ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1030/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1030/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

I.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția comercială și

contencios administrativ, sub nr. 1551/107 din 17 februarie 2010, reclamanții

T.R.M., T.M. și S.M.V., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Aiud, au solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate nulitatea absolută a

Actului adițional din 7 noiembrie 2008, publicat în M. Of. - Partea a IV-a nr.

1115 din 19 februarie 2009; să dispună anularea unui număr de 16.483.178

acțiuni subscrise de P.P. Aiud la 16 octombrie 2008, dar neplătite lîn termenul

legal și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 419/Com

din 29 iunie 2010, tribunalul a admis acțiunea reclamanților, a constatat

nulitatea absolută a Actului Adițional din 7 noiembrie 2008 la Actul

Constitutiv al SC P. SA Aiud și a anulat ca netimbrată cererea de anulare a

16.483.178 acțiuni subscrise de P.P.

II. Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta SC P.A. SA Aiud, solicitând schimbarea sentinței atacate

în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Prin Decizia comercială nr. 4 din 19

ianuarie 2011, Curtea de Apel Alba lulia, secția comercială, a admis apelul, a

schimbat în parte sentința comercială nr. 419/Com din 29 iunie 2010 a

Tribunalului Alba, secția comercială și contencios administrativ, în sensul că

a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Actului

adițional din 7 noiembrie 2008; a înlăturat obligația stabilită în sarcina

pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată; a menținut în rest sentința

atacată și i-a obligat pe intimații-reclamanți în favoarea apelantei pârâte la

plata sumei de 6,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În mod greșit a condiționat prima

instanță valabilitatea actului adițional de redactarea acestuia de către membrii

C.A., în condițiile în care, potrivit prevederilor Legii nr. 359/2004,

întocmirea se poate face chiar și de serviciile de asistență din cadrul

oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale.

De asemenea, a reținut că Actul

adițional din 7 noiembrie 2008 a fost întocmit în conformitate cu dispozițiile

art. 204 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la momentul redactării și cu

respectarea hotărârii A.G.E.A. și Deciziilor C.A. nr. 4 din 26 septembrie 2008

și nr. 6 din n3 noiembrie 2008 și că exprimă hotărârea acționarilor de

modificare a actului constitutiv, actul adițional având doar efect constatator,

fără a produce efecte juridice distincte de hotărârea adunării generale și de

hotărârea instanței judecătorești, care, potrivit normei legale evocate,

constituiau actul modificator al actului constitutiv.

În sprijinul soluției de admitere a

apelului și de schimbare a sentinței atacate, curtea a mai reținut că, nefiind

atacată și Decizia C.A. nr. 6 din 3 noiembrie 2008, prin care a fost aprobată

procedura de subscriere, în mod greșit tribunalul a procedat la cenzurarea sub

acest aspect doar a actului adițional. Referitor la transferul din contul

împuternicitului A.G.A. P.P. din 24 iulie 2008 a sumei de 860.080 lei pentru

plata celor 15.927.392 acțiuni la 20 octombrie 2008, în ultima zi a termenului

de subscriere de 30 de zile, față de momentul publicării Hotărârii nr. 4/2008

în M. Of. al României, curtea a apreciat că nu poate constitui argument pentru

anularea realității subscrierii și a plății în proporție de cel puțin 30% din

valoarea nominală a acțiunilor.

De asemenea, a reținut că, nefiind

mcălcate prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, valabilitatea

subscrierii realizate de A.P.P. nu poate fi afectată de efectuarea operațiunii

de decontare a plății de către instituția bancară doar în ziua următoare

efectuării acesteia.

