ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3040/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3040/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1.669 din 10

octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 47.439/3/2010 al Tribunalului București,

s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții D.K. și K.B. împotriva

despăgubirii propuse, în sumă de 173.641 RON, prin hotărârea nr. 97 din 5

august 2010, pentru exproprierea imobilului situat în București, str. G.C., în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Pentru a dispune în acest

sens, examinând actele și lucrările aflate la dosar, prima instanță a reținut că,

potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 decembrie 2007

la B.N.P., reclamanții au dobândit în proprietate imobilul - spațiu comercial, situat

în București, str. P.G.C., cu o suprafață utilă de 63,73 m.p., împreună cu cota

indiviză de teren în suprafață de 15,29 m.p., dreptul de proprietate fiind înscris

în CF a O.C.P.I. sector 1 București.

Prin notificarea din 21

aprilie 2008 emisă de PMV, reclamanții au fost încunoștințați despre faptul că prin

hotărârea CLMB nr. 262/2006 zona în care se află situat imobilul proprietatea lor

a fost declarată „zonă de utilitate publică de interes local”, astfel că imobilul

- spațiu comercial mai sus arătat, urma să fie expropriat și trecut în proprietatea

Municipiului București în vederea realizării lucrării „dublarea diametrului N -

S pe tronsonul Buzești - Berzei-Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzești - Calea

Rahovei”, și, totodată, reclamanților le-a fost comunicată suma propusă ca despăgubire

în valoare de 566.100 RON, sumă contestată de petenți prin întâmpinarea depusă la

PMB la data de 04 iulie 2008.

Potrivit actelor depuse

la dosar, rezultă că spațiul comercial în litigiu este folosit de către SC D.P.

SRL, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu reclamantul D.K., termenul

de închiriere prelungindu-se până la data de 30 martie 2013, această convenție fiind

notată în CF a imobilului.

Cererea introdusă de reclamanți

a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că suma propusă cu titlu de despăgubire

prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator B.C. este justă, aceasta

reflectând atât valoarea propriu-zisă a bunului imobil, cât și prejudiciul adus

proprietarilor prin măsura de expropriere, valoarea menționată fiind stabilită în

concordanță cu prevederile Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză

de utilitate publică, instanța înlăturând raportul extrajudiciar de evaluare depus

la dosar de către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții D.K. și K.B., iar prin decizia civilă nr. 384 A din

08 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 47.439/3/2010, de către Curtea de Apel

București, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

s-a admis în parte acțiunea, s-a modificat hotărârea nr. 97 din 05 august 2010,

stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la suma de 464.888,96 RON, și a fost obligat

pârâtul la 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamanții D.K. și K.B., și pârâtul Municipiul București, iar

prin decizia civilă nr. 3.661 din 12 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr.

47.439/3/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis ambele recursuri,

s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel

București, pentru următoarele considerente;

Au fost apreciate ca fondate

criticile recurenților privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ține

seama de criteriul „prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele”, instanța

de apel validând cuantumul despăgubirilor stabilite pe baza unui raport de expertiză

din care nu rezultă că s-a ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit,

terenurile de același fel, situate în aceeași unitate administrativ teritorială

la data întocmirii raportului de expertiză.

În acest context, a arătat

instanța supremă, se impuneau lămuriri suplimentare din partea experților în justificarea

comparabilelor folosite la evaluare, respectiv, în privința prejudiciului pretins

de reclamanți, în condițiile în care experții au ajuns la valori diferite în privința

cuantumului despăgubirilor datorate.

S-a mai arătat, că, neprocedându-se

în acest sens, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt la care să poată fi aplicabile

dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47.439/3/2010*.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 180A din 23 aprilie 2014, a omologat opinia

separată a expertului B.A.M.D.; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți

D.K. și K.B., și a obligat pe recurenți la 2000 RON onorariu de expertiză către

Comisia de experți formată din experții P.M., B.D.A.M. și P.I., reținând următoarele;

În opinia majoritară susținută

de experții P.M. și P.I., s-a constatat că, deși raportul de expertiză s-a întocmit

la 19 martie 2014, evaluarea s-a făcut la 5 august 2010 și 17 aprilie 2012, și că

au folosit drept acte de vânzare - cumpărare comparabile contracte din anul 2010.

