ÎCCJ, decizie (scj.ro #87099)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate din perspectiva noțiunii de „înscris doveditor”

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic:       -revizuire

-înscris doveditor

Codul de procedură civilă din 1865, art. 172, art. 173, art. 175, art. 322 pct. 5

Din economia dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. rezultă faptul că revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Un

ordin de plată nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii pentru că au fost reținute de partea potrivnică sau imposibil de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în cazul în care în dosarul cauzei a fost depus extrasul de cont care releva operațiunea bancară pe care ordinul de plată a materializat-o și de a cărei existență partea recurenta avea cunoștință.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1030 din 14 martie 2014

I. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, Secția comercială și contencios administrativ sub nr. xx51/107/17.02.2010, reclamanții T.R.M., T.M. și S.M.V., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Aiud, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate nulitatea absolută a Actului adițional nr. 1 din 7 noiembrie 2008, publicat în Monitorul Oficial - Partea a IV-a nr. 1115 din 19 februarie 2009; să dispună anularea unui număr de 16.483.178 acțiuni subscrise de PAS P.98 Aiud la 16.10.2008, dar neplătite în termenul legal și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 419/COM/2010 din 29 iunie 2010, tribunalul a admis acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a Actului Adițional nr. 1 din 7.11.2008 la Actul Constitutiv al SC P. SA Aiud și a anulat ca netimbrată cererea de anulare a 16.483.178 acțiuni subscrise de PAS P.98.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC P. SA Aiud, solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Prin decizia comercială nr.  4/2011 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția comercială a admis apelul, a schimbat în parte sentința comercială nr. 419/COM/2010 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Alba, Secția comercială și contencios administrativ, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Actului adițional nr. 1 din 7.11.2008; a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată; a menținut în rest sentința atacată și i-a obligat pe intimații-reclamanți în favoarea apelantei-pârâte la plata sumei de 6,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În mod greșit a condiționat prima instanță valabilitatea actului adițional de redactarea acestuia de către membrii Consiliului de Administrație, în condițiile în care, potrivit prevederilor Legii nr. 359/2004, întocmirea se poate face chiar și de serviciile de asistență din cadrul oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale.

De asemenea, a reținut că Actul adițional nr. 1 din 7.11.2008 a fost întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la momentul redactării și cu respectarea hotărârii AGEA și Deciziilor Consiliului de Administrație nr. 4 din 26.09.2008 și nr. 6 din 3.11.2008 și că exprimă hotărârea acționarilor de modificare a actului constitutiv, actul adițional având doar efect constatator, fără a produce efecte juridice distincte de hotărârea adunării generale și de hotărârea instanței judecătorești, care, potrivit normei legale evocate, constituiau actul modificator al actului constitutiv.

În sprijinul soluției de admitere a apelului și de schimbare a sentinței atacate, curtea a mai reținut că, nefiind atacată și Decizia CA nr. 6 din 3.11.2008, prin care a fost aprobată procedura de subscriere, în mod greșit tribunalul a procedat la cenzurarea sub acest aspect doar a actului adițional. Referitor la transferul din contul împuternicitului A.G.A. Asociației PAS P.98 din 24.07.2008 a sumei de 860.080 lei pentru plata celor 15.927.392 acțiuni la 20.10.2008, în ultima zi a termenului de subscriere de 30 de zile, față de momentul publicării Hotărârii nr. 4/2008 în Monitorul Oficial al României, curtea a apreciat că nu poate constitui argument pentru anularea realității subscrierii și a plății în proporție de cel puțin 30% din valoarea nominală a acțiunilor.

De asemenea, a reținut că, nefiind încălcate prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, valabilitatea subscrierii realizate de Asociația PAS P.98 nu poate fi afectată de efectuarea operațiunii de decontare a plății de către instituția bancară doar în ziua următoare efectuării acesteia.

