ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 192/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 192/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 11 aprilie 2008,

reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC M.T. SRL, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de

371.569,36 RON reprezentând: 304.369,54 RON penalități de întârziere de 1 %/zi

de întârziere calculate pentru toate facturile restante din derularea

contractului; 37.755,72 RON penalități de încetare înainte de termen a

contractului; contravaloarea facturii din data de 1 august 2005 având seria și

nr. IFXIX 8274634 PJ în valoare de 29.444,10, RON.

Prin cererea precizatoare depusă la

16 aprilie 2008, reclamanta a arătat că suma de 37.755,72 RON penalitate de

încetare înainte de termen a contractului, aceasta este echivalentul RON a

sumei de 200 dolari SUA per telefon/pentru 81 numere de telefon, în valoare de

16.200 dolari SUA la cursul din ziua efectuării plății și se aplică pentru

fiecare conectare în parte, calculată conform art. 9.2 din contractul seria G

63324 din 23 octombrie 2004. Cursul de 2.3361 RON este cel stabilit de BNR la

momentul redactării cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată la 19

iunie 2008, pârâta a solicitat respingerea primului capăt de cerere

reprezentând plata sumei de 371.569,36 RON ca neîntemeiată iar pe cale

reconvențională a solicitat constatarea nulității relative a contractului seria

G 63324 din 23 octombrie 2004 încheiat între reclamanta SC T. SA și pârâta SC

M.T. SRL.

Pârâta a formulat, în cadrul întâmpinării

(pct. 4) cerere de chemare în garanție a SC I.T. SRL.

La termenul din 19 septembrie 2008,

instanța i-a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă a înțeles să sesizeze

instanța și cu o cerere reconvențională și, în caz afirmativ să o timbreze

corespunzător. Totodată, i-a pus în vedere pârâtei să precizeze cererea de

chemare în garanție în sensul indicării obiectului cererii, valoarea, sediul și

celelalte date de identificare ale societății chemate în garanție.

La termenul din 3 octombrie 2008,

având în vedere faptul că pârâta nu a respectat dispozițiile instanței de la

termenul precedent, a calificat solicitarea de constatare a nulității relative

drept o apărare de fond și a admis excepția nulității cererii de chemare în

garanție față de prevederile art. 133 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile

art. 61 și art. 112 pct. 3 C. proc. civ., față de lipsa obiectului cererii

(fila 80).

Prin sentința comercială nr. 13359

din 5 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în dosarul nr. 14121/3/2008, a fost admisă cererea principală formulată de

reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SRL. Pârâta a fost

obligată la plata sumelor de: 304.369,54 lei, reprezentând penalități de

întârziere, 37.755,72 lei, reprezentând penalități de încetare înainte de

termen a contractului; 29.444,10 lei reprezentând contravaloarea facturii IFXIX

8274634 PJ din 1 august 2005. A fost anulată cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu SC I.T. SRL. Pârâta a

fost obligată la plata sumei de 6097,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată

în favoarea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că între părți s-a derulat un contract ce a avut ca obiect

prestări de servicii de telefonie mobilă, contract în baza căruia pârâta și-a

asumat obligația de plată a facturilor emise pentru serviciile ce i-au fost

prestate cât și pe aceea de a plăti penalități în ipoteza depășirii termenului

de plată.

S-a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ.,

privind forța obligatorie a contractelor, precum și celor ale art. 9.2 din

contract conform cu care, în cazul încetării contractului, din orice motiv,

înainte de expirarea duratei acestuia sau fără respectarea termenului de

preaviz, abonatul va putea fi obligat să plătească și o penalitate egală cu

echivalentul, în lei, a sumei de 20 dolari SUA ce va putea fi facturată pentru

fiecare conectare în parte, în condițiile în care abonatul a solicitat în

cadrul aceluiași contract multiple conectări.

De asemenea, instanța a considerat că apărările

pârâtei nu sunt fondate, iar clauza penală nu este lovită de nulitate, obiectul

său fiind licit și moral, posibilitatea depășirii cuantumului debitului

principal, fiind în acord cu prevederile legale, față de dispozițiile art. 4

din Legea nr. 469/2002.

Cu privire la Legea nr. 193/2000, privind

clauzele abuzive dintre comercianți și consumatori s-a arătat că nu este

incidentă în cauză, în condițiile în care prin acesta sunt protejate numai

persoanele fizice, iar nu și societățile comerciale.

Apelul declarat de SC M.T. SRL a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 333 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

În considerentele deciziei, instanța a reținut

că, între părțile litigante s-a încheiat la 23 octombrie 2004 contractul seria

G nr. 63324, având ca obiect prestări de servicii în domeniul telefoniei

mobile, iar prin semnarea contractului de prestări servicii apelanta și-a

asumat contractual atât obligația de plată a facturilor emise pentru serviciile

ce i-au fost prestate cât și obligația referitoare la plata penalităților de

întârziere în situația depășirii termenului de plată.

S-a constatat că, prin clauza

prevăzută la art. 9.1 s-a stipulat că pentru nerespectarea obligațiilor de

plată Telemobil (intimata) va putea factura Abonatului (apelantei) o penalitate

de 1 % pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței și până la plata

efectivă a debitorului, penalitate ce va fi calculată la echivalentul în dolari

SUA al facturii, totalul penalizărilor de întârziere putând depăși cuantumul

sumei asupra căreia sunt calculate.

Instanța a mai relevat că, în concordanță cu

principiul consensualismului, apelanta SC M.T. SRL avea posibilitatea de a

negocia clauza privitoare la penalitățile de întârziere, iar în situația în

care negocierea eșua avea posibilitatea de a nu semna contractul.

Invocarea de către apelantă a dispozițiilor

Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive dintre comercianți și consumatori

nu a fost reținută de către Curte deoarece așa cum a reținut și prima instanță

această lege nu este aplicabilă în cauză întrucât legiuitorul a înțeles să

protejeze numai persoanele fizice nu și societățile comerciale.

În ceea ce privește critica apelantei în sensul

că procesul nu a fost echitabil, instanța neexercitând rol activ în cercetarea

cauzei pentru aflarea adevărului, Curtea înlăturat-o față de faptul că pe de o

parte, în esență, prin proces echitabil se înțelege garanția exercitării și

respectării drepturilor procesuale, iar pe de altă parte principiul rolului

activ al judecătorului nu trebuie absolutizat în sensul că instanța „nu a

ordonat” anumite dovezi deși părțile aveau mijloacele procesuale pentru

administrarea dovezilor pe care le doreau.

Din încheierile de ședință existente

la dosarul primei instanțe rezultă că în cauză apelanta a beneficiat de un

proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul activ respectând

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin serviciul registratură la 1

iunie 2010 apelanta a solicitat repunerea pe rolul a cauzei pentru a se lămuri

aspectele privind efectuarea plății, a documentelor în baza cărora i se

solicită repetarea plății, însă în temeiul art. 151 C. proc. civ. Curtea a

respins cererea de repunere pe rol considerându-se lămurită în vederea

pronunțării.

Împotriva acestei decizii, SC M.T.

SRL a declarat recurs prin care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7

și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat următoarele:

- Instanța de apel nu a cercetat și

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel prin care a învederat

aspectele de nulitate ale sentinței și ale cererii de chemare în judecată, care

nu a fost semnată de reclamantă.

Recurenta susține că instanța de

apel a omis a se pronunța asupra cererii reconvenționale, încălcând principiul

disponibilității, fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 106 C.

proc. civ., nepronunțându-se nici asupra criticii ce a vizat anularea ca

netimbrată a cererii de chemare în garanție a SC I.T. SRL, arătând totodată că

nu i s-a adus la cunoștință – în scris – despre achitarea taxei judiciare de

timbru aferentă cererii reconvenționale, conform art. 29 alin. (2) din Normele

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra înscrisurilor depuse la dosar, înlăturând în mod nejustificat toate

apărările sale.

Recurenta are în vedere ordinele de

plată nr. 40 și nr. 52 din 11 septembrie 2006 prin care a achitat debitul

principal în sumă de 29.444.10 lei, taxa de reziliere și penalitățile de

întârziere, făcând vorbire despre o serie de acte constând în procese-verbale

și notificări potrivit cărora ar rezulta că reclamanta nu are o creanță certă,

iar suma solicitată nu este proporțională cu tariful convenit de părți.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor aspectelor de netemeinicie a pretențiilor reclamantei și de

nelegalitate a contractului standard așa cum s-a cerut prin cererea reconvențională.

Se susține că încheierea

contractului s-a făcut fără parcurgerea acelor etape necesare formării și

exprimării voinței, fiind pusă să semneze un contract standard, fără ca vreuna

din clauzele acestuia să fie negociate.

De asemenea, recurenta consideră că

dacă instanța ar fi evaluat contractul ar fi observat că prețul a fost stabilit

unilateral de reclamantă, nefiind acceptată niciuna din clauze, impunându-i-se

clauze penalizatoare astfel încât să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a

reclamantei.

Afirmă recurenta că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra art. 9.1 din contract, care este una excesivă și care

prevede penalități disproporționat de mari față de dobânzile practicate pe

piața bancară, mai mari decât debitul principal, încălcându-se astfel

prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

- Decizia atacată nu este suficient

motivată, iar instanța nu a avut rol activ, încălcându-se prevederile art. 129 C.

proc. civ. dat fiind faptul că s-a omis analizarea aspectelor anterior menționate.

- Recurenta consideră că, prin

respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei, instanța a pronunțat o decizie

nelegală și nelămuritoare, iar respingerea cererii de amânare pentru lipsa

justificată a apărătorului său constituie o încălcare a dreptului său la

apărare și a principiului oralității procesului civil, nefiindu-i îngăduit să

participe în mod egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea dreptului său.

- Instanța de apel nu a cercetat pe

deplin critica adusă sentinței prin prisma cerinței art. 6 din CEDO, privind

examinarea cauzei în mod echitabil, iar pe fondul cauzei instanța a admis

penalități mai mari de 40 de ori decât debitul principal.

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind

legală.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

- Referitor la pretinsa nepronunțare

a instanței de apel asupra tuturor cauzelor de nulitate a sentinței de fond,

respectiv asupra omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra cererii

reconvenționale a pârâtei - reclamante și asupra soluției date cererii de

chemare în garanție ce a fost anulată ca netimbrată se constată că susținerile

recurentei sunt lipsite de fundament.

Sub un prim aspect, se impune a se

arăta că prin încheierea din data de 19 septembrie 2008, instanța de fond i-a

pus în vedere pârâtei să precizeze dacă a înțeles să sesizeze instanța cu o

cerere reconvențională, iar în caz afirmativ să o timbreze corespunzător,

aducându-i-se totodată la cunoștință să precizeze cererea de chemare în

garanție, în sensul indicării obiectului cererii, valoarea, sediul și celelalte

elemente de identificare ale chematei în garanție. Cum, la termenul stabilit -

de 3 octombrie 2008 - pârâta nu a respectat aceste dispoziții date în sarcina

sa, instanța - prin încheierea de ședință din aceeași dată - a calificat

solicitarea de constatare a nulității relative drept o apărare de fond și a

admis excepția nulității cererii de chemare în garanție față de prevederile

art. 133 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 61 și art. 112 pct. 3 C.

proc. civ.

Pe de altă parte, se constată că

aceste critici nu au fost invocate pe calea apelului ceea ce face imposibilă

cercetarea lor pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu se poate

reține o încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ. ori a art. 105 - 106 C.

proc. civ. și nici a principiului disponibilității.

- În ce privește critica prin care

se susține omisiunea instanței de a se pronunța asupra tuturor înscrisurilor

depuse de pârâtă, respectiv a unor ordine de plată și notificări din cuprinsul

cărora ar rezulta că reclamanta invocă o creanță ce nu este certă, instanța

urmează a constata că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele

de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 304 alin. (1) – (9) C.

proc. civ. și nu pot face obiectul controlului de nelegalitate.

- Nici critica ce vizează pretinsa

încălcare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 nu poate fi primită, în

contextul în care prin contract părțile au convenit în mod expres că - totalul

penalizărilor de întârziere poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt

calculate (art. 9.1), posibilitate prevăzută de art. 4 alin. (3) din lege.

În legătură cu pretinsul caracter

excesiv al clauzei înscrise la art. 9.1 din contract, așa cum a reținut și

instanța apelului, nu pot fi luate în considerare susținerile pârâtei cât timp

partea avea posibilitatea de a se împotrivi încheierii convenției ori de a

negocia clauza privitoare la penalitățile de întârziere. Or, prin semnarea

contractului, pârâta și-a asumat toate obligațiile ce decurg din acesta, în mod

corect dându-se eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ.

Din această perspectivă, apare ca

nefondată și critica ce se referă la o insuficientă motivare a deciziei atacate

pe aceste aspecte.

- În ce privește soluția dată de

instanță cererii de repunere pe rol a cauzei după ce aceasta rămăsese în

pronunțare, se impune a se arăta că este atributul instanței ca, atunci când

găsește necesare noi lămuriri, să repună pricina pe rol or, în cazul dat,

instanța a apreciat că este lămurită asupra cauzei, nefiind necesară o repunere

pe rol a acesteia.

- Critica ce privește nerespectarea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este una formală, însă din

examinarea actelor de la dosar se poate constata că apelanta a beneficiat de un

proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, iar instanța

și-a exercitat rolul activ cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse

anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC M.T.

SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 333 din 2 iunie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

19 ianuarie 2011.