În această opinie, s-a reținut că valoarea imobilului expropriat este de 489.694,19

RON sau de 111.973,61 RON la data de 17 aprilie 2012, fără, însă, a se aplica indici

de corecție.

În ceea ce privește prejudiciul

cauzat prin expropriere, rezultat din imposibilitatea continuării executării contractului

de închiriere, înscris în evidențele cărții funciare, s-a constatat că este de 183.679

RON sau 43.000 euro la un curs de 1 euro = 4,3733 RON.

Spre deosebire de opinia

majoritară, în opinia separată a expertului B.A.M.D., s-a constatat că s-a stabilit

o valoare a imobilului expropriat de 155.350 RON, la data efectuării expertizei,

anul 2014, la care s-au aplicat și indicii de corecție.

Pentru a stabili această

valoare au fost avute în vedere contracte de vânzare - cumpărare comparabile, respectiv

două contracte din anul 2010, un contract de din anul 2012 și două contracte din

anul 2013.

În ceea ce privește prejudiciul

pretins cauzat pentru imposibilitatea continuării executării contractului de închiriere,

s-a reținut că nu poate fi estimată lipsa de folosință, deoarece nu se cunoaște

chiria contractuală pentru că în actul adițional la contractul de închiriere, la

cap. II - pct. 22, s-a menționat dreptul de renegociere a chiriei la 30 martie 2010,

lipsind orice act care să dovedească limitele noii chirii negociate.

Față de cele rezultate

din opinia majoritară și din opinia separată, Curtea a apreciat că numai opinia

separată a expertei B.A.M.D. întrunește exigențele dispozițiilor art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de interes public, motiv

pentru care a omologat această opinie separată, reținându-se deci valoarea imobilului

expropriat la suma de 155.350 RON.

În ceea ce privește prejudiciul

pretins suferit, înțeles că ar fi rezultat din lipsă de folosință a imobilului și

calculat în raport de chiria înscrisă în contractul de închiriere din 12 martie

2008, Curtea a constatat că, prin H.G. nr. 590 din 23 iunie 2010, s-a aprobat declanșarea

procedurii de expropriere a imobilului iar transferul dreptului de proprietate a

operat la data consemnării despăgubirilor, conform hotărârii nr. 97 din 05

august 2010.

De la data la care s-au

consemnat despăgubirile, rezultă că toate prerogativele dreptului de proprietate

aparțin statului și, deci, un prejudiciu constând în lipsa de folosință a imobilului

nu se mai poate pretinde, deoarece nu s-a putut vătăma vreun drept al apelanților

- reclamanți asupra imobilului.

S-a concluzionat, că prejudiciul

pretins datorat pentru pretinsa lipsă de folosință a imobilului nu există și nici

nu poate exista în condițiile în care dreptul de proprietate al apelanților - reclamanți

asupra imobilului nu mai există, astfel că o asemenea cerere este nefondată.

În ceea ce privește motivele

de apel, s-a reținut că primul motiv de apel, deși fondat, nu este de natură a schimba

soluția primei instanțe. Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, instanța de fond

s-a raportat la suma de despăgubiri de 566.100 RON, menționată în notificarea din

21 aprilie 2008 și nu la suma din hotărârea nr. 97 din 05 august 2010.

În condițiile în care

apelul este o cale devolutivă, s-a apreciat că motivarea din actuala hotărâre suplinește

motivarea din hotărârea dată de către instanța de fond, iar eroarea instanței de

fond s-a datorat și modului în care a fost întocmită cererea de chemare în judecată,

întrucât nu s-a făcut o distincție corectă între secțiunile pe care o cerere de

chemare în judecată trebuie să le cuprindă, potrivit art. 112 C. proc. civ.

În ceea ce privește cel

de-al doilea motiv de apel formulat împotriva sentinței primei instanțe, cu privire

la modul în care trebuia efectuată expertiza în cauză și la componența comisiei,

s-a reținut că acest aspect a fost remediat prin întocmirea unei expertize în conformitate

cu dispozițiile art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că această critică nu

este determinantă pentru schimbarea soluției.

În ceea ce privește calcularea

pretinsului prejudiciu datorat lipsei de folosință a imobilului, critica a fost

apreciată ca nefondată, cu motivarea că pentru a putea cere lipsă de folosință apelanții

- reclamanți trebuiau să dețină legal asupra imobilului cel puțin prerogativa folosinței

a dreptului de proprietate. Ori, toate prerogativele dreptului de proprietate au

trecut în patrimoniul statului și deci un asemenea tip de prejudiciu nu există.

