R. cu suma de

125.747,43 dolari SUA).

Acest Ordin a

fost comunicat de către A.V.A.S. intimatului terț poprit B.C.R. SA cu adresa

din 16 iunie 2011.

Constatând că

din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că cesiunea de creanță a fost

înscrisă în A.E.G.R.M., astfel cum prevede Legea nr. 99/1999 în Titlul VI - Regimul

juridic al garanțiilor reale mobiliare și că astfel formalitățile privind

publicitatea s-au efectuat legal față de contestatoare iar cesiunea îi este opozabilă,

susținerile formulate de aceasta prin care invocă lipsa notificării nu sunt

întemeiate.

Curtea a

apreciat însă ca întemeiate susținerile contestatoarei referitoare la faptul că

ar fi intervenit prescripția dreptului A.V.A.S. de a proceda la executarea

silită a creanței.

S-a reținut că

potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 termenul de prescripție a

dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S.,

constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au

fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică

creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.

Curtea a

reținut că, creditul de 160.000 dolari SUA contractat de SC C. SA și în

legătură cu care s-a încheiat contractul de fidejusiune urma a fi rambursat în

12 rate trimestriale începând cu data de 10 decembrie 1998, reieșind așadar că

scadența ultimei rate era la 10 septembrie 2001 față de data scadentă a ultimei

rate și de faptul că Ordinul nr. 48 prin care A.V.A.S. a dispus înființarea

popririi a fost emis la data de 9 iunie 2011, reiese că la data emiterii

acestuia termenul de prescripție de 7 ani era de mult împlinit.

S-a constatat

că executarea silită s-a început după ce termenul de prescripție prevăzut la

art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 se împlinise, și față de prevederile

art. 399 și următoarele C. proc. civ., s-a admis contestația la executare s-a

anulat executarea silită prin poprire pornită împotriva debitoarei prin Ordinul

A.V.A.S. nr. 48 din 9 iunie 2011.

Împotriva

acestei sentințe, creditoarea A.V.A.S. a declarat recurs, care a fost admis de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4141 din 24 octombrie

2012, sentința atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a considerat că instanța de fond în mod greșit a apreciat

că în cauză a intervenit prescripția dreptului creditoarei de a proceda la

executarea silită a creanței, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din

O.U.G. nr. 51/1998; întrucât prin O.P. din 3 octombrie 2012 și O.P. din 16 iulie

2004 creditoarea A.V.A.S. a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA din creditul

nerambursat, termenul de prescripție de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998 a fost întrerupt, noul termen de 7 ani începând să curgă

de la data ultimei plăți efectuate, respectiv 16 iulie 2004.

Cum instanța de

fond a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea

silită, fără a soluționa fondul cauzei și fără a verifica existenta sau

inexistenta solidarității dintre contestatoare și societatea debitoare, Înalta

Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

În fond, după

casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, la data de 19 decembrie 2012 sub nr. 2741/2012 (nr. unic 9503/2/2012).

Prin Decizia nr.

45 din 13 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea G.G.E.

împotriva Deciziei nr. 4141 din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 6105/2/2011 în

contradictoriu cu intimata - creditoare A.V.A.S. și intimata terț poprit B.C.R.

SA.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut analizând întregul material probator administrat în

cauză precum și recomandările făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de casare nr. 4141 din 24 octombrie 2012, potrivit dispozițiilor

art 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., că, cererea de contestație la

executare este neîntemeiată.

Prin Ordinul

nr. 48 din 9 iunie 2011 în temeiul dispozițiilor art. 20 și art. 42 din O.U.G.

nr. 51/1998 și art. 409 C. proc. civ., intimata-creditoare A.V.A.S. a ordonat

înființarea popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor

indicați în anexele ordinului menționat, unde apare și contestatoarea cu suma

de 125.747,43 dolari SUA.

Ordinul a fost

comunicat de A.V.A S. terțului poprit B.C.R. prin adresa din 16 iunie 2011.

