ÎCCJ, decizie (scj.ro #153058)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865. Admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

hotărâre penală

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 4 teza a doua

Dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății”.

În cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a antrenat răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals doar a directorului societății revizuente, nu și răspunderea penală a acestui din urmă subiect de drept, nu i se poate opune revizuentei finele de neprimire decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât aceasta ar echivala cu lipsirea de efecte a hotărârii penale sub aspectul laturii civile.

În aceste condiții, este corectă soluția instanței, de admitere a cererii de revizuire, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 285 din 13 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 5 august 2014 sub nr. x/3/2014, revizuenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL, a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunțată de către Tribunalul București, Secția comercială în dosarul nr. x/2000, în sensul schimbării în tot a sentinței atacate, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de către SC B. SRL, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 4, coroborat cu art. 324 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. din 1865 și cu art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 133/1999.

La termenul din 16 septembrie 2014, revizuenta a depus la dosar la dosar o cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv al cererii de revizuire, prin care a precizat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu C., în calitate de asociat unic și administrator al societății SC B. SRL.

Intimata C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Prin sentința civilă nr. 2686 din 18 mai 2015, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de revizuire și a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimatele SC B. SRL și C.

Împotriva acestei decizii a declarat apel revizuenta SC A. SA, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate și respingerea excepției tardivității formulării cererii de revizuire ca neîntemeiată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, precum și obligarea intimatei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 770 din 6 mai 2016, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 2686 din 18 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatele SC B. SRL și C.; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta C., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2096 din 13 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub același număr unic de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2340 din 13 iunie 2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis cererea de revizuire și a schimbat în tot sentința civilă nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială în dosarul nr. x/2000, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat-o pe intimată la plata către revizuentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.458,17 lei.

În motivarea acestei sentințe, s-au reținut următoarele:

Conform dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare se poate cere în cazul în care hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

Prima instanță a constatat că prin sentința civilă nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială în dosarul nr. x/2000 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D. SA (în prezent SC A. SA) și a fost obligată pârâta la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

Prima instanță a reținut că în cauză au fost indicate drept înscrisuri declarate false prin sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2005, determinante pentru pronunțarea hotărârii atacate cu revizuire, următoarele: art. 17 din decizia nr. 17 din 28 septembrie 1999 a Consiliului de Administrație al A. SA, prin care s-a decis încheierea contractului de asociere în participațiune cu SC B. SRL și art. 7 din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor A. SA din 21 octombrie 1999, prin care s-a aprobat perfectarea contractului de asociere în participațiune cu SC B. SRL și contractul de asociere în participațiune nr. 198/1999.

Așa cum se menționează în sentința penală, contractul de asociere în participațiune este rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesul-verbal al ședinței Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor A. SA din 21 octombrie 1999, în scopul aprobării și întocmirii contractului.

Prima instanță a reținut că din considerentele sentinței penale rezultă că au fost declarate false hotărârile organelor de conducere ale societății revizuente, emise în baza proceselor-verbale respective.

În privința contractelor de asociere în participațiune, inclusiv contractul nr. 198/1999, încheiat cu SC B. SRL, s-a reținut că se impune anularea acestora pentru două motive: în temeiul art. 348 C. proc. pen., deoarece sunt rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesele-verbale ale ședințelor C.A. și A.G.A., în sensul aprobării lor și al întocmirii hotărârilor A.G.A. și C.A. în același scop și în temeiul art. 12 din Legea nr. 133/1999, deoarece încheierea contractelor s-a întemeiat pe o cauză ilicită.

Așadar, contractul de asociere în participațiune a fost anulat pentru că instanța penală a reținut că faptele inculpatului se circumscriu infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, iar respectivul contract a fost consecința directă a activității infracționale.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția comercială la 7 septembrie 2000 sub nr. x/2000, reclamanta SC B. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC D. SA (în prezent SC A. SA) la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

În temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 133/1999 și a contractului de asociere în participațiune nr. 198/1999, Tribunalul București, Secția comercială a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

Întrucât contractul de asociere în participațiune nr. 198/1999 a fost desființat prin sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006, prima instanță a constatat incidența în cauză a motivului de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel C., prin care a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de revizuire, iar, în subsidiar, cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate prin sentința apelată.

Prin decizia civilă nr. 1792 A din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta C. împotriva sentinței civile nr. 2340 din 13 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014 ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că sentința apelată a fost pronunțată prin raportare directă la dispozițiile contractului de asociere nr. 198/1999, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de art. 12 din Legea nr. 133/1999.

S-a arătat că, potrivit dispozitivului sentinței penale nr. 2076 din 8 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2005, pe lângă cauza de nulitate determinată de încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, în privința contractului de asociere în participațiune nr. 198/1999 încheiat cu B. SRL, instanța penală a reținut că acest contract este consecința directă sau chiar una din modalitățile de realizare a activității infracționale a inculpatului E.

