ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1579/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul C.R.M. a solicitat obligarea pârâtei SC T. SA la emiterea unor facturi corespunzătoare realității, aferente perioadei de facturare 10 august 2004 – 9 noiembrie 2004, sub sancțiunea plății de daune cominatorii pe zi de întârziere și la plata sumei de 5.827.140 lei reprezentând pretenții și dobândă legală, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamantul a arătat că pe data de 17 iulie 2003, părțile au încheiat contractul de prestări servicii comunicație, relațiile contractuale derulându-se corespunzător până la data de 10 septembrie 2004. Pârâta a emis factura nr. 7475522 din 10 septembrie 2004 în care a inclus un tarif suplimentar, neefectuat de către reclamant și contestat de către acesta, în cele din urmă pârâta dispunând rezilierea contractului.

În susținerea acțiunii reclamantul a invocat existența unor clauze abuzive în cuprinsul contractului și a apreciat atitudinea pârâtei drept o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale. Prin cerere completatoare reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive din contractul de abonament, respectiv clauzele 5.1, 5.2., 6.1, 6.2, 9.2, 9.4, și 9.5 clauze ce contravin dispozițiile art. 2 1 din O.G. nr. 21/1992 și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000. Prin sentința civilă nr. 1404 din 6 mai 2005, Judecătoria Buftea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, constatând caracterul comercial al litigiului, în raport de dispozițiile art. 4 C. com., raportat la capetele principale de cerere.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, soluționând cauza în primă instanță a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză nu a rezultat culpa pârâtei, referitor la traficul contestat de către abonat, în raport de care au fost respinse capetele 1 și 2 ale acțiunii. În ceea ce privește capătul 3 instanța a reținut că nu există caracter abuziv al clauzelor contractului, care constituie un standard în cazul contractelor de această natură. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, învederând că instanța în mod neîntemeiat a respins încuviințarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, privind modul în care a fost înregistrat traficul în sistemul informatic.

De asemenea, au fost reluate argumentele invocate în susținerea cererii privind constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive, înscrise în contractul de prestări servicii de telefonie. În mod greșit a fost reținută de către instanță neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamant. Prin decizia comercială nr. 360 din 3 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefundat, apelul formulat de reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, urmare efectuării unei expertize tehnice de specialitate că sistemul informatic a înregistrat datele de trafic contestate de către abonat și facturarea acestora s-a efectuat corect, astfel încât cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la emiterea unor noi facturi este neîntemeiată.

Cu privire la despăgubirile solicitate cu titlu de daune interese a fost reținută culpa reclamantului în executarea obligațiilor contractuale. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor contractului de servicii de telecomunicații, curtea de apel a analizat validitatea acestora, reținând următoarele: - clauza 5.1. are drept scop facilitarea decontării interbancare și nu exclude posibilitatea de contestare a facturii; - clauza 5.2. nu are drept scop prejudicierea abonatului, ci dimpotrivă prin suspendarea serviciilor până la achitare se evită îndatorarea excesivă a abonatului; - clauzele 6.1. și 6.2. conțin constituirea unei garanții de bună execuție ce nu contravine normelor legale, garantarea obligației reprezentând o măsură de asigurare a executării; - clauzele 9.2.

și 9.4 conține o clauză penală, fiind evaluate despăgubirile în cazul rezilierii abuzive a contractului de către abonat fără respectarea termenului de preaviz, clauzele nefiind disproporționate; - clauza 9.5 reprezintă o măsură de prevedere, privind situația în care abonatul nu execută propriile obligații conform contractului, solvabilitatea acestuia nefiind garantată; Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale O.G.

nr. 21/1992, respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 și art. 20. Astfel, recurentul a arătat că pârâta nu a furnizat nici un fel de informație reclamantului la momentul vânzării produsului, despre cum trebuie închisă o sesiune la Internet, astfel încât să nu fie tarifat pentru niște servicii pe care nu le-a solicitat și de care nu a beneficiat. Reținerea instanței de apel privind utilizarea defectuoasă este exclusă ab initio. O altă încălcare a legii o reprezintă și posibilitatea ca traficul suplimentar neefectuat de către recurent să fi fost cauzat de un anumit mod de întrerupere a conexiunii. Toate acestea au reprezentat atitudini comerciale abuzive ale intimatei.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că intimata nu și-a îndeplinit obligațiile rezultând din contract cât și cele rezultând din normele juridice imperative care reglementează și guvernează raportul juridic dintre părți, toate acestea născând dreptul recurentului de a invoca excepția de neexecutare a contractului. În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a procedat la recunoașterea judecătorească a rezilierii contractului, în condițiile în care nu a existat un pact comisoriu inserat în contract. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., instanța de apel a schimbat înțelesul unor clauze. Susține încălcarea dispozițiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ., care statuează că un contract nu poate fi reziliat de drept, fără intervenția instanței de judecată, dacă în cuprinsul acestuia nu există un pact comisoriu de gradul IV. Susține că prejudiciul produs recurentului constă în deconectarea definitivă și suspendarea serviciilor. În raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul susține existența unor clauze abuzive în contractul încheiat între părți. Astfel, în ceea ce privește clauza 5.1. instanța de apel în mod greșit a consfințit dreptul recurentului de a contesta factura care nici măcar nu i-a fost comunicată.

