ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3040/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1.669 din 10 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 47.439/3/2010 al Tribunalului București, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții D.K. și K.B. împotriva despăgubirii propuse, în sumă de 173.641 RON, prin hotărârea nr. 97 din 5 august 2010, pentru exproprierea imobilului situat în București, str. G.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general. Pentru a dispune în acest sens, examinând actele și lucrările aflate la dosar, prima instanță a reținut că, potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 decembrie 2007 la B.N.P., reclamanții au dobândit în proprietate imobilul - spațiu comercial, situat în București, str. P.G.C., cu o suprafață utilă de 63,73 m.p., împreună cu cota indiviză de teren în suprafață de 15,29 m.p., dreptul de proprietate fiind înscris în CF a O.C.P.I.

sector 1 București. Prin notificarea din 21 aprilie 2008 emisă de PMV, reclamanții au fost încunoștințați despre faptul că prin hotărârea CLMB nr. 262/2006 zona în care se află situat imobilul proprietatea lor a fost declarată „zonă de utilitate publică de interes local”, astfel că imobilul - spațiu comercial mai sus arătat, urma să fie expropriat și trecut în proprietatea Municipiului București în vederea realizării lucrării „dublarea diametrului N - S pe tronsonul Buzești - Berzei-Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzești - Calea Rahovei”, și, totodată, reclamanților le-a fost comunicată suma propusă ca despăgubire în valoare de 566.100 RON, sumă contestată de petenți prin întâmpinarea depusă la PMB la data de 04 iulie 2008. Potrivit actelor depuse la dosar, rezultă că spațiul comercial în litigiu este folosit de către SC D.P.

SRL, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu reclamantul D.K., termenul de închiriere prelungindu-se până la data de 30 martie 2013, această convenție fiind notată în CF a imobilului. Cererea introdusă de reclamanți a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că suma propusă cu titlu de despăgubire prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator B.C. este justă, aceasta reflectând atât valoarea propriu-zisă a bunului imobil, cât și prejudiciul adus proprietarilor prin măsura de expropriere, valoarea menționată fiind stabilită în concordanță cu prevederile Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, instanța înlăturând raportul extrajudiciar de evaluare depus la dosar de către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.K. și K.B., iar prin decizia civilă nr. 384 A din 08 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 47.439/3/2010, de către Curtea de Apel București, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, s-a modificat hotărârea nr. 97 din 05 august 2010, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la suma de 464.888,96 RON, și a fost obligat pârâtul la 3.000 RON cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții D.K.

și K.B., și pârâtul Municipiul București, iar prin decizia civilă nr. 3.661 din 12 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 47.439/3/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis ambele recursuri, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, pentru următoarele considerente; Au fost apreciate ca fondate criticile recurenților privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ține seama de criteriul „prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele”, instanța de apel validând cuantumul despăgubirilor stabilite pe baza unui raport de expertiză din care nu rezultă că s-a ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, terenurile de același fel, situate în aceeași unitate administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

În acest context, a arătat instanța supremă, se impuneau lămuriri suplimentare din partea experților în justificarea comparabilelor folosite la evaluare, respectiv, în privința prejudiciului pretins de reclamanți, în condițiile în care experții au ajuns la valori diferite în privința cuantumului despăgubirilor datorate. S-a mai arătat, că, neprocedându-se în acest sens, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt la care să poată fi aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47.439/3/2010*. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 180A din 23 aprilie 2014, a omologat opinia separată a expertului B.A.M.D.; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți D.K.

și K.B., și a obligat pe recurenți la 2000 RON onorariu de expertiză către Comisia de experți formată din experții P.M., B.D.A.M. și P.I., reținând următoarele; În opinia majoritară susținută de experții P.M. și P.I., s-a constatat că, deși raportul de expertiză s-a întocmit la 19 martie 2014, evaluarea s-a făcut la 5 august 2010 și 17 aprilie 2012, și că au folosit drept acte de vânzare - cumpărare comparabile contracte din anul 2010. În această opinie, s-a reținut că valoarea imobilului expropriat este de 489.694,19 RON sau de 111.973,61 RON la data de 17 aprilie 2012, fără, însă, a se aplica indici de corecție. În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin expropriere, rezultat din imposibilitatea continuării executării contractului de închiriere, înscris în evidențele cărții funciare, s-a constatat că este de 183.679 RON sau 43.000 euro la un curs de 1 euro = 4,3733 RON.

Spre deosebire de opinia majoritară, în opinia separată a expertului B.A.M.D., s-a constatat că s-a stabilit o valoare a imobilului expropriat de 155.350 RON, la data efectuării expertizei, anul 2014, la care s-au aplicat și indicii de corecție. Pentru a stabili această valoare au fost avute în vedere contracte de vânzare - cumpărare comparabile, respectiv două contracte din anul 2010, un contract de din anul 2012 și două contracte din anul 2013. În ceea ce privește prejudiciul pretins cauzat pentru imposibilitatea continuării executării contractului de închiriere, s-a reținut că nu poate fi estimată lipsa de folosință, deoarece nu se cunoaște chiria contractuală pentru că în actul adițional la contractul de închiriere, la cap. II - pct. 22, s-a menționat dreptul de renegociere a chiriei la 30 martie 2010, lipsind orice act care să dovedească limitele noii chirii negociate.

Față de cele rezultate din opinia majoritară și din opinia separată, Curtea a apreciat că numai opinia separată a expertei B.A.M.D. întrunește exigențele dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de interes public, motiv pentru care a omologat această opinie separată, reținându-se deci valoarea imobilului expropriat la suma de 155.350 RON. În ceea ce privește prejudiciul pretins suferit, înțeles că ar fi rezultat din lipsă de folosință a imobilului și calculat în raport de chiria înscrisă în contractul de închiriere din 12 martie 2008, Curtea a constatat că, prin H.G.

nr. 590 din 23 iunie 2010, s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere a imobilului iar transferul dreptului de proprietate a operat la data consemnării despăgubirilor, conform hotărârii nr. 97 din 05 august 2010. De la data la care s-au consemnat despăgubirile, rezultă că toate prerogativele dreptului de proprietate aparțin statului și, deci, un prejudiciu constând în lipsa de folosință a imobilului nu se mai poate pretinde, deoarece nu s-a putut vătăma vreun drept al apelanților - reclamanți asupra imobilului. S-a concluzionat, că prejudiciul pretins datorat pentru pretinsa lipsă de folosință a imobilului nu există și nici nu poate exista în condițiile în care dreptul de proprietate al apelanților - reclamanți asupra imobilului nu mai există, astfel că o asemenea cerere este nefondată.

În ceea ce privește motivele de apel, s-a reținut că primul motiv de apel, deși fondat, nu este de natură a schimba soluția primei instanțe. Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, instanța de fond s-a raportat la suma de despăgubiri de 566.100 RON, menționată în notificarea din 21 aprilie 2008 și nu la suma din hotărârea nr. 97 din 05 august 2010. În condițiile în care apelul este o cale devolutivă, s-a apreciat că motivarea din actuala hotărâre suplinește motivarea din hotărârea dată de către instanța de fond, iar eroarea instanței de fond s-a datorat și modului în care a fost întocmită cererea de chemare în judecată, întrucât nu s-a făcut o distincție corectă între secțiunile pe care o cerere de chemare în judecată trebuie să le cuprindă, potrivit art. 112 C. proc.

civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel formulat împotriva sentinței primei instanțe, cu privire la modul în care trebuia efectuată expertiza în cauză și la componența comisiei, s-a reținut că acest aspect a fost remediat prin întocmirea unei expertize în conformitate cu dispozițiile art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că această critică nu este determinantă pentru schimbarea soluției. În ceea ce privește calcularea pretinsului prejudiciu datorat lipsei de folosință a imobilului, critica a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că pentru a putea cere lipsă de folosință apelanții - reclamanți trebuiau să dețină legal asupra imobilului cel puțin prerogativa folosinței a dreptului de proprietate.

Ori, toate prerogativele dreptului de proprietate au trecut în patrimoniul statului și deci un asemenea tip de prejudiciu nu există. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica a fost apreciată ca nefondată, reținându-se că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că s-a cerut „să se constate că despăgubirea propusă în cuantum de 173.041 RON pentru imobilul proprietatea noastră situat în str. G.C., este sub valoarea de piață calculată pentru acesta”, deci însăși reclamanții au formulat o cerere de constatare. S-a concluzionat, că, așa cum s-a arătat, cererea de chemare în judecată nu întrunește toate cerințele prevăzute de art. 112 C. proc.

civ. și că reclamanții ar fi trebuit să solicite modificarea hotărârii nr. 97 din 05 august 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, în sensul stabilirii ”despăgubirii la o sumă de (...) pentru exproprierea imobilului situat în București,str. G.C.”. Împotriva acestei decizii au declarat recurs re clamanții D.K. și K.B., care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 315 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ”la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială”.

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte a statuat, cu valoare obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., faptul că la realizarea expertizei trebuie să se aibă în vedere numai prețul menționat în contracte de vânzare cumpărare reale, pentru imobile similare situate în aceeași unitate administrativ - teritorială. În speță, opinia separată a raportului de expertiză, care stă la baza soluției pronunțate, folosește ca termen de comparație o convenție (contract) de aport prin care o societate comercială, T.S. SRL, în calitate de asociat al societății S. SA aportează la capitalul social al acestei din urmă societăți un imobil evaluat la suma de 190.000 RON.

Or, este evident că acest contract nu îndeplinește condițiile pentru a sta la baza stabilirii unei valori reale, de piață, a imobilului, de vreme ce reprezintă o înțelegere între un asociat și societatea sa, prin care bunul aportat intră în capitalul social, parte a patrimoniului societății, în schimbul unor acțiuni emise de societate. S-a arătat, că alte trei contracte folosite în opinia separată au ca obiect bunuri de altă natură decât bunul expropriat. Astfel, prin două dintre contractele folosite s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor apartamente cu destinația de spațiu de locuință, iar cel de-al treilea contract are ca obiect un spațiu comercial foarte mic, suprafața acestuia fiind de 7,5 m.p., în care s-ar fi putut desfășura o afacere de mică anvergură.

Or, spațiul reclamanților avea o suprafață de aproximativ 64 m.p., și, modernizat fiind, permitea realizarea unor activități comerciale aducătoare de profituri substanțiale, și, prin urmare, valoarea pe metru pătrat a spațiului expropriat este mult mai mare decât valoarea unui spațiu cu o utilitate economică redusă ca urmare a dimensiunilor sale infime. Așadar, în opinia separată, singurul imobil comparabil cu cel al reclamanților este cel situat în Calea P., care a făcut obiectul unui contract din anul 2010, folosit, de altfel, și de către ceilalți doi experți. Art. 26 din Legea nr. 33/1994 se referă, în mod expres, la contractele de vânzare - cumpărare încheiate în unitatea administrativ teritorială, în speță aceasta fiind chiar Municipiul București, astfel că ar fi fost foarte ușor pentru expropriator să pună la dispoziția experților contracte de vânzare-cumpărare a unor spații comerciale similare din zone ale unității administrativ-teritoriale.

S-a mai arătat, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, întrucât dispozițiile Legii nr. 33/1994 reprezintă dreptul comun în materie de expropriere, iar Legea nr. 198/2004, având un caracter special, derogă de la dreptul comun. Potrivit Legii nr. 33/1994, exproprierea presupune, în toate cazurile în care părțile nu se înțeleg, parcurgerea procedurii judiciare descrisă în art. 21-27 din lege. Transmiterea proprietății de la expropriat la expropriator are astfel loc numai ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești și numai după ce expropriatorul și-a îndeplinit toate obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărâre, deci inclusiv obligația de plată a despăgubirilor (art. 28 și art. 31 din lege).

Prin urmare, apar ca fiind pe deplin logice și corecte dispozițiile art. 26. alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care impun ca valoarea imobilului să fie cea de la momentul efectuării expertizei în cursul procesului, moment care precede, în mod firesc, pe cel al pronunțării hotărârii în care trebuie să apară cuantumul exact al despăgubirilor după a căror plată se va produce efectul translativ de proprietate. Însă, în sistemul Legii nr. 198/2004, art. 15, stipulează în mod expres faptul că transferul dreptului de proprietate de Ia expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii hotărârii de plată a despăgubirilor și consemnării acestora la dispoziția expropriatului.

Prin urmare, în acest caz nu există o hotărâre judecătorească de expropriere, rolul instanțelor fiind redus la controlul temeiniciei și legalității modalității de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ce nu se poate realiza decât în funcție de împrejurările concrete, (valoarea de piață) de la data la care are loc exproprierea, chestiune ce rezultă în mod evident chiar din cuprinsul art. 9 din Legea nr. 198/2004, potrivit căruia se poate adresa instanței expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 8. Față de cele expuse, s-a arătat că eventuala nemulțumire a expropriatului se formează în raport de situația concretă de la momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate în acel moment sunt nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piață, iar în mod logic doar o astfel de nemulțumire poate sta la baza formării voinței sale juridice de a acționa în sensul formulării unei acțiuni judiciare de contestare a acestora.

În acest sens, s-a conchis că este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie aplicat tale quale, fără a se ține seama de specificul exproprierii întemeiate pe Legea nr. 198/2004, în sensul că valoarea despăgubirii trebuie calculată la momentul întocmirii raportului de expertiză, deși efectele translative ale exproprierii s-au produs cu mai mult de trei ani în urmă, ceea ce conduce la concluzia profund ilogică potrivit căreia nemulțumirea expropriaților este raportată la împrejurări economice viitoare pe care aceștia nu aveau cum să le cunoască. Totodată, acționând astfel s-a arătat că s-au încălcat principiile fundamentale în materie de expropriere astfel cum sunt ele reglementate de art. 44 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire; de art. 481 C. civ.

de la 1864, în vigoare la acea dată, care stipula, de asemene, că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire; de art. 1 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. De asemenea, s-a mai arătat că, în ciuda celor afirmate de către instanța de apel, nicăieri în cuprinsul hotărârii de casare nu se menționează că valoarea reală a imobilului trebuie calculată la momentul efectuării expertizei.

Astfel, motivarea Înaltei Curți începe cu citarea integrală a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care se face trimitere directă în art. 9 din Legea nr. 198/2004, însă atunci când realizează interpretarea și aplicarea acestor dispoziții la speță, instanța supremă nu face nici un fel de referire la momentul ce trebuie avut în vedere de către experți, ca dată de referință. Pentru toate aceste considerente, s-a arătat că devine evident faptul că despăgubirea, care nu reprezintă altceva decât o contraprestație a expropriatorului pentru dobândirea de la expropriat a dreptului de proprietate, trebuie calculată la momentul producerii efectului translativ.

S-a mai arătat, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994 și ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât procedura de expropriere a imobilului proprietatea reclamanților a fost declanșată inițial în baza Legii nr. 33/1994. În temeiul art. 13 din această lege, expropriatorul a comunicat reclamanților notificarea din 21 aprilie 2008 în care era afirmată intenția de expropriere a imobilului amintit împreună cu oferta de despăgubire în cuantum de 566.100 RON. Notificarea menționată are, în mod evident, natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, fiind emisă de o autoritate publică în regim de putere publică.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1. alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care vorbește de posibilitatea de revocare a actelor nelegale în condițiile în care acestea nu au produs efecte juridice, rezultă că actele administrative emise în condiții legale, așa cum este cazul notificării în discuție, nu pot fi revocate de către autoritatea emitentă. Imposibilitatea revocării derivă și din faptul că notificarea a produs efecte juridice, fiind comunicată reclamanților, care au atacat-o cu întâmpinare în condițiile Legii nr. 33/2004. Cel mai important efect al notificării, care cuprinde oferta de despăgubire, este consacrat de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia chiar și în situația extremă în care părțile se judecă cu privire la cuantumul despăgubirilor, acesta nu va putea fi în nici un caz mai mic decât cel cuprins în oferta comunicată.

Prin urmare, caracterul obligatoriu al ofertei de despăgubiri cuprinsă în notificare din 21 aprilie 2008 nu trebuie analizat prin prisma unui act juridic de drept privat a cărui revocabilitate depinde de acceptarea sa de către destinatar, ci din perspectiva faptului că oferta este cuprinsă într-un act administrativ emis în regim de putere publică și care prin natura sa este irevocabil. Numai pornind de la această premisă se poate explica soluția consacrată de legiuitor în cuprinsul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care menține valabilă și obligatorie oferta pentru expropriator în situația în care aceasta nu a fost acceptată de expropriat, chiar și în ipoteza când din expertiză ar rezulta că valoarea bunului este mai mică decât cea oferită.

Ținând cont de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reclamanții au arătat că au declanșat procedura administrativ-jurisdicțională prin depunerea întâmpinării, cunoscând faptul că în cel mai rău caz, dacă s-ar fi dovedit că nu ar avea dreptate în contestarea cuantumului despăgubirilor, ar fi obținut suma oferită prin notificare. Având în vedere atât prevederile legale în discuție, cât și faptul că o autoritate a statului, în speță, expropriatorul, a transmis o ofertă de despăgubiri, printr-un act administrativ, dreptul reclamanților de a obține suma menționată în notificarea din 21 aprilie 2008 se circumscrie noțiunii de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar prin comportamentul lor organelor statului cu puteri legislative și executive, le-au creat cel puțin o speranță legitimă că vor obține suma sus arătată.

Prin urmare, dreptul reclamanților la despăgubiri în cuantum de cel puțin 566.100 RON a fost câștigat la momentul primirii ofertei și, pentru motivele expuse mai sus, acesta trebuie să fie ocrotit de instanță și, pornind de la această premisă, apare ca fiind profund nelegală hotărârea nr. 97 din 05 august 2010, prin care cuantumul despăgubirilor a fost micșorat. S-a concluzionat, că, în condițiile în care se va considera că suplimentul raportului de expertiză îndeplinește condițiile legale, urmează să se constatate că suma menționată în cuprinsul acestuia este inferioară sumei din oferta inițială de expropriere și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea hotărârii recurate, în sensul obligării expropriatorului la plata sumei de 566.100 RON.

În privința respingerii pretenției de acoperire a celorlalte pagube (mai puțin contravaloarea imobilului) generate de expropriere, s-a arătat, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel cuprinde, pe de o parte, motive contradictorii, iar pe de altă parte, că a fost dată cu încălcare dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Astfel, în ceea ce privește pretenția referitoare la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții au fost lipsiți de folosința imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 05 august 2010, astfel că, neavând folosință, nu puteau pretinde nici despăgubiri pentru faptul că au fost lipsiți de aceasta.

Cu toate acestea, atunci când calculează valoarea imobilului expropriat instanța stabilește ca dată de referință data efectuării expertizei, ca și când transferul dreptului de proprietate s-ar fi făcut către stat în anul 2014. Prin urmare, motivarea instanței cu privire la aceste aspecte este profund contradictorie, întrucât fie se accepta că transferul dreptului de proprietate a avut loc în anul 2010 și astfel nemaiavând folosința reclamanții nu puteau solicita contravaloarea acesteia pe perioada care s-a scurs până în prezent, însă aveau dreptul la plata contravalorii bunului de la data exproprierii, fie li se achita contravaloarea imobilului din prezent, dar li se recunoștea dreptul la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între momentul pierderii posesiei și cel la care s-a calculat valoarea de piață a bunului expropriat.

În ambele situații, însă, trebuia să se țină cont de cele statuate prin decizia de casare, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți și la acoperirea unui prejudiciu care va trebui calculat independent de valoarea reală a imobilului expropriat. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele; Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”. În speță, reclamanții, invocând cea de-a doua ipoteză din art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., au susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește pretenția referitoare la plata contravalorii lipsei de folosință, în sensul că instanța de apel a considerat că această pretenție este neîntemeiată, cu motivarea că reclamanții au fost lipsiți de folosința imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 5 august 2010, pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci când a calculat valoarea imobilului expropriat, aceasta a stabilit ca dată de referință anul 2014, ca și când exproprierea ar fi avut loc în anul respectiv.

Această critică se constată că este nefondată, întrucât contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri echivalează cu nemotivarea acesteia, or, în speță, decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția pronunțată pe acest aspect, acestea fiind clare și coerente, astfel că susținerea reclamanților potrivit căreia decizia recurată cuprinde considerente contradictorii nu va fi primită. Celelalte critici formulate de reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus, și care s-ar circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în opinia reclamanților, se constată că reprezintă critici de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că li se vor răspunde în cadrul analizei acestui motiv de recurs.

Astfel, în ceea ce privește criticile formulate de reclamanți, așa cum au fost dezvoltate mai sus, potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 15 din Legea nr. 198/2004, în sensul că stabilirea valorii despăgubirii trebuie calculată la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator și nu la momentul întocmirii raportului de expertiză, întrucât transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii hotărârii de plată a despăgubirilor și consemnării acestora la dispoziția expropriatului, iar nemulțumirea expropriatului se „formează în raport de situația concretă de la momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate la acel moment sunt nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piață”; că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 27 (2) din Legea nr. 33/1994 și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, față de notificarea din 21 august 2008 emisă de intimat, reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției cu privire la suma de 566.100 RON, reprezentând oferta de despăgubire pentru imobilul expropriat, situație în care hotărârea contestată, cât și soluțiile instanțelor de fond și apel, prin care li s-a acordat reclamanților, cu titlu de despăgubire, o sumă mult mai mică, respectiv,

173.641 RON, sunt nelegale, se constată că sunt formulate pentru prima dată direct în recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, omisso medio, întrucât criticile formulate de reclamanți atât prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, cât și prin recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, au vizat numai „stabilirea cuantumului despăgubirii”, iar sancțiunea este aceea că nu vor fi analizate. În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul expropriat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 315 C. proc.

civ.

față de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, în recurs, în sensul că la realizarea expertizei trebuie să se aibă în vedere numai prețul menționat în contracte de vânzare-cumpărare reale pentru imobilele similare, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, pe care instanța de apel nu le-a respectat, se constată că sunt întemeiate, pentru cele ce succed; În primul ciclu procesual, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a statuat că sunt fondate criticile recurenților privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ține seama de criteriul „prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel”, întrucât instanța de apel a validat cuantumul despăgubirilor stabilit pe baza unui raport de expertiză din care nu rezulta că s-a ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, imobilele de același fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză; că, în acest context, se impuneau lămuriri suplimentare din partea experților în justificarea comparabilelor folosite la evaluare, respectiv, în privința prejudiciului pretins de reclamanți, în condițiile în care experții au ajuns la valori diferite în privința cuantumului despăgubirilor datorate, și că, neprocedând în acest sens,

nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt la care să poată fi aplicate dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. În acest context, în rejudecare, instanța de apel trebuia să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, iar neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

În speță, deși instanța de recurs a statuat că se impune refacerea raportului de expertiză pentru stabilirea cuantumului despăgubirii ce li se cuvine reclamanților, ținând seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că instanța de apel, în rejudecarea pricinii, nu a ținut seama de această dezlegare, cu caracter obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc.

civ., întrucât, prin încheierea din 11 decembrie 2013, a dispus completarea raportului de expertiză de către aceeași experți care au efectuat raportul de expertiză în apel, în primul ciclu procesual, urmând ca experții să aibă în vedere ”dispozițiile deciziei de casare”, fără a stabili în detaliu care sunt obiectivele raportului de expertiză ce urma a fi întocmit în completare, cu atât mai mult cu cât, prin decizia de casare, nu s-a stabilit momentul în raport de care trebuia să se determine cuantumul despăgubirilor. În ceea ce privește momentul în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirilor, în etapa jurisdicțională, se constată că este acela de la data efectuării raportului de expertiză, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevede că ”despăgubirile se vor stabili în raport de prețul cu care se vând imobilele de același fel din aceeași unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Or, în apel, obiectivele suplimentului la raportul de expertiză au fost stabilite de către experți și anume: stabilirea valorii de circulație a imobilului atât la momentul exproprierii, cât și la momentul efectuării raportului de expertiză, precum și stabilirea prejudiciului cauzat prin expropriere ca urmare a imposibilității executării contractului de închiriere a cărui existență este reținută în mod expres în cuprinsul sentinței civile nr. 881/39 din 12 martie 2008, fără ca acestea să fie cenzurate de către instanță.

Prin raportul de expertiză, în majoritate, experții au stabilit cuantumul despăgubirilor având în vedere prețurile cu care se vindeau imobilele în anii 2010-2012, iar expertul ce a formulat opinia separată a avut în vedere prețurile care rezultau din contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2010 - 2013. Însă, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, contractele de vânzare-cumpărare din care rezultau comparabilele ce urmau a fi avute în vedere de către experți la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților trebuiau să fie încheiate la data efectuării raportului de expertiză, respectiv, în anul 2014, și nu, așa cum s-a arătat mai sus, în anii 2010-1012, în opinia majoritară sau în anii 2010-2013, în opinia separată.

Mai mult, în ceea ce privește comparabilele avute în vedere de expertul a cărui opinie separată s-a apreciat că întrunește exigențele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și a fost omologată de către instanța de apel, se constată că acestea nu întrunesc exigențele textului de lege mai sus indicat și pentru că prin contractele de vânzare-cumpărare de care s-a ținut seama la stabilirea cuantumului despăgubirii nu s-au înstrăinat imobile de același fel cu imobilul expropriat, respectiv, spații comerciale situate în aceeași unitate administrativ teritorială, ci bunuri de altă natură. Astfel, contractele de vânzare-cumpărare de care s-a ținut seama, în opinia separată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților, cu data cât mai apropriată de data efectuării raportului de expertiză, în anul 2013, au avut ca obiect locuințe și nu spații comerciale.

În concluzie, se constată că instanța de apel nu a procedat în sensul și în limitele deciziei de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., respectiv nu a stabilit pe deplin situația de fapt pentru a se putea face o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs și atrage casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, fără a mai fi analizate criticile formulate de reclamanți privind stabilirea prejudiciului produs prin expropriere, ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării. Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar în vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt și se va ține seama de mijloacele de apărare invocate de părți, pentru ca instanța să facă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, în cauză.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.K. și K.B. împotriva deciziei nr. 180A din 23 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 noiembrie 2014.