III. Împotriva deciziei comerciale nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2011a Curții de Apel Alba Iulia, Secția comercială, reclamanții T.R.M. și S.M.V. au declarat

recursuri, ambele fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 3796 din 23 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

IV. Totodată, T.R.M. și S.M.V., împotriva aceleiași hotărâri a instanței de apel, respectiv împotriva deciziei nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția comercială, au formulat și cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocând ca act nou ordinul nr. 1 din 21.10.2008, anexat adresei DS 1792 din 16.08.2012 emisă de BCR, prin care li s-a comunicat că operațiunea de transfer a sumei de 860.080 lei, inițiată de numitul H.L. la 20.10.2008, ora 16 prin serviciul BCR de Internet Banking, a fost anulată pentru lipsa disponibilului în cont.

Prin decizia nr.  24/2013 din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata SC P.A. SA Aiud și a respins cererea de revizuire formulată de  revizuenții T.R.M. și S.M.V. împotriva deciziei comerciale nr. 4/2011, dată de aceeași instanță în dosarul nr. xx51/107/2010.

În motivarea soluției pronunțate, curtea a reținut următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitate de revizuenți, a reținut că, în raport de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., care enumeră hotărârile susceptibile de a fi cenzurate în calea de atac de retractare a revizuirii, decizia atacată în cauză poate face obiectul revizuirii, întrucât este hotărârea definitivă prin care s-a evocat fondul, decizia instanței de recurs neîndeplinind această condiție impusă de norma legală evocată.

Față de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., temeiul de drept pe care și-au fondat revizuenții cererea, curtea a apreciat cererea ca fiind nefondată, reținând, în esență, că actul invocat în susținerea retractării hotărârii atacate nu îndeplinește condițiile statuate de norma legală.

În acest sens, a reținut că ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 nu poate fi apreciat ca fiind act doveditor descoperit după darea hotărârii, reținut de partea potrivnică sau imposibil de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, în condițiile în care extrasul de cont nr. 207 din 22.10.2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M. la 5.07.2010 în dosarul nr. xx51/107/2010 al Tribunalului Alba la fila 116 și la fila 43 a aceluiași dosar al Curții de Apel Alba face referire la achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

V. Împotriva acestei hotărâri, revizuenții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, aceștia au arătat următoarele:

Astfel, au susținut că motivarea hotărârii atacate vădește confuzia gravă făcută de instanța de revizuire între ordinul de plată prin care pârâta a susținut în apel că a efectuat plata la 20.10.2008 și că numai procesarea operațiunii de către bancă s-a realizat la 21.10.2008, iar ordinul de plată pe care l-au prezentat în calea extraordinară de atac de retractare ca înscris nou atestă cu certitudine că plata s-a făcut doar la 21.10.2008, deoarece până la acea dată plătitorul nu a avut disponibil în cont.

În sprijinul celor afirmate, recurenții au invocat adresa băncii plătitorului nr. DJ 1792 din 16.08.2012, în raport de care au susținut că ordinul de plată este o imagine informatică a unei operațiuni bancare, care se regăsește doar în baza de date a unității bancare, nefiind deținut de niciuna dintre părți și, ca atare, au fost în imposibilitate de a cunoaște existența ordinului de plată, deoarece acesta se afla doar în baza de date a băncii plătitorului, iar secretul bancar nu le permitea accesul la aceasta.

În acest sens, au susținut că ordinul de plată depus în revizuire exista la momentul soluționării fazei procesuale finalizate prin hotărârea atacată, având menționată data emiterii la 21.10.2008; nu a fost cunoscut pentru instanță și revizuenți, deoarece se află în sistemul informatic al BCR, fiind protejat de legea secretului bancar; au fost împiedicați să prezinte înscrisul doveditor din motive asimilabile forței majore, neavând acces la sistemul informatic bancar, fiind terți față de raportul juridic de plată pe care îl constata. În sensul dificultății de acces la ordinul de plată menționat, au arătat că acesta a fost pus la dispoziție numai organelor de anchetă penală, care au justificat cererea prin efectuarea unor cercetări.

Au mai susținut că înscrisul doveditor depus este determinant pentru soluționarea litigiului, răsturnând practic întreaga construcție juridică a deciziei instanței de apel, fiind de natură să genereze revizuirea acestei hotărâri și în raport de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile își organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase și cu cerințele legii.

De asemenea, recurenții au reiterat argumentele formulate în cuprinsul cererii de revizuire.