Referitor la cel de-al

treilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica a fost apreciată

ca nefondată, reținându-se că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă

că s-a cerut „să se constate că despăgubirea propusă în cuantum de 173.041 RON pentru

imobilul proprietatea noastră situat în str. G.C., este sub valoarea de piață calculată

pentru acesta”, deci însăși reclamanții au formulat o cerere de constatare.

S-a concluzionat, că,

așa cum s-a arătat, cererea de chemare în judecată nu întrunește toate cerințele

prevăzute de art. 112 C. proc. civ. și că reclamanții ar fi trebuit să solicite

modificarea hotărârii nr. 97 din 05 august 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii

nr. 198/2004 a Municipiului București, în sensul stabilirii ”despăgubirii la o sumă

de (...) pentru exproprierea imobilului situat în București,str. G.C.”.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs re

clamanții

D.K. și K.B., care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor

formulate, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că hotărârea instanței de

apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale

art. 315 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ”la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială”.

Pornind de la aceste prevederi

legale, Înalta Curte a statuat, cu valoare obligatorie pentru instanța de rejudecare,

potrivit art. 315 C. proc. civ., faptul că la realizarea expertizei trebuie să se

aibă în vedere numai prețul menționat în contracte de vânzare cumpărare reale, pentru

imobile similare situate în aceeași unitate administrativ - teritorială.

În speță, opinia separată

a raportului de expertiză, care stă la baza soluției pronunțate, folosește ca termen

de comparație o convenție (contract) de aport prin care o societate comercială,

T.S. SRL, în calitate de asociat al societății S. SA aportează la capitalul social

al acestei din urmă societăți un imobil evaluat la suma de 190.000 RON.

Or, este evident că acest

contract nu îndeplinește condițiile pentru a sta la baza stabilirii unei valori

reale, de piață, a imobilului, de vreme ce reprezintă o înțelegere între un asociat

și societatea sa, prin care bunul aportat intră în capitalul social, parte a patrimoniului

societății, în schimbul unor acțiuni emise de societate.

S-a arătat, că alte trei

contracte folosite în opinia separată au ca obiect bunuri de altă natură decât bunul

expropriat.

Astfel, prin două dintre

contractele folosite s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor apartamente

cu destinația de spațiu de locuință, iar cel de-al treilea contract are ca obiect

un spațiu comercial foarte mic, suprafața acestuia fiind de 7,5 m.p., în care s-ar

fi putut desfășura o afacere de mică anvergură.

Or, spațiul reclamanților

avea o suprafață de aproximativ 64 m.p., și, modernizat fiind, permitea realizarea

unor activități comerciale aducătoare de profituri substanțiale, și, prin urmare,

valoarea pe metru pătrat a spațiului expropriat este mult mai mare decât valoarea

unui spațiu cu o utilitate economică redusă ca urmare a dimensiunilor sale infime.

Așadar, în opinia separată,

singurul imobil comparabil cu cel al reclamanților este cel situat în Calea P.,

care a făcut obiectul unui contract din anul 2010, folosit, de altfel, și de către

ceilalți doi experți.

Art. 26 din Legea nr.

33/1994 se referă, în mod expres, la contractele de vânzare - cumpărare încheiate

în unitatea administrativ teritorială, în speță aceasta fiind chiar Municipiul București,

astfel că ar fi fost foarte ușor pentru expropriator să pună la dispoziția experților

contracte de vânzare-cumpărare a unor spații comerciale similare din zone ale unității

administrativ-teritoriale.

S-a mai arătat, că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 198/2004, întrucât dispozițiile Legii nr. 33/1994 reprezintă dreptul comun

în materie de expropriere, iar Legea nr. 198/2004, având un caracter special, derogă

de la dreptul comun.

Potrivit Legii nr. 33/1994,

exproprierea presupune, în toate cazurile în care părțile nu se înțeleg, parcurgerea

procedurii judiciare descrisă în art. 21-27 din lege. Transmiterea proprietății

de la expropriat la expropriator are astfel loc numai ca urmare a pronunțării unei

hotărâri judecătorești și numai după ce expropriatorul și-a îndeplinit toate obligațiile

stabilite în sarcina sa prin hotărâre, deci inclusiv obligația de plată a despăgubirilor

(art. 28 și art. 31 din lege).