Atât timp cât contractul de asociere nr. 198/1999 a fost anulat prin sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul  nr. x/299/2005, iar acesta a reprezentat motivul determinant pentru pronunțarea sentinței civile nr. 5401 din 25 septembrie 2000, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a admis cererea de revizuire, fiind îndeplinite în mod cumulativ cerințele impuse în mod imperativ de dispozițiilor  art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, instanța de apel nu a reținut susținerile revizuentei, în sensul că prin hotărârea nr. 2340 din 13 iunie 2017 se obține o dublă reparație pentru aceeași faptă, în condițiile în care nu există echivalență între daunele acordate părților civile în cadrul procesului penal și anularea produsului, rezultatului infracțiunii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă instanță, curtea de apel a apreciat că, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, la complexitatea cauzei deduse judecății, dar și la modalitatea concretă de soluționare a acesteia și la activitatea efectivă a apărătorilor pe parcursul procesului civil, atât în etapa premergătoare cercetării judecătorești, dar și în faza de judecată, apreciază că onorariul avocațial în cuantum de 4458,17 lei este justificat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C., prin care a solicitat admiterea căii de atac și desființarea hotărârii pronunțate în apel.

În drept, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta consideră că decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive:

Cu toate că în cuprinsul hotărârii atacate sunt redate aproape în integralitate susținerile cu privire la netemeinicia hotărârii pronunțate în fond, recurenta consideră că, atunci când motivează respingerea apelului, instanța se rezumă la reluarea acelorași constatări făcute de către judecătorul fondului, fără să analizeze în vreun fel apărările invocate.

Susține că singura motivare a deciziei recurate se rezumă la o singură frază, respectiv: „Curtea nu poate reține susținerile revizuentei, în sensul că prin hotărârea nr. 2340/13.06.2017 se obține o dublă reparație pentru aceeași faptă, în condițiile în care nu există echivalență între daunele acordate părților civile în cadrul procesului penal și anularea produsului, rezultatului infracțiunii”, analizând aspecte pe care nici nu le-a invocat în cererea de apel.

Cu alte cuvinte,  arată că nu a fost invocată „dubla reparație pentru aceeași faptă", întrucât excede obiectului prezentului dosar, cererea de revizuire având un caracter nepatrimonial, iar obiectul cererii de chemare în judecată a fost „obligație de a face”. O eventuală dublă reparație sau îmbogățire fără just titlu poate fi antamată în cadrul unui dosar viitor de anulare a vânzării activului, nu în cadrul revizuirii.

Recurenta apreciază că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire inadmisibilitatea cererii de revizuire motivată de culpa revizuentei în declararea ca fals a înscrisului ce a stat la baza pronunțării hotărârii revizuite.

În opinia recurentei, revizuenta SC A. SA poartă, alături de fostul său director general, E., condamnat definitiv, culpa pentru falsificarea înscrisului definitoriu. Această susținere este întemeiată pe poziția de parte responsabilă civilmente pe care revizuenta a avut-o în cadrul dosarului penal, datorată calității sale de comitent al prepusului inculpat. Astfel, arată că instanța penală a avut în vedere principiul de drept civil al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, întrucât inculpatul avea calitatea de director general al acesteia la momentul comiterii faptelor penale ce au dus la declararea drept „false” a înscrisurilor ce au stat la baza pronunțării hotărârii revizuite.

Consideră inacceptabil și ilicit faptul că persoana culpabilă de declararea ca „fals” a înscrisului să beneficieze de culpa sa prin formularea cererii de revizuire, reprezentând, de fapt, o prevalare de proprie turpitudine, care ar fi trebuit să ducă la respingerea căii de atac de retractare. Mai mult, admițându-se cererea de revizuire formulată de persoana care răspunde pentru falsificarea înscrisurilor ce au stat la baza pronunțării hotărârii se deturnează scopul pentru care a fost creată însăși instituția revizuirii.

O altă critică privește respingerea cererii recurentei de diminuare a cheltuielilor de judecată acordate revizuentei cu ocazia rejudecării fondului, respectiv suma de 4.458 de lei.

Susține că aspectele reținute de instanța de apel sunt eronate, deoarece valoarea obiectului cererii nu poate avea relevanță, întrucât cererea de revizuire nu are caracter patrimonial, ci tinde spre anularea unei hotărâri privind o obligație de „a face”, nu de „a da”, complexitatea cauzei a fost foarte scăzută, drept dovadă fiind motivarea ce s-a limitat doar la a constata existența unui înscris definitoriu declarat fals, urmată de admiterea cererii, iar activitatea relevantă a apărătorilor este cea desfășurată la singurul termen de judecată a fondului, respectiv termenul din 06 iunie 2017. Pentru restul activităților desfășurate de apărătorii revizuentei au fost acordate în mod definitiv alte cheltuieli de judecată. Având în vedere că pentru tot ciclul procesual anterior (fond-apel-recurs) au fost acordate cheltuieli în cuantum de 3.831 de lei, recurenta consideră exagerate și nejustificate cheltuielile de aproximativ 4.500 de lei acordate pentru un singur termen de judecată de către judecătorul fondului în al doilea ciclu procesual.