III. Împotriva Deciziei comerciale nr.

4/2011 din 19 ianuarie 2011a Curții de Apel Alba lulia, secția comercială,

reclamanții T.R.M. și S.M.V. au declarat recursuri, ambele fiind respinse ca

nefondate prin Decizia nr. 3796 din 23 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

IV. Totodată, T.R.M. și S.M.V.,

împotriva aceleiași hotărâri a instanței de apel, respectiv împotriva Deciziei

nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția comercială,

au formulat și cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5

C. proc. civ., invocând ca act nou ordinul din 21 octombrie 2008, anexat

adresei din 16 august 2012 emisă de BCR, prin care li s-a comunicat că

operațiunea de transfer a sumei de 860.080 lei, inițiată de numitul H.L. la 20

octombrie 2008, ora 16 prin serviciul B.C.R. de I.B., a fost anulată pentru

lipsa disponibilului în cont.

Prin Decizia nr. 24 din 19 aprilie 2013,

Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata SC P.A. SA Aiud și

a respins cererea de revizuire formulată de revizuenții T.R.M. și S.M.V.

împotriva deciziei comerciale, nr. 4/2011, dată de aceeași instanță în Dosarul

nr. 1551/107/2010.

În motivarea soluției pronunțate,

curtea a reținut următoarele:

Referitor la excepția

inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitate de revizuenți, a

reținut că, în raport de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., care

enumera hotărârile susceptibile de a fi cenzurate în calea de atac de

retractare a revizuirii, decizia atacată în cauză poate face obiectul

revizuirii, întrucât este hotărârea definitivă prin care s-a evocat fondul,

decizia instanței de recurs neîndeplinind această condiție impusă de norma

legală evocată.

Față de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

temeiul de drept pe care și-au fondat revizuenții cererea, curtea a apreciat cererea

ca fiind nefondată, reținând, în esență, că actul invocat în susținerea

retractării hotărârii atacate nu îndeplinește condițiile statuate de norma

legală.

În acest sens, a reținut că ordinul de

plată din 21 octombrie 2008 nu poate fi apreciat ca fiind act doveditor

descoperit după darea hotărârii, reținut de partea potrivnică sau imposibil de

înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în condițiile în

care extrasul de cont din 22 octombrie 2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M.

la 5 iulie 2010 în Dosarul nr. 1551/107/2010 al Tribunalului Alba la fila 116

și la fila 43 a aceluiași dosar al Curții de Apel Alba face referire la

achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

V. Împotriva acestei hotărâri,

revizuenții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

aceștia au arătat următoarele:

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susținut că instanța a respins

cererea de revizuire, considerând că ordinul de plată din 21 octombrie 2008 nu

ar fi un înscris nou, deși înscrisul nu era depus la dosarul cauzei, nefiind

cunoscut de părți si nici de instanța de apel, la momentul judecății. Motivarea

instanței în sensul că din cuprinsul extrasului de cont ar fi putut cunoaște

existența ordinului de plată și ar fi putut uza în cadrul celor trei cicluri

procesuale de prevederile art. 172 C. proc. civ., este una contradictorie, în

condițiile în care nu au susținut niciodată în fața instanței de apel că

înscrisul s-ar afla în posesia pârâtei, tocmai pentru că nu au avut cunoștință

despre existența lui.

proc. civ., recurenții au criticat decizia atacată pentru schimbarea

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al ordinului de plată din 21

octombrie 2008, prin aceea că a reținut că revizuenții au avut posibilitatea să

cunoască existența acestui înscris din extrasul de cont depus la dosarul

cauzei, când în realitate, extrasul de cont aflat la fila 116 era extrasul de

cont al beneficiarului plății și confirma doar creditarea contului SC P.A. SA

Aiud la 21 octombrie 2008 cu suma de 860.080 lei, fără să aibă relevanță cu

privire la data debitării contului plătitorului.

Astfel, au susținut că motivarea

hotărârii atacate vădește confuzia gravă făcută de instanța de revizuire între

ordinul de plată prin care pârâta a susținut în apel că a efectuat plata la 20

octombrie 2008 și că numai procesarea operațiunii de către bancă s-a realizat

la 21 octombrie 2008, iar ordinul de plată pe care l-au prezentat în calea

extraordinară de atac de retractare ca înscris nou atestă cu certitudine că

plata s-a făcut doar la 21 octombrie 2008, deoarece până la acea dată

plătitorul nu a avut disponibil în cont.

În sprijinul celor afirmate,

recurenții au invocat adresa băncii plătitorului din 16 august 2012, în raport

de care au susținut că ordinul de plată este o imagine informatică a unei

operațiuni bancare, care se regăsește doar în raza de date a unității bancare,

nefiind deținut de niciuna dintre părți și ca atare au fost în imposibilitate

de a cunoaște existența ordinului de plată, deoarece acesta se afla doar în

baza de date a băncii plătitorului, iar secretul bancar nu le permitea accesul

la aceasta.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au invocat greșita

aplicare în cauză a dispozițiilor art. 322 pct. 5 din același cod, în raport de

care instanța a respins cererea de revizuire cu motivarea că revizuenții ar fi

cunoscut anterior pronunțării deciziei atacate ordinul de plată invocat, dar că

nu au uzat de prevederile art. 172 C. proc. civ.

În acest sens, au susținut că ordinul

de plată depus în revizuire exista la momentul soluționării fazei procesuale

finalizate prin hotărârea atacată, având menționată data emiterii- la 21

octombrie 2008; nu a fost cunoscut pentru instanță și revizuenți, deoarece se

află în sistemul informatic al B.C.R., fiind protejat de legea secretului

bancar; au fost împiedicați să prezinte înscrisul doveditor din motive

asimilabile forței majore, neavând acces la sistemul informatic bancar, fiind

terți față de raportul juridic de plată pe care îl constata. în sensul

dificultății de acces la ordinul de plată menționat, au arătat că acesta a fost

pus la dispoziție numai organelor de anchetă penală, care au justificat cererea

prin efectuarea unor cercetări.

Au mai susținut că înscrisul doveditor

depus este determinant pentru soluționarea litigiului, răsturnând practic

întreaga construcție juridică a deciziei instanței de apel, fiind de natură să

genereze revizuirea acestei hotărâri și în raport de dispozițiile art. 38 din

Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile își organizează întreaga activitate

în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase și cu

cerințele legii.

De asemenea, recurenții au reiterat

argumentele formulate în cuprinsul cererii de revizuire:

Analizând recursul declarat de

revizuenții T.R.M. și S.M.V. în limitele criticilor invocate și ale normelor

legale incidente, Înalta Curte apreciază că este nefondat în considerarea

următoarelor:

Referitor la pretinsa „chestiune

prealabilă" invocată de recurenți privind încălcarea dreptului la apărare

prin necomunicarea concluziilor scrise, care se constituie într-un veritabil

motiv de recurs în accepțiunea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că aceasta este nefondată, pe de o parte pentru că, în raport de art.

156 alin. (2) raportat la art. 86 C. proc. civ., concluziile scrise nu se

comunică, iar din verificarea încheierii de ședință de la termenul din 05

aprilie 2013 - fila 51 dosar-rezultă fără echivoc că excepția inadmisibilității

invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost pusă în discuția părților la

termenul de judecată de la acea dată, avocatul revizuenților punând concluzii.

În ceea ce privește pretinsa excepție

de inadmisibilitate invocată prin concluziile scrise, Înalta Curte constată că

în realitate intimata a invocat neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate

prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., condiții pe care cererea de

revizuire trebuia să le îndeplinească ab initio, pe care recurenții erau ținuți

să le cunoască și pentru dovada cărora nu era necesară comunicarea concluziilor

scrise.

civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Subsumat acestui caz de nelegalitate,

recurenții au susținut că instanța de apel a dezvoltat un raționament

contradictoriu atunci când a reținut că ordinul de plată din 21 octombrie 2008

nu ar fi un înscris nou, deși înscrisul nu era depus la c,-osarul cauzei,

nefiind cunoscut de părți și nici de instanța de apel la momentul judecății.

Înalta Curte apreciază că această

critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat, întrucât ordinul

de plată din 21 octombrie 2008, chiar și nedepus la dosar, nu poate fi apreciat

ca fiind act doveditor descoperit după darea hotărârii, în condițiile în care

în extrasul de cont din 22 octombrie 2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M.

la 5 iulie 2010 în Dosarul nr. 1551/107/2010 al Tribunalului Alba, la fila 116

și la fila 43 a aceluiași dosar al Curții de Apel Alba se face referire la

achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

De altfel, pentru a fi în prezența

unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea

normei legale, trebuie să existe contradicție între ipotezele reținute de

instanță și concluzia trasă de aceasta; or, în cauză concluzia că ordinul de

plată din 21 octombrie 2008 nu constituie act doveditor descoperit după darea

hotărârii aparține instanței, iar elementele în raport de care s-ar fi format,

respectiv pentru că nu era depus la dosarul cauzei, nefiind cunoscut de părți

și nici de instanța de apel, reprezintă analiza recurenților și ca atare nu se

poate reține contrarietate între cele două.

Subsumat aceluiași motiv de

nelegalitate recurenții au mai arătat că motivarea instanței în sensul că, din

cuprinsul extrasului de cont, ar fi putut cunoaște existența .ordinului de

plată și ar fi putut uza în cadrul celor trei cicluri procesual de prevederile

art. 172 C. proc. civ., este contradictorie față de faptul nu au susținut

niciodată că înscrisul s-ar fi aflat în posesia pârâtei, tocmai pentru că nu au

avut cunoștință despre existenta lui.

Pentru aceleași argumente prezentate

anterior, Înalta Curte reține că nici aceste susțineri nu pot constitui motive

contradictorii în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât

nu vizează integral raționamentul instanței, fiind în parte aprecierea proprie

a recurenților.

De altfel, logica construcției

instanței este pe deplin pertinentă și logică, întrucât explicitează

neîndeplinirea condiției impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca

actul doveditor să atragă revizuirea hotărârii atacate, aceea de a fi fost

descoperit după soluționarea pricinii, pentru că a fost reținut de partea

potrivnică.

În raport de cele arătate, Înalta

Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ca

fiind nefondată.

proc. civ. reglementează ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate

interpretarea greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății, cu

consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În speță, recurenții au susținut că

instanța de revizuire a apreciat greșit asupra ordinului de plată din 21

octombrie 2008 prin aceea că a reținut că ar fi putut fi cunoscut de recurenți,

ignorând că acesta este o imagine informatică a unei operațiuni bancare, care

se regăsește doar în baza de date a unității bancare, nefiind deținut de

niciuna dintre părți.

Înalta Curte apreciază că, în speță,

instanța nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că susținerile

recurenților sunt nefondate și aceștia au o reprezentare eronată asupra

înțelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic".

A schimba natura sau înțelesul actului

semnifică atribuirea de către instanță a unei alte finalități actului juridic,

încălcând astfel voința părților exprimată în cuprinsul acestuia și implicit

principiul forței obligatorii a actelor juridice legal făcute - pacta sunt

servanda - consfințit de art. 969 C. civ., în vigoare la data întocmirii

actului juridic dedus judecății în speță.

În cauză, recurenții au indicat

ordinul de plată din 21 octombrie 2008 ca fiind actul juridic dedus judecății,

pretinzând că a fost greșit interpretat.

Analizând acest act din perspectiva

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța supremă nu poate reține

greșita lui interpretare, întrucât instanța de revizuire s-a raportat la act ca

la un ordin de plată, respectând întocmai semnificația pe care i-o atribuie și

recurenții.

Ceea ce contestă în realitate

recurenții este argumentația instanței de revizuire, bazată în parte pe

susținerea că recurenții ar fi putut lua cunoștință de act, numai că aceste

argumente nu intră în sfera de incidență a art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

neputând conduce la concluzia că a avut loc o interpretare greșită a actului

juridic dedus judecății.

Ca urmare, critica întemeiată pe

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată și va fi înlăturată.