Depunerea unei contestații nu este suficientă pentru a înlătura caracterul de clauză abuzivă a clauzei 5.1. Relativ la clauza 5.2. care permite intimatei să poată emite o factură înainte de termenul de facturare convenit prin contract, arată că aceasta contravine unui echilibru între prestațiile părților. Mai mult decât atât pe perioada de la data emiterii acestei facturi, furnizarea serviciilor se suspendă. Clauza 6.1și 6.2 conferă dreptul intimatei de a acționa unilateral, fără să existe vreo altă clauză care să echilibreze raportul drepturilor și al obligațiilor. Clauza 9.2 reprezintă o clauză abuzivă, solicitând instanței sancționarea acesteia cu nulitatea, întrucât contractul nu permite denunțarea unilaterală a contractului, decât în condițiile facturării „penalității” de 200 DOLARI S.U.A.

Clauza 9.4. și 9.5. creează un dezechilibru net de prestații între cele două părți, întrucât abonatul este obligat să achite o penalitate de 200 DOLARI S.U.A. doar pentru denunțarea contractului, iar intimata își limitează răspunderea la contravaloarea unui abonament. Mai arată recurentul că instanța de apel nu a coroborat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cu dispozițiile art. 723 C. proc. civ., atunci când a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Prin concluziile scrise, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere, că prin prisma recursului au fost formulate noi temeiuri de drept ale acțiunii. În ceea ce privește criticile referitoare la existența unor clauze abuzive în cuprinsul contractului și la cele privind pretinsa pronunțare plus petita sau ultra petita, recurentul a invocat în realitate critici de netemeinicie.

Asupra recursului. Examinând decizia atacată în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează: 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci,, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii ” În conformitate cu acest motiv de recurs, recurentul a adus spre analiză aplicarea art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 21/1992. Potrivit actualelor reglementări cuprinse în Codul de procedură civilă (art. 299 – art. 316) pot fi atacate cu recurs numai acele hotărâri definitive, date fără drept de apel și cele date în apel, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat fondul, ori apelul a fost respins, anulat sau perimat.

Recursul se judecă după regulile privind judecarea apelului, cu precizarea că recursul fiind conceput ca o cale ordinară de atac, nu are, potrivit actualelor reglementări procedurale, caracter devolutiv si, deci, nu are loc o nouă judecată de fond, ci numai caracter de control judiciar al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege. Având în vedere aceste reglementări, în speță, se constată că reclamantul face în recurs critici noi, privind lipsa informării despre cum trebuie utilizat serviciul pe care l-a cumpărat pentru a nu fi prejudiciat, sens în care a fost invocată încălcarea dispozițiilor imperative ale O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 și art. 20 din acest act normativ.

Cu alte cuvinte, recurentul reclamant nu putea formula prima dată în recurs, omisio medio, trecând peste apel critici asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate. De asemenea, tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a adus în discuție dreptul său de a invoca excepția de neexecutare a contractului, susținând că în acest mod instanța de apel a procedat la greșita aplicare a legii. Din conținutul raportului juridic dintre părți, având în vedere modul în care a fost exprimată voința părților la încheierea contractului, rezultă că recurentul a aderat la un contract preredactat în întregime de către intimată.

Deși prin criticile formulate recurentul se prevalează de dreptul său de a suspenda executarea obligațiilor sale până când intimata și-ar fi îndeplinit obligațiile corelative, prin invocarea excepției de neexecutare a contractului, Înalta Curte constată că invocarea excepției este lipsită de relevanță juridică, în condițiile în care aceasta reprezintă un mijloc de apărare care are loc direct între părți, fără a fi necesar să se pronunțe instanța judecătorească. Ori, în situația de față, instanța soluționând acțiunea intentată de către partea care nu a înțeles să își execute propriile obligații, a reținut că neexecutarea obligațiilor contractuale incumbă recurentului, situație în care nu erau îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului.

În ceea ce privește problema stabilirii culpei în îndeplinirea obligațiilor contractuale, cu referire la capătul de cerere privind despăgubirile solicitate cu titlu de daune interese, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a probelor administrate în cauză, aspect care nu intră în sfera motivelor de nelegalitate. 2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Argumentele reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la deconectarea definitivă de la rețea și rezilierea abuzivă a contractului, sunt nefondate în condițiile în care instanța de apel a analizat culpa recurentului în îndeplinirea obligațiilor contractuale și nu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1020 – art. 1021 C. civ.

Într-o altă ordine de idei în cazul contractelor cu prestații succesive, ca în cazul de față, voința autonomă a părților permite subordonarea contractelor oricăror condiții, sub rezerva ca acestea să nu fie contrare legii și bunelor moravuri. În mod obișnuit rezoluția contractului are loc în virtutea unei clauze, dar când părțile nu o stipulează, condiția rezolutorie este prezumată de art. 1020 C. civ., fiind denumită condiție rezolutorie tacită, nefiind stipulată convențional condiția rezolutorie. 3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cu referire la existența clauzelor abuzive menționate în contractul încheiat între părți sunt de asemenea, nefondate.

Instanța de apel a analizat în mod punctual clauzele contestate de către recurent. În concluzie, nu a fost reținut abuzul de drept, în accepțiunea de folosire a Legii nr. 193/2000, respectiv utilizarea fără interes legitim a prerogativelor conferite persoanei juridice de către dispozițiile legale. Pe de altă parte, în sistemul de drept actual, existența bunei credințe se prezumă, în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumție care are caracter juris tantum. Ori, recurentul, nu a făcut dovada exercitării cu rea credință a drepturilor civile de către intimat, prin inserarea unor clauze abuzive în contractul încheiat. 4. Față de criticile invocate cu referire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. De la acest principiu, legea de procedură stabilește o singură excepție prin dispozițiile art. 275 C. proc. civ., situație care nu se regăsește în speța de față. Invocarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., sunt lipsite de relevanță juridică pentru soluționarea cererii de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată, finalitatea acestui text fiind de a sancționa abuzul de drept procesual. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.R.M. împotriva deciziei comerciale nr. 360 din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2008.