Intimata SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceasta susținând în esență că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la inadmisibilitatea cererii de revizuire motivată de culpa revizuentei în declararea ca fals a înscrisului ce a stat la baza pronunțării hotărârii revizuite, după cum s-a folosit de argumente care nu au fost deduse judecății în apel, motiv pentru care decizia instanței de apel este nelegală.

Sub aspectul relevat de recurentă se cuvin precizate în prealabil două aspecte:

Primul dintre acestea vizează faptul că recurenta-intimată, deși invocă expres motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu indică în concret norma de drept încălcată sau greșit aplicată de instanța de prim control judiciar. În acest context, ținând seama de temeiurile învestirii instanței de revizuire și de parte a criticilor dezvoltate în recursul de față, critica se va analiza prin trimitere la modul în care instanța de apel a urmărit și aplicat dispozițiile art. 274 și pe cele ale art. 322 pct. 4 C. proc. civ., celelalte dispoziții legale și principii generale, în limitele în care a fost criticată hotărârea primei instanțe.

Al doilea aspect care se cuvine remarcat este legat de faptul că recurenta-intimată a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la o critică esențială dezvoltată în apel, după cum a folosit în argumentarea soluției pronunțate considerente străine de criticile din apel, toată această critică fiind apreciată de instanța supremă ca fiind circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ipotezele prevăzute în prima și a treia teză a textului legal citat, calificarea fiind făcută în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ.

Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în contextul expus în precedent, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății”.

Se constată în acest context că instanța de apel a examinat hotărârea primei instanțe prin prisma îndeplinirii tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de cazul de revizuire invocat de parte și, în raport cu probatoriul administrat, a reținut sintetic, dar judicios, că instanța de revizuire a făcut în mod corect aplicarea acestui articol la cazul dedus judecății.

Sub acest aspect, complinind motivarea instanței de apel și răspunzând și criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța supremă constată că instanța de apel a reținut în antepenultimul paragraf al considerentelor un argument legat de inexistența în cauză a unei duble reparații, deși acesta nu se regăsește în memoriul de apel. Această împrejurare, însă, nu este de natură a invalida raționamentul fundamental bazat pe întrunirea condițiilor de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., constituind doar un argument suplimentar, fără pondere semnificativă în economia silogismului juridic.

În examinarea aceleiași critici, instanța supremă apreciază că în cauză nu i se poate opune revizuentei finele de neprimire decurgând din principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans,

câtă vreme prin hotărârea penală definitivă s-a antrenat răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals doar a directorului societății revizuente, nu și răspunderea penală a acestui din  urmă subiect de drept, care este și titular al revizuirii în cauza de față.

A da eficiență susținerilor recurentei-intimate echivalează cu lipsirea de efecte a hotărârii penale sub aspectul laturii civile. Contrar susținerilor recurentei, decizia penală are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părți, respectiv asupra actelor încheiate prin vicierea voinței societare, deoarece decizia penală, ca instrument de realizare a scopului legii penale, are puterea de a restabili legalitatea raporturilor juridice de drept privat încălcate prin săvârșirea infracțiunilor.

În aceste condiții, se impune concluzia că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. din 1865, motiv pentru care Înalta Curte a înlăturat criticile recurentei referitoare la inadmisibilitatea revizuirii.

Nu poate fi primită nici critica recurentei potrivit căreia în mod nelegal instanța de apel a menținut cuantumul cheltuielilor de judecată acordate revizuentei cu ocazia rejudecării fondului, critică subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportat la art. 274 C. proc. civ.

Astfel, în această etapă procesuală nu se poate da eficiență solicitării recurentei-intimate de diminuare a cuantumului sumei acordate cu acest titlu, întrucât pot face obiectul căii de atac a recursului doar criticile de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Critica menționată nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind caracterul normei legale a cărei aplicare s-a solicitat a se face prin recurs, respectiv art. 274 alin. 3 C. proc. civ. Norma menționată este una cu caracter supletiv, ce nu poate fi încadrată în cazul de nelegalitate invocat, iar susținerea despre greșita aplicare a acesteia constituindu-se, eventual, într-o critică de netemeinicie, care vizează aspecte de apreciere factuală și care, în raport de actuala configurație a căii de atac a recursului, nu mai poate constitui obiect de analiză în calea de atac dedusă judecății.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că în speță nu se verifică existența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, în baza art. 312

alin. (1)

teza a II-a din același Cod, recursul ca nefondat.