ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1579/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1579/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Buftea, reclamantul C.R.M. a solicitat obligarea pârâtei SC T. SA

la emiterea unor facturi corespunzătoare realității, aferente perioadei de facturare

10 august 2004 – 9 noiembrie 2004, sub sancțiunea plății de daune cominatorii

pe zi de întârziere și la plata sumei de 5.827.140 lei reprezentând pretenții

și dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că pe data de 17 iulie 2003, părțile au încheiat contractul de prestări

servicii comunicație, relațiile contractuale derulându-se corespunzător până la

data de 10 septembrie 2004. Pârâta a emis factura nr. 7475522 din 10 septembrie

2004 în care a inclus un tarif suplimentar, neefectuat de către reclamant și

contestat de către acesta, în cele din urmă pârâta dispunând rezilierea

contractului. În susținerea acțiunii reclamantul a invocat existența unor

clauze abuzive în cuprinsul contractului și a apreciat atitudinea pârâtei drept

o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale.

Prin cerere completatoare reclamantul

a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive din contractul

de abonament, respectiv clauzele 5.1, 5.2., 6.1, 6.2, 9.2, 9.4, și 9.5 clauze

ce contravin dispozițiile art. 2

1

din O.G. nr. 21/1992 și art. 4 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1404 din 6

mai 2005, Judecătoria Buftea a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția comercială, constatând caracterul

comercial al litigiului, în raport de dispozițiile art. 4 C. com., raportat la

capetele principale de cerere.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

soluționând cauza în primă instanță a respins acțiunea formulată de reclamant

ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că din probele administrate în cauză nu a rezultat culpa pârâtei,

referitor la traficul contestat de către abonat, în raport de care au fost

respinse capetele 1 și 2 ale acțiunii. În ceea ce privește capătul 3 instanța a

reținut că nu există caracter abuziv al clauzelor contractului, care constituie

un standard în cazul contractelor de această natură.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul, învederând că instanța în mod neîntemeiat a respins

încuviințarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, privind modul în

care a fost înregistrat traficul în sistemul informatic. De asemenea, au fost

reluate argumentele invocate în susținerea cererii privind constatarea

nulității absolute a clauzelor abuzive, înscrise în contractul de prestări

servicii de telefonie. În mod greșit a fost reținută de către instanță

neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamant.

Prin decizia comercială nr. 360 din 3

septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins,

ca nefundat, apelul formulat de reclamant.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut, urmare efectuării unei expertize tehnice de

specialitate că sistemul informatic a înregistrat datele de trafic contestate

de către abonat și facturarea acestora s-a efectuat corect, astfel încât

cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la emiterea unor noi facturi

este neîntemeiată. Cu privire la despăgubirile solicitate cu titlu de daune

interese a fost reținută culpa reclamantului în executarea obligațiilor

contractuale.

În ceea ce privește constatarea

nulității absolute a clauzelor contractului de servicii de telecomunicații,

curtea de apel a analizat validitatea acestora, reținând următoarele:

-

clauza 5.1. are drept

scop facilitarea decontării interbancare și nu exclude posibilitatea de

contestare a facturii;

-

clauza 5.2. nu are drept

scop prejudicierea abonatului, ci dimpotrivă prin suspendarea serviciilor până

la achitare se evită îndatorarea excesivă a abonatului;

-

clauzele 6.1. și 6.2.

conțin constituirea unei garanții de bună execuție ce nu contravine normelor

legale, garantarea obligației reprezentând o măsură de asigurare a executării;

-

clauzele 9.2. și 9.4

conține o clauză penală, fiind evaluate despăgubirile în cazul rezilierii

abuzive a contractului de către abonat fără respectarea termenului de preaviz,

clauzele nefiind disproporționate;

-

clauza 9.5 reprezintă o

măsură de prevedere, privind situația în care abonatul nu execută propriile

obligații conform contractului, solvabilitatea acestuia nefiind garantată;

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut

că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale O.G. nr. 21/1992,

respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 și art. 20.

