ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2735/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 1 septembrie 2010, reclamanta SC M. SRL a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, reprezentat prin primarul general, să se constate caracterul nelegal și injust al despăgubirii propuse de expropriator prin Hotărârea nr. 65 din 2 august 2010 și, pe cale de consecință, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite acesteia și obligarea expropriatorului la plata lor. Prin Sentința civilă nr. 1808 din 10 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța, de fond a reținut că prin notificarea nr. 236 din 21 aprilie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, reclamantei i s-a adus la cunoștința că zona în care se află imobilul proprietatea sa din București, a fost declarată zonă de utilitate publică de interes local prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 262 din 2 noiembrie 2006, în vederea realizării lucrării "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul xxxx, etapa I din tronsonul yyyy", precum și suma ce urmează a fi propusă cu titlu de despăgubire în cuantum de 2.422.760 lei. Cu toate că reclamanta a formulat întâmpinare prin care a arătat că este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor propuse, aceasta nu a fost soluționată întrucât activitatea Comisiei a fost suspendată.

Ulterior, prin H.G. nr. 590 din 23 iunie 2010, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul xxxx", în lista anexă fiind menționat și imobilul din str. B. Urmare a acestei hotărâri, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București a întocmit, la data de 2 august 2010 procesul-verbal nr. x, în care a consemnat că reclamanta nu este de acord cu cuantumul despăgubirilor propuse în sumă de 1.070.211 lei. Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2 august 2010, emisă de aceeași comisie, s-a dispus exproprierea imobilului situat în București și acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.070.211 lei.

Susținerile reclamantei în sensul că suma stabilită cu titlu de despăgubiri nu poate fi mai mică decât cea prevăzută în raportul de evaluare întocmit în procedura de expropriere declanșată în temeiul Legii nr. 33/1994, au fost apreciate ca nefondate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 111 din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, pentru imobilele pentru care procedura de expropriere era în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, urmează să se declanșeze o nouă procedură de expropriere în conformitate cu prevederile acestui act normativ.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 111 din Legea nr. 184/2008, documentațiile tehnice sau de evaluare întocmite anterior intrării în vigoare a legii sunt considerate valabile, însă această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că expropriatorul nu ar putea dispune întocmirea unei noi expertize evaluatorii în măsura în care apreciază că suma stabilită prin raportul anterior nu mai corespunde valorii de circulație a imobilului la data exproprierii. Așadar, în ipoteza întocmirii mai multor rapoarte de expertiză, singura despăgubire de care este ținută instanța, în sensul că suma stabilită cu titlu de despăgubiri nu poate fi mai mică, este cea menționată în oferta adresată expropriatului.

În temeiul și cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică evaluatorie pentru stabilirea valorii de piață a imobilului expropriat, rezultând un cuantum al despăgubirilor de 965.506 lei. Având în vedere că despăgubirea propusă de expropriator prin Hotărârea nr. 65 din 2 august 2010 este mai mare decât valoarea de circulație a imobilului la data întocmirii raportului de expertiză de către instanța, în temeiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanța a respins contestația. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar în ședința publică din 3 februarie 2014, aceasta a depus la dosar o cerere de limitare a apelului exclusiv asupra chestiunii valorii minime a despăgubirilor pe care o putea oferi expropriatorul în procedura de expropriere și a modului greșit în care instanța de fond a dezlegat această chestiune.