și critica formulată de recurenți relativ la greșita aplicare a dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în raport de următoarele argumente:

Potrivit art. 304 pct. 9 din același

cod, legiuitorul a statuat ca motiv de reformare a hotărârii atacate cu recurs

pronunțarea acesteia în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

În speță, recurenții au susținut că

decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 322 pct. 5

C. proc. civ.

Semnificația sintagmei aplicarea

greșită a legii, folosită de legiuitor este aceea că, deși instanța a reținut

incidența normei legale aplicabile, raportarea în concret la conținutul

acesteia s-a făcut în mod eronat.

Din această perspectivă și în raport

de critica formulată de recurenți, Înalta Curte reține că hotărârea instanței

învestite cu soluționarea cererii de revizuire a fost pronunțată în temeiul

dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, în mod corect curtea a reținut

că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ordinul de plată din 21 octombrie

2008 nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după

darea hotărârii, pentru că au fost reținute de partea potrivnică sau imposibil

de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Condițiile impuse de textul legal

prevăd ca înscrisul invocat să fi existat la momentul judecării procesului

finalizat prin hotărârea atacată; să fi fost descoperit ulterior pronunțării

acesteia, deci să nu fi fost cunoscut instanței și revizuentului, iar

neprezentarea sa în instanță să se fi datorat reținerii lui de partea

potrivnică ori unei împrejurări mai presus de voința părții, deci asimilabilei

forței majore.

În speță, Înalta Curte constată că

doar prima condiție este îndeplinită, respectiv ordinul de plată din 21

octombrie 2008 exista la data pronunțării Deciziei nr. 4/2011 din 19 ianuarie

2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția comercială, a cărei revizuire s-a

cerut, însă acesta nu a fost depus la dosar.

Nu se poate reține ca îndeplinită

condiția descoperirii ulterioară a înscrisului datorită reținerii de către

partea potrivnică sau dintr-o imposibilitate mai presus de voința părții.

Astfel, recurenții înșiși afirmă că

ordinul de plată nu a fost ascuns de intimata SC P.A. SA Aiud.

Referitor la pretinsul impediment

insurmontabil care nu Ie-a permis accesul la acest act, respectiv asigurarea

secretului bancar, instanța supremă apreciază că nu a fost dovedit în cauză.

Aceasta întrucât extrasul de cont depus la dosar releva operațiunea bancară pe

care ordinul de plată a materializat-o și de a cărei existență recurenții aveau

cunoștință.

În acest context, în mod legal și

temeinic a reținut instanța de revizuire că recurenții aveau posibilitatea de a

solicita de la partea potrivnică prezentarea ordinului de plată în condițiile

art. 172 C. proc. civ., pentru cazul în care această parte dispunea de o copie

a ordinului depus la bancă, după cum apreciază în plus instanța supremă că

recurenții aveau la îndemână și procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ.,

pentru cazul în care partea potrivnică nu deținea un duplicat al ordinului, în

sensul de a cere dovada acestui ordin băncii.

Nici argumentul constând în invocarea

prevederilor art. 38 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile își

organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare

prudente și sănătoase și cu cerințele legii, nu este de natură să susțină

argumentele recurenților, în primul rând pentru că, la momentul emiterii

ordinului de plată-21 octombrie 2008, Legea nr. 58/1998 era abrogată prin art.

422 din O.U.G. nr. 99/2006, act normativ în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

În al doilea rând, în cauză nu s-a

probat refuzul absolut al băncii de a le prezenta recurenților documentul

solicitat, pentru a se putea conchide că aceștia s-au aflat într-o situație de

imposibilitate obiectivă de prezentare a înscrisului, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, în plus, că

nici nu s-ar fi pus problema existenței unui impediment insurmontabil de

obținere și prezentare a înscrisului decât în cazul în care recurenții ar fi

uzat de procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., iar instanța ar fi

constatat că banca se află într-una din situațiile prevăzute de art. 173 C.

proc. civ. care i-ar fi justificat refuzul.

Pentru toate considerentele anterior

expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de revizuenții T.R.M. și S.M.V. împotriva Deciziei nr. 24 din 19 aprilie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

14 martie 2014.