Analizând recursul declarat de revizuenții T.R.M. și S.M.V. în limitele criticilor invocate și ale normelor legale incidente, Înalta Curte a apreciat că este nefondat în considerarea următoarelor:

Referitor la pretinsa „chestiune prealabilă” invocată de recurenți privind încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea concluziilor scrise, care se constituie într-un veritabil motiv de recurs în accepțiunea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată, pe de o parte pentru că, în raport de art. 156 alin. (2) raportat la art. 86 C. proc. civ., concluziile scrise nu se comunică, iar din verificarea încheierii de ședință de la termenul din 05.04.2013 rezultă fără echivoc că excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată de la acea dată, avocatul revizuenților punând concluzii.

În ceea ce privește pretinsa excepție de inadmisibilitate invocată prin concluziile scrise, Înalta Curte a constatat că în realitate intimata a invocat neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., condiții pe care cererea de revizuire trebuia să le îndeplinească

ab initio

, pe care recurenții erau ținuți să le cunoască și pentru dovada cărora nu era necesară comunicarea concluziilor scrise.

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a dezvoltat un raționament contradictoriu atunci când a reținut că ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 nu ar fi un înscris nou, deși înscrisul nu era depus la dosarul cauzei, nefiind cunoscut de părți și nici de instanța de apel la momentul judecății.

Înalta Curte a apreciat că această critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat, întrucât ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008, chiar și nedepus la dosar, nu poate fi apreciat ca fiind

act doveditor descoperit după darea hotărârii

, în condițiile în care în extrasul de cont nr. 207 din 22.10.2008, depus în xerocopie de revizuentul T.R.M. la 5.07.2010 în dosarul nr. xx51/107/2010 al Tribunalului Alba, la fila 116 și la fila 43 a aceluiași dosar al Curții de Apel Alba se face referire la achitarea sumei de 860.080 lei prin actul respectiv.

De altfel, pentru a fi în prezența unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea normei legale, trebuie să existe contradicție între ipotezele reținute de instanță și concluzia trasă de aceasta; or, în cauză concluzia că ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 nu constituie act doveditor descoperit după darea hotărârii aparține instanței, iar elementele în raport de care s-ar fi format, respectiv pentru că nu era depus la dosarul cauzei, nefiind cunoscut de părți și nici de instanța de apel, reprezintă analiza recurenților și ca atare nu se poate reține contrarietate între cele două.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate recurenții au mai arătat că motivarea instanței în sensul că, din cuprinsul extrasului de cont, ar fi putut cunoaște existența ordinului de plată și ar fi putut uza în cadrul celor trei cicluri procesuale de prevederile art. 172 C. proc. civ., este contradictorie față de faptul că nu au susținut niciodată că înscrisul s-ar fi aflat în posesia pârâtei, tocmai pentru că nu au avut cunoștință despre existența lui.

Pentru aceleași argumente prezentate anterior, Înalta Curte a reținut că nici aceste susțineri nu pot constitui motive contradictorii în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu vizează integral raționamentul instanței, fiind în parte aprecierea proprie a recurenților.

De altfel, logica construcției instanței este pe deplin pertinentă și logică, întrucât explicitează neîndeplinirea condiției impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca actul doveditor să atragă revizuirea hotărârii atacate, aceea de a fi fost descoperit după soluționarea pricinii, pentru că a fost reținut de partea potrivnică.

În raport de cele arătate, Înalta Curte a constatat critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ca fiind nefondată.

În speță, recurenții au susținut că instanța de revizuire a apreciat greșit asupra ordinului de plată nr. 1 din 21.10.2008 prin aceea că a reținut că ar fi putut fi cunoscut de recurenți, ignorând că acesta este o imagine informatică a unei operațiuni bancare, care se regăsește doar în baza de date a unității bancare, nefiind deținut de niciuna dintre părți.

Înalta Curte a apreciat că, în speță, instanța nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că susținerile recurenților sunt nefondate și aceștia au o reprezentare eronată asupra înțelesului sintagmei „schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic”.

A schimba natura sau înțelesul actului semnifică atribuirea de către instanță a unei alte finalități actului juridic, încălcând astfel voința părților exprimată în cuprinsul acestuia și implicit principiul forței obligatorii a actelor juridice legal făcute -

pacta sunt servanda

- consfințit de art. 969 C. civ., în vigoare la data întocmirii actului juridic dedus judecății în speță.

În cauză, recurenții au indicat ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 ca fiind actul juridic dedus judecății, pretinzând că a fost greșit interpretat.

Analizând acest act din perspectiva dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța supremă nu poate reține greșita lui interpretare, întrucât instanța de revizuire s-a raportat la act ca la un ordin de plată, respectând întocmai semnificația pe care i-o atribuie și recurenții.

Ceea ce contestă în realitate recurenții este argumentația instanței de revizuire, bazată în parte pe susținerea că recurenții ar fi putut lua cunoștință de act, numai că aceste argumente nu intră în sfera de incidență a art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neputând conduce la concluzia că a avut loc o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

Ca urmare, critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată și a fost înlăturată.

Potrivit art. 304 pct. 9 din același cod, legiuitorul a statuat ca motiv de reformare a hotărârii atacate cu recurs pronunțarea acesteia în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speță, recurenții au susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Semnificația sintagmei aplicarea greșită a legii, folosită de legiuitor este aceea că, deși instanța a reținut incidența normei legale aplicabile, raportarea în concret la conținutul acesteia s-a făcut în mod eronat.

Din această perspectivă și în raport de critica formulată de recurenți, Înalta Curte a reținut că hotărârea instanței învestite cu soluționarea cererii de revizuire a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, în mod corect curtea a reținut că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii, pentru că au fost reținute de partea potrivnică sau imposibil de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Condițiile impuse de textul legal prevăd ca înscrisul invocat să fi existat la momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; să fi fost descoperit ulterior pronunțării acesteia, deci să nu fi fost cunoscut instanței și revizuentului, iar neprezentarea sa în instanță să se fi datorat reținerii lui de partea potrivnică ori unei împrejurări mai presus de voința părții, deci asimilabile forței majore.

În speță, Înalta Curte a constatat că doar prima condiție este îndeplinită, respectiv ordinul de plată nr. 1 din 21.10.2008 exista la data pronunțării deciziei nr. 4/2011 din 19 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția comercială, a cărei revizuire s-a cerut, însă acesta nu a fost depus la dosar.

Nu se poate reține ca îndeplinită condiția descoperirii ulterioare a înscrisului datorită reținerii de către partea potrivnică sau dintr-o imposibilitate mai presus de voința părții .

Astfel, recurenții înșiși afirmă că ordinul de plată nu a fost ascuns de intimata SC P.A. SA Aiud.

Referitor la pretinsul impediment insurmontabil care nu le-a permis accesul la acest act, respectiv asigurarea secretului bancar, instanța supremă apreciază că nu a fost dovedit în cauză. Aceasta întrucât extrasul de cont depus la dosar releva operațiunea bancară pe care ordinul de plată a materializat-o și de a cărei existență recurenții aveau cunoștință.

În acest context, în mod legal și temeinic a reținut instanța de revizuire că recurenții aveau posibilitatea de a solicita de la partea potrivnică prezentarea ordinului de plată în condițiile art.172 C. proc. civ., pentru cazul în care această parte dispunea de o copie a ordinului depus la bancă, după cum apreciază în plus instanța supremă că recurenții aveau la îndemână și procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., pentru cazul în care partea potrivnică nu deținea un duplicat al ordinului, în sensul de a cere dovada acestui ordin băncii.

Nici argumentul constând în invocarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora băncile își organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase și cu cerințele legii, nu este de natură să susțină argumentele recurenților, în primul rând pentru că, la momentul emiterii ordinului de plată -21 octombrie 2008, Legea nr. 58/1998 era abrogată prin art. 422 din O.U.G. nr. 99/2006, act normativ în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

În al doilea rând, în cauză nu s-a probat refuzul absolut al băncii de a le prezenta recurenților documentul solicitat, pentru a se putea conchide că aceștia s-au aflat într-o situație de imposibilitate obiectivă de prezentare a înscrisului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte a apreciat, în plus, că nici nu s-ar fi pus problema existenței unui impediment insurmontabil de obținere și prezentare a înscrisului decât în cazul în care recurenții ar fi uzat de procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., iar instanța ar fi constatat că banca se află într-una din situațiile prevăzute de art. 173 C. proc. civ. care i-ar fi justificat refuzul.

Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.