A apreciat că, chiar în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, de modificare a Legii nr. 198/2004, expropriatorul era obligat să nu ofere o despăgubire mai mică decât cea oferită inițial la nivelul anului 2008. Prin Decizia civilă nr. 38A din 10 februarie 2014, Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele: Norma aplicabilă procedurii de expropriere este Legea nr. 198/2004 cu trimitere la Legea nr. 33/1994, cu precizarea că etapele procedurii exproprierii (reglementată de Legea nr. 198/2004) diferă, în parte, de cele reglementate de Legea nr. 33/1994, întrucât presupune, în primul rând, declararea utilității publice, operațiune care se realizează prin lege, ceea ce exclude caracterul administrativ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. II din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 potrivit cu care pentru lucrările în care procedura de expropriere se află în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, Guvernul va emite câte o hotărâre pentru fiecare lucrare, prin care se aprobă declanșarea procedurii de expropriere pentru toate imobilele rămase de expropriat, precum și suma globală estimată a despăgubirilor. Având în vedere că declanșarea procedurii de expropriere se realizează prin Hotărâre a Guvernului, Curtea a apreciat că dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 13 - 20 din Legea nr. 33/1994 referitoare la posibilitatea formulării de întâmpinări cu privire la propunerea de expropriere și la procedura de soluționare a acestora nu sunt aplicabile în cazul exproprierii în temeiul legii speciale (Legea nr. 198/2004).

Aceasta întrucât legea specială prevede posibilitatea sesizării instanței numai cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse, concluzia fiind dedusă din dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004. Spre deosebire de legea specială, Legea nr. 33/1994 dă posibilitatea contestării propunerii de expropriere, adică a însăși măsurii de trecere a bunului în proprietatea statului, fiind reglementat dreptul de proprietate sau titularilor de alte drepturi reale de a formula întâmpinări, care se soluționează de o comisie printr-o hotărâre, care la rândul său poate fi atacată de instanța de contencios administrat - curtea de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul. Prin urmare, în ipoteza în care apelanta aprecia că îi sunt aplicabile dispozițiile legale generale, anterior declarării procedurii de expropriere a imobilului proprietatea sa ca fiind de utilitate publică, avea posibilitatea să urmeze procedura prevăzută de art. 14 și următoarele din Legea nr. 33/2004.

După declararea utilității publice prin hotărâre de guvern, Curtea a apreciat că devin incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 198/2004 în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, fiind în prezența unei situații juridice în curs de constituire, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile legii noi, respectiv ale Legii nr. 198/2004 cu modificările și completările ulterioare. În raport de dispozițiile Legii nr. 198/2004, sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută, exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 din lege, competența instanței, în această materie, fiind limitată exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat.

Art. 9 din Legea nr. 198/2004, sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic dedus judecății, prevede că acțiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor. Sub acest aspect, cu respectarea normelor juridice de trimitere cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța de fond s-a raportat la valoarea de piață a imobilului expropriat la data întocmirii raportului de expertiză și, constatând că despăgubirea propusă de expropriator prin hotărârea contestată este mai mare decât valoarea de circulație a imobilului la data întocmirii raportului de expertiză, a dispus respingerea contestației.

Instanța a apreciat, ca nefondată, critica apelantei în sensul că despăgubirea acordată de instanță ar fi trebuit să se raporteze la despăgubirea oferită de expropriator prin notificarea din 21 aprilie 2008, motivat de faptul că norma juridică aplicabilă procedurii de expropriere este cea în vigoare la data emiterii actului contestat, respectiv Legea nr. 198/2004, cu trimitere la art. 21 -26 din Legea nr. 33/1994. Prin urmare, despăgubirea oferită de expropriator la care se raportează despăgubirea acordată de instanță este cea stabilită prin decizia contestată în prezenta cauză. Este adevărat că art. III din Legea nr. 184/2008 stipulează că orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă, însă aceste dispoziții se raportează la Legea nr. 198/22004, respectiv la documentația întocmită în baza Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008 și O.U.G.

nr. 228/2008 și care a stat la baza emiterii hotărârii contestate în prezenta cauză. Împotriva Deciziei nr. 38A din 10 februarie 2014 Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. III din Legea nr. 184/2008.