Instanța a

reținut că normele legale aplicabile în materie sunt dispozițiile O.U.G. nr.

51/1998, referitoare la valorificarea unor active ale statului, aprobată prin

Legea nr. 409 din 17 iulie 2011 și modificată prin O.U.G. nr. 23/2004. Natura

juridică a litigiului privește creanțele statului neperformante preluate la

datoria publică internă.

S-a reținut

faptul că, din împrumutul garantat de contractul de fidejusiune din 15

octombrie 1998, cu privire la care cei doi fidejusori au renunțat în mod expres

la beneficiul de discutiune și cel de diviziune, în urma lichidării activelor

debitoarei SC C. SA Buhuși în cadrul procedurii insolvenței (Dosar nr.

1108/F/2000 Tribunalul Neamț), A.V.A.S. a recuperat doar o parte din creanța

datorată, respectiv suma de 18.359,59 dolari SUA La data de 24 februarie 2009 Tribunalul

Neamț a aprobat raportul final, distribuirea sumelor și radierea debitoarei din

Registrul Comerțului Neamț.

Prin adresa din

31 ianuarie 2011 creditoarea A.V.A.S. a comunicat contestatoarei titlurile

constatatoare ale creanței.

Cât privește

întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită,

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 414 din 24 octombrie 2012,

a hotărât că, pe perioada desfășurării procedurii insolvenței 2000 - 24

februarie 2009, cursul prescripției a fost întrerupt și că potrivit art. 13

alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, un nou termen de 7 ani a început să curgă de

la data efectuării ultimei plăți, respectiv 16 iulie 2004, O.P. nr. 4 din 16

iulie 2004).

Curtea a

considerat că, de vreme ce un nou termen de prescripție de 7 ani a începută să

curgă de la data de 16 iulie 2004, în raport de data înregistrării cererii de

executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S a fost făcută

înăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

În acest sens,

toate susținerile contestatoarei referitoare la prescripția dreptului

creditoarei de a cere executarea silită au fost respinse ca nefondate, în

raport de aspectele menționate și reținute precum și de dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., care sunt obligatorii pentru instanța investită cu

rejudecarea cauzei după casare. În consecință, atâta vreme cât, cursul

prescripției a fost întrerupt față de debitorul principal SC C. SA pe perioada

desfășurării procedurii insolvenței, pentru același interval de timp a fost

întrerupt cursul prescripției și pentru cei doi fidejusori semnatari ai

convenției de fidejusiune nr. 01 din 15 octombrie 1998, potrivit principiului

de drept menționat.

Curtea a

constatat neîntemeiată contestația la executare în temeiul dispozițiilor art.

13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 399 - 404 C. proc. civ. și a

considerat legal Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 de înființare a popririi

asupra sumelor prezente și viitoare deținute de contestatoare, emis de

creditoarea A.V.A.S. București.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.G.E. invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 3041 C. proc. civ. în

temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile

în sensul admiterii contestației la executare și anularea formelor de

executare.

În dezvoltarea

în,fapt a recursului, s-a susținut, în esență următoarele:

- Prima

instanță a reținut în mod eronat conținutul deciziei de casare și și-a însușit

„tale quale" punctul de vedere al intimatei în ceea ce privește plata prin

cele două ordine de plată.

- Prima

instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la inopozabilitatea cesiunii

de creanță față de recurentă și implicit a lipsei calității de debitor fată de

intimata A.V.A.S.

- Înalta Curte

de Casație și Justiție a motivat întreruperea termenului de prescripție numai

pe temeiul prevederilor art. 4052 C. proc. civ., având în vedere afirmația

(nedovedită) a intimatei A.V.A.S. că în perioada insolvenței s-a încasat suma

de 18.359,59 dolari SUA prin O.P. din n3 octombrie 2002 și O.P. din 16 iulie

intimata o recunoaște.

Astfel, în art.

4052 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut faptul că cursul prescripției

executării se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor a unui act

voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu. în acest

sens au fost depuse în fața primei instanțe - după casarea cu trimitere copii

din Dosarul de faliment nr. 1108/F/2000 al Tribunalului Neamț privind pe SC C.

SA: plan de distribuire a fondurilor obținute din lichidare până la data de 20

iunie 2001 și încheierea judecătorului sindic din 18 septembrie 2001 de

aprobare a acestuia, plan de distribuire a fondurilor obținute din lichidare

din 25 iunie 2004 și încheierea judecătorului sindic din 14 iulie 2004 de

aprobare a acestuia, raport final privind lichidarea SC C. SA din care rezultă

că din creanța totală a A.V.A.S. de 144.141,02 dolari SUA s-a distribuit

18.313,83 dolari SUA încât nu pot fi considerate ca fiind incidente prevederile

art. 4052 C. proc. civ. și în consecință nu s-a întrerupt cursul prescripției.

- Intimata

A.V.A.S. a solicitat judecătorului sindic atragerea răspunderii personale

patrimoniale a contestatoarei G.G.E. pentru recuperarea creanței în valoare de

125.879,24 dolari SUA + 1.728,2614 lei, care face de altfel obiectul executării

silite contestate. Prin sentința civilă nr. 275/F din 27 mai 2008 a

Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia civilă nr. 784 din 21 noiembrie

2008 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă această cerere. în consecință, în

temeiul prevederilor art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prescripția nu

este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de

chemare în judecată sau executare a fost respinsă.

- Reclamanții

nu au fost notificați despre cesiunea de creanță către A.V.A.S. Din copia dosarului

de executare depus de A.V.A.S. nu rezultă că aceasta a notificat cu privire la

cesiunea de creanță a contractului de credit încheiat între SC C. SRL și SC B.

SA. De altfel și toate comunicările ulterioare, au conținut ca titluri

executorii doar convenția de credit reînnoită și contractul de fidejusiune din

15 octombrie 1998, nu și contractul de cesiune de creanță. Având în vedere

neîndeplinirea acestei obligații de către A.V.A.S., s-a considerat că A.V.A.S.

nu poate invoca în fața instanței de judecată contractul de cesiune de creanță

ca titlu executoriu și în consecință nu are fată de recurenți calitatea de

creditor pentru a cere executarea silită.

Intimata

A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

În ședința

publică de la 27 martie 2014 contestatoarea în temeiul prevederilor art. 306

alin. (2) C. proc. civ. a invocat un motiv de ordine publică, respectiv

necompetența materială a Curții de Apel București în a judeca contestația la

executare.

În dezvoltarea

motivului s-a susținut că la data de 1 iulie 2011 s-a formulat contestație la

executare (Dosar nr. 6105/2/2011 al Curții de Apel București) ca urmare a popririi

înființate prii Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011, emis de intimată în temeiul

prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998. Contestația la executare a fost

formulată în temeiul prevederilor art. 45 -49 din O.U.G. nr. 51/1998 și ale

art. 399 - 404 din vechiul C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 132 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de, secția a V-a civilă, a

Curții de Apel București a fost admisă contestație la executare. Prin Decizia

civilă nr. 4141 din 24 octombrie 2012 pronunțată de, secția a ll-a civilă, a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de A.V.A.S.,

s-a casat sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanțe.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București la data de 19 decembrie 2012 sub nr.

9503/2/2012, iar la data de 13 mai 2013 s-a pronunțat sentința civilă nr. 45,

care face obiectul prezentului recurs.

Prin Legea nr.

76/2012 în vigoare la data de 1 februarie 2013, au fost abrogate prevederile

art. 45 - 48 din O.U.G. nr. 51/1998 (deci și art. 46 care prevedea competența

Curții de Apel București), iar art. 50 și 83 din același act normativ au fost

modificate.

În cazul de

față, executarea silită a început mai înainte de intrarea acestuia în vigoare,

ceea ce înseamnă că în cauza de față se aplică prevederile vechiului C. proc.

civ. Conform prevederilor art. 373 alin. (2) din acest act normativ (vechiul C.

proc. civ.) instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se

va face executarea.

Cum în cauza de

față a fost înființată poprire la B.C.R. - Sucursala Roman și la SC R.B. SA -

Sucursala Roman, rezultă că instanța de executare este Judecătoria Roman,

instanța competentă de a judeca prezenta contestație la executare.

Înalta Curte,

examinând recursul așa cum a fost formulat va dispune respingerea acestuia ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la

motivul de recurs privind excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

București, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de Apel București a

soluționat cauza raportat la prevederile O.U.G. nr. 51/1998.

Dispozițiile

Legii nr. 76/2012 nu au aplicabilitate în cauză având în vedere că raportul

juridic dintre părți s-a născut anterior intrării în vigoare a legii.

Nu au

aplicabilitate în cauză nici dispozițiile art. 373 alin. (2) din C. proc. civ.

în ceea ce privește instanța competentă de a judeca contestația la executare,

având în vedere dispozițiile legii speciale incidente în cauză, respectiv

O.U.G. nr. 51/1998, potrivit căreia instanța competentă este Curtea de Apel

București.

Corect instanța

a reținut că normele legale aplicabile în materie sunt dispozițiile O.U.G. nr.

51/1998 referitoare la valorificarea unor active ale statului, având în vedere

natura juridică a litigiului care privește creanțele statului neperformante

preluate la datoria publică internă.

Referitor la

motivul de recurs privind prescripția dreptului de a cere executarea silită în

mod corect s-a respins excepția. Înalta Curte prin Decizia nr. 4141 din 24

octombrie 2012 a statuat că debitoarea SC C. SA s-a aflat în procedura

insolvenței în perioada 2000 - 24 februarie 2009, procedură în cadrul căreia A.V.A.S.

a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA, prin O.P. din 3 octombrie 2002 și O.P.

nr. 7 din 16 iulie 2004, din creditul nerambursat și având în vedere

prevederile art. 4052 C. proc. civ., cursul prescripției a fost întrerupt, un

nou termen de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 58/1998

începând să curgă de la data ultimei plăți, respectiv 16 iulie 2004 și nu de la

data scadentei ultimei rate din convenția de credit reînnoită din 23 octombrie

1998 și anume - 10 septembrie 2001. Față de data înregistrării cererii de

executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S. a fost făcută

înlăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Cum, descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații

și a fidejusorului sau a codebitorului principal (art. 137 alin. (3) din Legea

nr. 85/2006) contestatoarea în calitate de garant al obligației de plată este

supusă acelorași dispoziții legale speciale referitoare la termenul de

prescripție și întreruperea acestuia.

În cazul

obligațiilor de plată solidare și accesorii întreruperea prescripției făcută în

contra unuia dintre debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalți

codebitori ai săi. Instanța în mod corect a aplicat prevederile art. 315 C.

proc. civ. și a constatat că, cursul prescripției a fost întrerupt față de

debitorul principal SC C. SRL astfel că a fost întrerupt și cursul prescripției

pentru cei doi semnatari ai convenției de fidejusiune din 15 octombrie 1998

potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale.

Aspectele ce

vizează modul în care instanța de casare a dezlegat problema prescripției

dreptului de a cere executarea, actele noi ce trebuia să le aibă în vedere

instanța nu mai pot fi analizate față de prevederile art. 315 C. proc. civ.

Cesiunea de

creanță a fost înscrisă în A.E.G.R.M. și astfel formalitățile privind

publicitatea s-au efectuat legal față de contestatoare, iar cesiunea îi este

O.P.ozabilă, așa cum cer prevederile Legii nr. 99/1999.

În ce privește

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. se apreciază

că acestea au fost formulate formal, dezvoltarea în fapt nepermițând încadrarea

în motivele invocate.

Pentru

considerentele expuse, hotărârea nu este afectată nici de motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 3041 C. proc. civ.

încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de contestatoarea G.G.E. împotriva Deciziei nr. 45

din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.