Prin urmare, apar ca fiind

pe deplin logice și corecte dispozițiile art. 26. alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

care impun ca valoarea imobilului să fie cea de la momentul efectuării expertizei

în cursul procesului, moment care precede, în mod firesc, pe cel al pronunțării

hotărârii în care trebuie să apară cuantumul exact al despăgubirilor după a căror

plată se va produce efectul translativ de proprietate.

Însă, în sistemul Legii

nr. 198/2004, art. 15, stipulează în mod expres faptul că transferul dreptului de

proprietate de Ia expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii

hotărârii de plată a despăgubirilor și consemnării acestora la dispoziția expropriatului.

Prin urmare, în acest caz nu există o hotărâre judecătorească de expropriere, rolul

instanțelor fiind redus la controlul temeiniciei și legalității modalității de stabilire

a cuantumului despăgubirilor, ce nu se poate realiza decât în funcție de împrejurările

concrete, (valoarea de piață) de la data la care are loc exproprierea, chestiune

ce rezultă în mod evident chiar din cuprinsul art. 9 din Legea nr. 198/2004, potrivit

căruia se poate adresa instanței expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor

prevăzute la art. 8.

Față de cele expuse, s-a

arătat că eventuala nemulțumire a expropriatului se formează în raport de situația

concretă de la momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate în

acel moment sunt nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piață, iar în mod logic

doar o astfel de nemulțumire poate sta la baza formării voinței sale juridice de

a acționa în sensul formulării unei acțiuni judiciare de contestare a acestora.

În acest sens, s-a conchis

că este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia art. 26

din Legea nr. 33/1994 trebuie aplicat tale quale, fără a se ține seama de specificul

exproprierii întemeiate pe Legea nr. 198/2004, în sensul că valoarea despăgubirii

trebuie calculată la momentul întocmirii raportului de expertiză, deși efectele

translative ale exproprierii s-au produs cu mai mult de trei ani în urmă, ceea ce

conduce la concluzia profund ilogică potrivit căreia nemulțumirea expropriaților

este raportată la împrejurări economice viitoare pe care aceștia nu aveau cum să

le cunoască.

Totodată, acționând astfel

s-a arătat că s-au încălcat principiile fundamentale în materie de expropriere astfel

cum sunt ele reglementate de art. 44 alin. (3) din Constituția României, potrivit

căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,

după o dreaptă și prealabilă despăgubire; de art. 481 C. civ. de la 1864, în vigoare

la acea dată, care stipula, de asemene, că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea

sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire;

de art. 1 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot

sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă

și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, s-a mai arătat

că, în ciuda celor afirmate de către instanța de apel, nicăieri în cuprinsul hotărârii

de casare nu se menționează că valoarea reală a imobilului trebuie calculată la

momentul efectuării expertizei.

Astfel, motivarea Înaltei

Curți începe cu citarea integrală a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

la care se face trimitere directă în art. 9 din Legea nr. 198/2004, însă atunci

când realizează interpretarea și aplicarea acestor dispoziții la speță, instanța

supremă nu face nici un fel de referire la momentul ce trebuie avut în vedere de

către experți, ca dată de referință.

Pentru toate aceste considerente,

s-a arătat că devine evident faptul că despăgubirea, care nu reprezintă altceva

decât o contraprestație a expropriatorului pentru dobândirea de la expropriat a

dreptului de proprietate, trebuie calculată la momentul producerii efectului translativ.

S-a mai arătat, că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr.

33/1994 și ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât procedura de expropriere a imobilului proprietatea reclamanților

a fost declanșată inițial în baza Legii nr. 33/1994.

În temeiul art. 13 din

această lege, expropriatorul a comunicat reclamanților notificarea din 21

aprilie 2008 în care era afirmată intenția de expropriere a imobilului amintit împreună

cu oferta de despăgubire în cuantum de 566.100 RON.

Notificarea menționată

are, în mod evident, natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual,

fiind emisă de o autoritate publică în regim de putere publică.