Atât cererea introductivă cât și apelul, astfel cum a fost modificat, au vizat aplicarea strictă a dispozițiilor Legilor nr. 184/2008 și nr. 198/2004 și stabilirea de către instanța de judecată a unei juste despăgubiri și în niciun caz în ceea ce privește exproprierea însăși sau transferul dreptului de proprietate, astfel că aspectele relative la exproprierea propriu-zisă sau strict legate de transferul dreptului de proprietate nu au fost niciodată avute în vedere sau invocate de către reclamantă cu ocazia controlului judiciar realizat până la acest moment în speță. Referințele reclamantei la perioada anterioară edictării H.G. nr. 590/2010, respectiv la actele aferente procedurilor de expropriere demarate inițial de către expropriatorul Municipiul București strict sub regimul Legii nr. 33/1994, sunt importante ca urmare a relevanței lor din perspectiva Legii nr. 198/2004 însăși.

Dispozițiile art. III din Legea nr. 184/2008, care erau incidente în cauză, stabilesc cu valoare imperativă ca orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă. Or, o asemenea evaluare a fost anterior realizată, respectiv evaluarea anexată notificării de expropriere trimisă în temeiul Legii nr. 33/1994, în cuantum de 2.422.760 lei. Prin urmare, expropriatorul era obligat să nu ofere mai puțin decât evaluarea inițială de la nivelul anului 2008, mai mult cu cât în anul 2010 nu s-a realizat o nouă evaluare, cum greșit se reține în hotărârea recurată. Interpretarea dată de instanțele anterioare dispozițiilor art. III din Legea nr. 184/2008 este greșită, întrucât art. III are o valoare imperativă și obligatorie.

Astfel, expropriatorul nu putea și nici nu trebuia să facă o nouă evaluare, ci trebuia să aplice procedurile prevăzute de Legea nr. 198/2004, prin raportare la vechiul raport de expertiză. Concluzia că art. III are o valoare imperativă este susținută și de interpretarea sistematică și logică a Legii nr. 184/2008, într-adevăr, scopul urmărit de legiuitor prin edictarea acestui act normativ a fost acela de a plasa proceduri de expropriere de interes deosebit demarate sub regimul legii-cadru în materie de expropriere - Legea nr. 33/1994 - sub regimul mai favorabil sub raportul duratei prevăzut de Legea nr. 198/2004.

Astfel, dacă în regimul Legii nr. 33/1994 expropriatul nu este deposedat de dreptul său decât la finalizarea în justiție a acestor proceduri, sub regimul Legii nr. 198/2004 procedurile de deposedare au un caracter rapid, realizat prin disocierea, deposedarea de drept de cele legate de posibilitățile expropriatului de a se plânge în justiție de despăgubirea primită. Un alt argument este dat de faptul că legiuitorul a reținut în mod corect efectele juridice pe care le are transmiterea unei notificări în regimul Legii nr. 33/1994, în sensul că odată trimisă de către expropriator notificarea în temeiul Legii nr. 33/1994 aceasta nu mai putea fi retrasă de către expropriator și producea efecte juridice ireversibile.

Faptul că reclamanta a depus întâmpinarea la această notificare nu putea avea decât efectul unei eventuale majorări a cuantumului despăgubirilor și nicidecum efectul micșorării cuantumului propus inițial al despăgubirilor, lucru ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 (și în mod deosebit dispozițiile art. 27 alin. (2) în raport de care despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator. În esență, prin trimiterea notificării inițiale de către expropriator se naște un drept garantat al expropriatului, eventualele acțiuni ulterioare în justiție neputând avea drept consecință decât eventuala majorare și nicidecum pierderea dreptului astfel câștigat.

Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este de natură să conducă la aceeași concluzie. Noțiunea de "așteptare legitimă" dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului presupune și conduce la aceleași concluzii, neacceptarea despăgubirilor inițiale și realizarea întâmpinării (în condițiile Legii nr. 33/1994) nu sunt de natură să conducă la posibilitatea pentru expropriator de a oferi ulterior mai puțin decât se obligase prin notificarea inițială. Analizând recursul din prisma, criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și îl va analiza din această perspectivă.