Astfel, recurentul a arătat că pârâta

nu a furnizat nici un fel de informație reclamantului la momentul vânzării

produsului, despre cum trebuie închisă o sesiune la Internet, astfel încât să

nu fie tarifat pentru niște servicii pe care nu le-a solicitat și de care nu a

beneficiat. Reținerea instanței de apel privind utilizarea defectuoasă este

exclusă ab initio. O altă încălcare a legii o reprezintă și posibilitatea ca

traficul suplimentar neefectuat de către recurent să fi fost cauzat de un

anumit mod de întrerupere a conexiunii. Toate acestea au reprezentat atitudini

comerciale abuzive ale intimatei.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs,

recurentul a arătat că intimata nu și-a îndeplinit obligațiile rezultând din

contract cât și cele rezultând din normele juridice imperative care

reglementează și guvernează raportul juridic dintre părți, toate acestea

născând dreptul recurentului de a invoca excepția de neexecutare a

contractului.

În cadrul motivului prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a acordat mai

mult decât s-a cerut, în sensul că a procedat la recunoașterea judecătorească a

rezilierii contractului, în condițiile în care nu a existat un pact comisoriu

inserat în contract.

Prin prisma motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel a schimbat

înțelesul unor clauze.

Susține încălcarea dispozițiilor art. 1020

– art. 1021 C. civ., care statuează că un contract nu poate fi reziliat de

drept, fără intervenția instanței de judecată, dacă în cuprinsul acestuia nu

există un pact comisoriu de gradul IV. Susține că prejudiciul produs

recurentului constă în deconectarea definitivă și suspendarea serviciilor.

În raport de motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul susține existența

unor clauze abuzive în contractul încheiat între părți. Astfel, în ceea ce

privește clauza 5.1. instanța de apel în mod greșit a consfințit dreptul

recurentului de a contesta factura care nici măcar nu i-a fost comunicată.

Depunerea unei contestații nu este suficientă pentru a înlătura caracterul de

clauză abuzivă a clauzei 5.1.

Relativ la clauza 5.2. care permite

intimatei să poată emite o factură înainte de termenul de facturare convenit

prin contract, arată că aceasta contravine unui echilibru între prestațiile

părților. Mai mult decât atât pe perioada de la data emiterii acestei facturi,

furnizarea serviciilor se suspendă.

Clauza 6.1și 6.2 conferă dreptul

intimatei de a acționa unilateral, fără să existe vreo altă clauză care să

echilibreze raportul drepturilor și al obligațiilor.

Clauza 9.2 reprezintă o clauză

abuzivă, solicitând instanței sancționarea acesteia cu nulitatea, întrucât

contractul nu permite denunțarea unilaterală a contractului, decât în

condițiile facturării „penalității” de 200 DOLARI S.U.A.

Clauza 9.4. și 9.5. creează un

dezechilibru net de prestații între cele două părți, întrucât abonatul este

obligat să achite o penalitate de 200 DOLARI S.U.A. doar pentru denunțarea

contractului, iar intimata își limitează răspunderea la contravaloarea unui

abonament.

Mai arată recurentul că instanța de

apel nu a coroborat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cu dispozițiile art. 723

C. proc. civ., atunci când a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin concluziile scrise, intimata a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere, că prin prisma

recursului au fost formulate noi temeiuri de drept ale acțiunii. În ceea ce

privește criticile referitoare la existența unor clauze abuzive în cuprinsul

contractului și la cele privind pretinsa pronunțare plus petita sau ultra

petita, recurentul a invocat în realitate critici de netemeinicie.

Asupra recursului.

Examinând decizia atacată în raport de

motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele care urmează:

Modificarea sau casarea unei hotărâri

se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci,, când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii ”

În conformitate cu acest motiv de

recurs, recurentul a adus spre analiză aplicarea art. 3 lit. b), art. 18, art. 19

și art. 20 din O.G. nr. 21/1992.

Potrivit actualelor reglementări

cuprinse în Codul de procedură civilă (art. 299 – art. 316) pot fi atacate cu

recurs numai acele hotărâri definitive, date fără drept de apel și cele date în

apel, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat fondul, ori apelul a fost respins,

anulat sau perimat. Recursul se judecă după regulile privind judecarea

apelului, cu precizarea că recursul fiind conceput ca o cale ordinară de atac,

nu are, potrivit actualelor reglementări procedurale, caracter devolutiv si,

deci, nu are loc o nouă judecată de fond, ci numai caracter de control judiciar

al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Având în vedere aceste reglementări,

în speță, se constată că reclamantul face în recurs critici noi, privind lipsa

informării despre cum trebuie utilizat serviciul pe care l-a cumpărat pentru a

nu fi prejudiciat, sens în care a fost invocată încălcarea dispozițiilor

imperative ale O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 și art.

20 din acest act normativ.

Cu alte cuvinte, recurentul reclamant

nu putea formula prima dată în recurs, omisio medio, trecând peste apel critici

asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, motiv pentru care acestea nu

vor fi analizate.

De asemenea, tot în cadrul acestui

motiv de recurs, recurentul a adus în discuție dreptul său de a invoca excepția

de neexecutare a contractului, susținând că în acest mod instanța de apel a

procedat la greșita aplicare a legii.

Din conținutul raportului juridic

dintre părți, având în vedere modul în care a fost exprimată voința părților la

încheierea contractului, rezultă că recurentul a aderat la un contract

preredactat în întregime de către intimată. Deși prin criticile formulate

recurentul se prevalează de dreptul său de a suspenda executarea obligațiilor

sale până când intimata și-ar fi îndeplinit obligațiile corelative, prin

invocarea excepției de neexecutare a contractului, Înalta Curte constată că

invocarea excepției este lipsită de relevanță juridică, în condițiile în care

aceasta reprezintă un mijloc de apărare care are loc direct între părți, fără a

fi necesar să se pronunțe instanța judecătorească. Ori, în situația de față,

instanța soluționând acțiunea intentată de către partea care nu a înțeles să

își execute propriile obligații, a reținut că neexecutarea obligațiilor

contractuale incumbă recurentului, situație în care nu erau îndeplinite

condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului.

În ceea ce privește problema

stabilirii culpei în îndeplinirea obligațiilor contractuale, cu referire la

capătul de cerere privind despăgubirile solicitate cu titlu de daune interese,

aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a probelor administrate în cauză,

aspect care nu intră în sfera motivelor de nelegalitate.

C. proc. civ.

Argumentele reclamantului întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la deconectarea

definitivă de la rețea și rezilierea abuzivă a contractului, sunt nefondate în

condițiile în care instanța de apel a analizat culpa recurentului în

îndeplinirea obligațiilor contractuale și nu îndeplinirea condițiilor prevăzute

de art. 1020 – art. 1021 C. civ.

Într-o altă ordine de idei în cazul

contractelor cu prestații succesive, ca în cazul de față, voința autonomă a

părților permite subordonarea contractelor oricăror condiții, sub rezerva ca

acestea să nu fie contrare legii și bunelor moravuri. În mod obișnuit rezoluția

contractului are loc în virtutea unei clauze, dar când părțile nu o stipulează,

condiția rezolutorie este prezumată de art. 1020 C. civ., fiind denumită

condiție rezolutorie tacită, nefiind stipulată convențional condiția

rezolutorie.

și 9 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cu

referire la existența clauzelor abuzive menționate în contractul încheiat între

părți sunt de asemenea, nefondate.

Instanța de apel a analizat în mod

punctual clauzele contestate de către recurent. În concluzie, nu a fost reținut

abuzul de drept, în accepțiunea de folosire a Legii nr. 193/2000, respectiv

utilizarea fără interes legitim a prerogativelor conferite persoanei juridice

de către dispozițiile legale.

Pe de altă parte, în sistemul de drept

actual, existența bunei credințe se prezumă, în temeiul art. 1899 alin. (2) C.

civ., prezumție care are caracter juris tantum. Ori, recurentul, nu a făcut

dovada exercitării cu rea credință a drepturilor civile de către intimat, prin

inserarea unor clauze abuzive în contractul încheiat.

referire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta

Curte constată că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de

judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa

cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc. civ. De la acest principiu,

legea de procedură stabilește o singură excepție prin dispozițiile art. 275 C.

proc. civ., situație care nu se regăsește în speța de față. Invocarea

dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., sunt lipsite de relevanță juridică pentru

soluționarea cererii de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată,

finalitatea acestui text fiind de a sancționa abuzul de drept procesual.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul C.R.M. împotriva deciziei comerciale nr. 360 din 3 septembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  9

mai 2008.