Din interpretarea per

a contrario a dispozițiilor art. 1. alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care vorbește

de posibilitatea de revocare a actelor nelegale în condițiile în care acestea nu

au produs efecte juridice, rezultă că actele administrative emise în condiții legale,

așa cum este cazul notificării în discuție, nu pot fi revocate de către autoritatea

emitentă.

Imposibilitatea revocării

derivă și din faptul că notificarea a produs efecte juridice, fiind comunicată reclamanților,

care au atacat-o cu întâmpinare în condițiile Legii nr. 33/2004.

Cel mai important efect

al notificării, care cuprinde oferta de despăgubire, este consacrat de art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia chiar și în situația extremă în care

părțile se judecă cu privire la cuantumul despăgubirilor, acesta nu va putea fi

în nici un caz mai mic decât cel cuprins în oferta comunicată.

Prin urmare, caracterul

obligatoriu al ofertei de despăgubiri cuprinsă în notificare din 21 aprilie 2008

nu trebuie analizat prin prisma unui act juridic de drept privat a cărui revocabilitate

depinde de acceptarea sa de către destinatar, ci din perspectiva faptului că oferta

este cuprinsă într-un act administrativ emis în regim de putere publică și care

prin natura sa este irevocabil.

Numai pornind de la această

premisă se poate explica soluția consacrată de legiuitor în cuprinsul art. 27

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care menține valabilă și obligatorie oferta pentru

expropriator în situația în care aceasta nu a fost acceptată de expropriat, chiar

și în ipoteza când din expertiză ar rezulta că valoarea bunului este mai mică decât

cea oferită.

Ținând cont de dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reclamanții au arătat că au declanșat procedura

administrativ-jurisdicțională prin depunerea întâmpinării, cunoscând faptul că în

cel mai rău caz, dacă s-ar fi dovedit că nu ar avea dreptate în contestarea cuantumului

despăgubirilor, ar fi obținut suma oferită prin notificare.

Având în vedere atât prevederile

legale în discuție, cât și faptul că o autoritate a statului, în speță, expropriatorul,

a transmis o ofertă de despăgubiri, printr-un act administrativ, dreptul reclamanților

de a obține suma menționată în notificarea din 21 aprilie 2008 se circumscrie noțiunii

de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar prin comportamentul

lor organelor statului cu puteri legislative și executive, le-au creat cel puțin

o speranță legitimă că vor obține suma sus arătată.

Prin urmare, dreptul reclamanților

la despăgubiri în cuantum de cel puțin 566.100 RON a fost câștigat la momentul primirii

ofertei și, pentru motivele expuse mai sus, acesta trebuie să fie ocrotit de instanță

și, pornind de la această premisă, apare ca fiind profund nelegală hotărârea

nr. 97 din 05 august 2010, prin care cuantumul despăgubirilor a fost micșorat.

S-a concluzionat, că,

în condițiile în care se va considera că suplimentul raportului de expertiză îndeplinește

condițiile legale, urmează să se constatate că suma menționată în cuprinsul acestuia

este inferioară sumei din oferta inițială de expropriere și, pe cale de consecință,

să se dispună modificarea hotărârii recurate, în sensul obligării expropriatorului

la plata sumei de 566.100 RON.

În privința respingerii

pretenției de acoperire a celorlalte pagube (mai puțin contravaloarea imobilului)

generate de expropriere, s-a arătat, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

că hotărârea instanței de apel cuprinde, pe de o parte, motive contradictorii, iar

pe de altă parte, că a fost dată cu încălcare dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește

pretenția referitoare la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel

a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții au fost lipsiți

de folosința imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 05

august 2010, astfel că, neavând folosință, nu puteau pretinde nici despăgubiri pentru

faptul că au fost lipsiți de aceasta.

Cu toate acestea, atunci

când calculează valoarea imobilului expropriat instanța stabilește ca dată de referință

data efectuării expertizei, ca și când transferul dreptului de proprietate s-ar

fi făcut către stat în anul 2014.

Prin urmare, motivarea

instanței cu privire la aceste aspecte este profund contradictorie, întrucât fie

se accepta că transferul dreptului de proprietate a avut loc în anul 2010 și astfel

nemaiavând folosința reclamanții nu puteau solicita contravaloarea acesteia

pe perioada care s-a scurs până în prezent, însă aveau dreptul la plata contravalorii

bunului de la data exproprierii, fie li se achita contravaloarea imobilului din

prezent, dar li se recunoștea dreptul la plata contravalorii lipsei de folosință

pentru perioada cuprinsă între momentul pierderii posesiei și cel la care s-a calculat

valoarea de piață a bunului expropriat.

În ambele situații, însă,

trebuia să se țină cont de cele statuate prin decizia de casare, în sensul că reclamanții

sunt îndreptățiți și la acoperirea unui prejudiciu care va trebui calculat independent

de valoarea reală a imobilului expropriat.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

instanța constată următoarele;

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

sau străine de natura pricinii”.

În speță, reclamanții,

invocând cea de-a doua ipoteză din art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susținut că

decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește pretenția referitoare

la plata contravalorii lipsei de folosință, în sensul că instanța de apel a considerat

că această pretenție este neîntemeiată, cu motivarea că reclamanții au fost lipsiți

de folosința imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 5

august 2010, pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci când a calculat valoarea

imobilului expropriat, aceasta a stabilit ca dată de referință anul 2014, ca și

când exproprierea ar fi avut loc în anul respectiv.

Această critică se constată

că este nefondată, întrucât contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri

echivalează cu nemotivarea acesteia, or, în speță, decizia recurată cuprinde considerentele

de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția pronunțată

pe acest aspect, acestea fiind clare și coerente, astfel că susținerea reclamanților

potrivit căreia decizia recurată cuprinde considerente contradictorii nu va fi primită.

Celelalte critici formulate

de reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus, și care s-ar circumscrie art. 304

pct. 7 C. proc. civ., în opinia reclamanților, se constată că reprezintă critici

de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că li se

vor răspunde în cadrul analizei acestui motiv de recurs.

Astfel, în ceea ce privește

criticile formulate de reclamanți, așa cum au fost dezvoltate mai sus, potrivit

cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 15

din Legea nr. 198/2004, în sensul că stabilirea valorii despăgubirii trebuie calculată

la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator

și nu la momentul întocmirii raportului de expertiză, întrucât transferul dreptului

de proprietate de la expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii

hotărârii de plată a despăgubirilor și consemnării acestora la dispoziția expropriatului,

iar nemulțumirea expropriatului se „formează în raport de situația concretă de la

momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate la acel moment sunt

nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piață”; că hotărârea recurată a fost dată

cu încălcarea art. 27 (2) din Legea nr. 33/1994 și a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, față de notificarea

din 21 august 2008 emisă de intimat, reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției

cu privire la suma de 566.100 RON, reprezentând oferta de despăgubire pentru imobilul

expropriat, situație în care hotărârea contestată, cât și soluțiile instanțelor

de fond și apel, prin care li s-a acordat reclamanților, cu titlu de despăgubire,

o sumă mult mai mică, respectiv, 173.641 RON, sunt nelegale, se constată că sunt

formulate pentru prima dată direct în recurs în cel de-al doilea ciclu procesual,

omisso medio, întrucât criticile formulate de reclamanți atât prin apelul declarat

împotriva sentinței primei instanțe, cât și prin recursul declarat împotriva deciziei

pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, au vizat numai „stabilirea cuantumului

despăgubirii”, iar sancțiunea este aceea că nu vor fi analizate.

În ceea ce privește criticile

formulate de reclamanți potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor ce

li se cuvin pentru imobilul expropriat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 315 C. proc. civ. față de statuările

Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, în recurs, în sensul

că la realizarea expertizei trebuie să se aibă în vedere numai prețul menționat

în contracte de vânzare-cumpărare reale pentru imobilele similare, situate în aceeași

unitate administrativ-teritorială, pe care instanța de apel nu le-a respectat, se

constată că sunt întemeiate, pentru cele ce succed;

În primul ciclu procesual,

Înalta Curte, ca instanță de recurs, a statuat că sunt fondate criticile recurenților

privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ține seama de criteriul

„prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel”, întrucât instanța

de apel a validat cuantumul despăgubirilor stabilit pe baza unui raport de expertiză

din care nu rezulta că s-a ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit,

imobilele de același fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiză; că, în acest context, se impuneau lămuriri

suplimentare din partea experților în justificarea comparabilelor folosite la evaluare,

respectiv, în privința prejudiciului pretins de reclamanți, în condițiile în care

experții au ajuns la valori diferite în privința cuantumului despăgubirilor

datorate, și că, neprocedând în acest sens, nu s-a stabilit pe deplin situația de

fapt la care să poată fi aplicate dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 33/1994.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului”. În acest context, în rejudecare, instanța de apel

trebuia să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței

superioare, iar neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată

cu încălcarea legii.

În speță, deși instanța

de recurs a statuat că se impune refacerea raportului de expertiză pentru stabilirea

cuantumului despăgubirii ce li se cuvine reclamanților, ținând seama de prețul cu

care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ

teritorială, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că instanța

de apel, în rejudecarea pricinii, nu a ținut seama de această dezlegare, cu caracter

obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc. civ., întrucât, prin încheierea din 11

decembrie 2013, a dispus completarea raportului de expertiză de către aceeași experți

care au efectuat raportul de expertiză în apel, în primul ciclu procesual, urmând

ca experții să aibă în vedere ”dispozițiile deciziei de casare”, fără a stabili

în detaliu care sunt obiectivele raportului de expertiză ce urma a fi întocmit în

completare, cu atât mai mult cu cât, prin decizia de casare, nu s-a stabilit momentul

în raport de care trebuia să se determine cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce privește

momentul în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirilor, în etapa jurisdicțională,

se constată că este acela de la data efectuării raportului de expertiză, potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevede că ”despăgubirile se vor stabili

în raport de prețul cu care se vând imobilele de același fel din aceeași unitate

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Or, în apel, obiectivele

suplimentului la raportul de expertiză au fost stabilite de către experți și

anume: stabilirea valorii de circulație a imobilului atât la momentul exproprierii,

cât și la momentul efectuării raportului de expertiză, precum și stabilirea

prejudiciului cauzat prin expropriere ca urmare a imposibilității executării contractului

de închiriere a cărui existență este reținută în mod expres în cuprinsul sentinței

civile nr. 881/39 din 12 martie 2008, fără ca acestea să fie cenzurate de către

instanță.

Prin raportul de expertiză,

în majoritate, experții au stabilit cuantumul despăgubirilor având în vedere

prețurile cu care se vindeau imobilele în anii 2010-2012, iar expertul ce a formulat

opinia separată a avut în vedere prețurile care rezultau din contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în anii 2010 - 2013.

Însă, în raport de dispozițiile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, contractele de vânzare-cumpărare din care

rezultau comparabilele ce urmau a fi avute în vedere de către experți la stabilirea

cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților trebuiau să fie încheiate

la data efectuării raportului de expertiză, respectiv, în anul 2014, și nu, așa

cum s-a arătat mai sus, în anii 2010-1012, în opinia majoritară sau în anii 2010-2013,

în opinia separată.

Mai mult, în ceea ce privește

comparabilele avute în vedere de expertul a cărui opinie separată s-a apreciat că

întrunește exigențele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și a fost omologată

de către instanța de apel, se constată că acestea nu întrunesc exigențele textului

de lege mai sus indicat și pentru că prin contractele de vânzare-cumpărare de care

s-a ținut seama la stabilirea cuantumului despăgubirii nu s-au înstrăinat imobile

de același fel cu imobilul expropriat, respectiv, spații comerciale situate în aceeași

unitate administrativ teritorială, ci bunuri de altă natură.

Astfel, contractele de

vânzare-cumpărare de care s-a ținut seama, în opinia separată, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților, cu data cât mai apropriată

de data efectuării raportului de expertiză, în anul 2013, au avut ca obiect locuințe

și nu spații comerciale.

În concluzie, se constată

că instanța de apel nu a procedat în sensul și în limitele deciziei de casare, potrivit

art. 315 C. proc. civ., respectiv nu a stabilit pe deplin situația de fapt pentru

a se putea face o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 33/1994, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei

recurate pe calea prezentului recurs și atrage casarea acesteia cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, fără a mai fi analizate criticile formulate

de reclamanți privind stabilirea prejudiciului produs prin expropriere, ce vor fi

avute în vedere cu ocazia rejudecării.

Cu ocazia rejudecării,

se va administra probatoriul necesar în vederea stabilirii pe deplin a situației

de fapt și se va ține seama de mijloacele de apărare invocate de părți, pentru ca

instanța să facă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 33/1994, în cauză.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat

de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții D.K. și K.B. împotriva deciziei nr. 180A din 23 aprilie 2014 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 noiembrie

2014.