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 1 septembrie 2010, reclamanta a solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, să se constate caracterul nelegal și injust al despăgubirii propuse de pârâtul expropriator prin Hotărârea nr. 65 din 2 august 2010 și, pe cale de consecință, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite acesteia și obligarea expropriatorului la plata lor.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că procedura exproprierii imobilului proprietatea sa a început în baza Legii nr. 33/1994 și că a fost reluată și continuată în baza Legii nr. 198/2004, că oferta inițială de despăgubire făcută de expropriator a fost de 2.422.760 lei, că reclamanta nu a fost de acord cu această ofertă, pe care a contestat-o prin întâmpinarea formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 33/1994, iar prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2 august 2010, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, ce i-a fost comunicată la data de 25 august 2010, s-a stabilit un alt cuantum al despăgubirii, și anume suma de 1.070.211 lei.

Consideră că această despăgubire nu respectă criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea astfel stabilită având un caracter injust și nelegal. Cum s-a arătat deja, temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor sale îl constituie dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, lege în baza căreia reclamanții au fost expropriați și care era în vigoare la data sesizării instanței (16 septembrie 2010), "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa, instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului." Rezultă că, prin demersul judiciar inițiat în cauza pendinte, reclamanta contestă cuantumul despăgubirii stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 2 august 2010 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată precizate, astfel cum au fost prezentate mai sus, conducând, în mod neîndoielnic, la concluzia că cererea reclamantei are natura contestației prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, "Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

" Art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevede că "pentru stabilirea despăgubirilor, instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert, numit, de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii" și art. 26 din aceeași lege prevede la alin. (1) că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", iar la alin. (2) că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia." Analiza fondului contestației prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 presupunea, așadar, administrarea probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriaților, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care s-a procedat în cauză.

În urma raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, în temeiul și cu respectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, a rezultat că valoarea de piață a imobilului expropriat, la data întocmirii raportului de expertiză, este de 965.506 lei, inferioară celei oferite de către expropriator prin Hotărârea din 2 august 2010. Prin urmare, prin respingerea contestației, soluție menținută și de instanța de apel, prima instanță a respectat exigențele art. 27 din Legea nr. 33/1994 care dispun: "(1) Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.

(2) Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată". În ce privește criticile formulate în legătură cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. III din Legea nr. 184/2008, se constată următoarele: Necontestat, dispozițiile Legii nr. 198/2004, lege în baza căreia reclamanta a fost expropriată, au caracter special în raport de cele ale Legii-cadru în materie, nr. 33/1994, aplicându-se cu prioritate, conform principiului "specialia generalibus derogant". Prin dispozițiile art. 9 alin. (1), actul normativ cu caracter special prevede însă că "expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii (...) se poate adresa instanței judecătorești competente (...) fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii", iar "acțiunea formulată (...) se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii" (alin. (3)). În interpretarea acestor dispoziții legale,

care reglementează expres posibilitatea expropriatului de a se adresa unei instanțe judecătorești doar pentru rezolvarea nemulțumirilor sale legate de "cuantumul despăgubirilor" - alin. (1) - și care fac trimitere la dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 "în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor" - alin. (3) - nu se poate aprecia că trimiterea la dispozițiile din legea-cadru, expres indicate, ar viza doar aspecte procedurale. Prin urmare, în cadrul contestației formulate împotriva Hotărârii din 2 august 2010 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, stabilirea cuantumului despăgubirii ce se cuvine reclamantei pentru terenul expropriat se face, în instanță, în raport de dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere dispozițiile art. 9 (3) din Legea nr. 255/2010, dispoziții corect interpretate și aplicate de către instanța de apel prin decizia atacată.

Demarându-se procedura de expropriere, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 33/1994 și fiind notificată, în cadrul procedurii de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994, reclamanta a formulat întâmpinare prin care și-a arătat nemulțumirile sub aspectul cuantumului despăgubirilor propuse, însă Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor conform Legii nr. 33/1994 și-a suspendat activitatea.

Totodată, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 198/2004 prin Legea nr. 184/2008, Parlamentul României a declarat ca fiind de utilitate publică toate lucrările de construcție de drumuri de interes național, județean și local, în aceste lucrări încadrându-se și proiectul "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul xxx". În conformitate cu dispozițiile art. II din Legea nr. 184/2008, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 590 din 23 iunie 2010, prin care a aprobat declanșarea procedurii de expropriere pentru toate imobilele rămase de expropriat pentru realizarea lucrării de utilitate publică "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul xxx", printre care și imobilul situat în București, proprietatea reclamantei.

Drept urmare, expropriatorul Municipiul București, în baza acestui act normativ a demarat procedura de expropriere, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 198/2004, procedura finalizându-se prin emiterea hotărârii pe care reclamanta a înțeles să o conteste în prezenta cauză. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede în mod detaliat etapele procedurii, modalitățile, atribuțiile autorităților publice în materie, măsurile prealabile și premergătoare exproprierii, exproprierea și stabilirea despăgubirilor, plata acestora și punerea în posesie a expropriatorului. Drept urmare, având în vedere voința legiuitorului, dedusă din modul în care a conceput etapele exproprierii redate în Capitolele 2, 3, 4 și 5 din lege, rezultă că pentru etapele declarării utilității publice și a măsurilor premergătoare exproprierii, controlul legalității actelor administrative revine instanțelor de contencios-administrativ.

Aceasta reiese din art. 20 alin. (1) ultimul din Cap. 3 al Legii nr. 33/1994 care arată că "în cazul în care și noile propuneri vor fi respinse, expropriatorul precum și proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisie constituită potrivit art. 15 la curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor legii contenciosului administrativ". Acest text coroborat cu dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 23 alin. (2), cuprinse în Cap. 4 "Exproprierea și stabilirea despăgubirilor" relevă suficient de clar că soluționarea cererii de expropriere cade în competența tribunalului județean sau a municipiului B., în raza căruia este situat imobilul propus spre expropriere, instanță datoare a verifica dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și totodată stabilirea despăgubirilor.

În cazul în speță, procedura a demarat, așa cum s-a arătat mai sus, în baza dispozițiilor Legii nr. 33/1994, care, spre deosebire de Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008, prevede în Capitolul III măsuri premergătoare exproprierii care constau în executarea planurilor cadastrale, cu indicarea numelui proprietarului și a ofertelor de despăgubire, precum și în notificarea propunerilor de expropriere persoanelor fizice sau juridice titulare de drepturi reale. În cadrul acestor proceduri este prevăzută posibilitatea depunerii de către proprietarii și titularii altor drepturi reale asupra imobilelor în cauză, a unor întâmpinări ce sunt analizate de către o comisie constituită în condițiile art. 15 din Legea nr. 33/1994, care, dacă sunt admise, impun obligația expropriatorului de a reveni asupra propunerilor sale, cu refacerea corespunzătoare a planurilor cadastrale.

De asemenea, conform art. 31 din Legea nr. 33/1994, punerea în posesie a expropriatorului se poate efectua numai după îndeplinirea obligațiilor privind despăgubirea, iar în cazul terenurilor cultivate și a celor cu plantații, numai după ce recoltele au fost culese. Această procedură specială nu mai este prevăzută de Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție pe drumuri de interes național, județean și local, care, declară de plano ca fiind de utilitate publică toate drumurile de interes național, județean și local - art. 2, și de importanță strategică și de securitate națională toate drumurile de interes național - art. 1 alin. (2). Considerându-se nemulțumită de măsura exproprierii, invocând faptul că imobilul expropriat este monument istoric și că nu se justifică măsura exproprierii, dar și că despăgubirile nu reflectă valoarea reală a imobilului, reclamanta a formulat întâmpinare, care nu a mai fost soluționată.

Drept urmare, notificarea din 21 aprilie 2008 prin care i se propunea suma de 2.422.760 lei cu titlu de despăgubiri a fost emisă într-o fază prealabilă de negociere, care nu a intrat în circuitul civil, oferta nefiind acceptată, astfel încât etapele reglementate de Legea nr. 33/1994 nu au fost finalizate, procedura de care se prevalează recurenta nefiind reglementată de Legea nr. 198/2004, acest din urmă act normativ instituind dispoziții referitoare doar la posibilitatea contestării cuantumului despăgubirilor determinate prin hotărârea de expropriere. Pe de altă parte, a fost emisă în baza altui temei legal, decât cel care a stat la baza hotărârii contestate în prezenta cauză. În acest context, dispozițiile legale ale Legii nr. 198/2004 sunt incidente în speță întrucât guvernează procedura exproprierii dispusă prin hotărârea din 2 august 2010, care face obiectul cauzei de față.

În acest sens sunt și prevederile art. 24 din Legea nr. 33/1994 (art. 21 - 27 din această lege reprezintă norme de trimitere în cadrul contestațiilor formulate de expropriatorul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor stabilite în procedura exproprierilor derulate în condițiile legii speciale, Legea nr. 198/2004), potrivit cărora, chiar și în cazul unei învoieli între expropriat și expropriator asupra despăgubirii, instanța este cea care la act de această învoială, iar dacă părțile nu se învoiesc, va stabili instanța despăgubirea.

De asemenea, nici susținerea că art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 conform căruia "orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă" ar constitui un impediment legal nu poate fi reținută, întrucât aplicarea de către expropriator a procedurilor de stabilire a despăgubirilor prevăzute de legea specială este de imediată aplicare în materia exproprierii pentru realizarea lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, prin emiterea unei hotărâri care să poată fi contestată ulterior de cel interesat, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, la instanța judecătoreasă competentă.

Per a contrario, dacă s-ar proceda altfel, în sensul celor invocate de recurentă, dispozițiile din Legea nr. 198/2004 privind modul de stabilire a despăgubirilor în faza judiciară, în cazul contestării de către expropriat a cuantumului despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) din aceeași lege, ar fi lipsite de eficiență juridică. De altfel, aspectul legat de incidența în cauză a dispozițiilor art. III din Legea nr. 184/2008, nu poate fi primit întrucât acest text, deși imperativ, are în vedere existența unei documentații de evaluare care să fi fost realizată în cadrul procedurii de expropriere ce s-a finalizat cu hotărârea care face obiectul contestației adresată instanței de judecată.

Or, în speța pendinte, câtă vreme procedura demarată în baza Legii nr. 33/1994 nu a fost finalizată, fiind abandonată, iar expropriatorul a declanșat o nouă procedură de expropriere în baza Legii nr. 184/2008, fiind astfel emisă hotărârea din 2 august 2010 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, dispozițiile art. III din Legea nr. 184/2008 nu își găsesc aplicabilitatea. Drept urmare, Înalta Curte constată că hotărârea din 2 august 2010 a fost emisă în temeiul hotărârii de expropriere H.G.

nr. 590 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul yyyy", care este altul decât cel în baza căruia a fost emisă notificarea din 21 aprilie 2008, respectiv hotărârea din 2 noiembrie 2006 emisă de Consiliul General al Municipiului București privind declararea de utilitatea publică a lucrării de interes local "Dublarea diametralei N - S pe tronsonul xxxx, etapa I din tronsonul yyyy", motiv pentru care apreciază că în mod corect expropriatorul a dispus realizarea unei noi evaluări a despăgubirilor în cadrul reglementărilor conferite de Legea nr. 198/2004.

Nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt fondate, deoarece se invocă încălcarea dispozițiilor din Convenție raportat la modul cum sunt aplicate prevederile Legii nr. 198/2004, or Convenția și jurisprudența Curții europene sunt incidente în caz de conflict între norma europeană și cea din legea internă, iar nu în caz de aplicare greșită a normei interne. Potrivit celor anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva Deciziei civile nr. 38A din 10 februarie 2014 Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL