ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6284/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6284/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, reclamanții F.P., F.G. și P.A. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parțială a

actului administrativ, hotărâre de guvern, emis de Guvernul României, sub nr. 649

din data de 21 august 1995, pentru porțiunea de drum amplasata ilegal pe

proprietatea reclamanților; obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru

încălcarea gravă a dreptului de proprietate, drept fundamental înscris în

Constituția României și In Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale pentru perioada de 16 de ani de folosire a drumului

construit pe proprietatea reclamanților fără acordul lor în cuantum de 20 euro/

zi; ridicarea construcției ilegale.

Ulterior, reclamanții au completat

cererea de chemare în judecată, solicitând ridicarea construcției ilegale, în

caz contrar obligarea la plata unei sulte în sumă de 100 euro pentru fiecare zi

de folosință a porțiunii de drum amplasată ilegal pe proprietatea

reclamanților; subsidiar anulării parțiale a actului administrativ au solicitat

intrarea în legalitate prin efectuarea exproprierii pentru suprafața de teren

ocupată de construcția drumului cu justă despăgubire (inclusiv pentru mutarea

limitelor de proprietate în caz de nevoie); despăgubiri pentru perioada de 16

de ani de folosire a drumului construit pe proprietatea reclamanților fără

acordul acestora în cuantum de 90 euro/ zi de folosință și pentru pagubele

produse proprietății reclamanților; ridicarea construcției ilegale; obligarea

pârâtului de a plătii reclamanților o sută de 100 euro/ zi de folosire a

porțiunii de drum amplasată ilegal pe proprietatea reclamanților, de la data

stabilita de instanță, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă în cauză.

În motivare s-a arătat, în esență, că

prin Hotărârea de Guvern nr. 649 din 21 august 1995, drumul comunal 15 (DC 15)

a fost clasificat ca drum județean (01 109 T) de acces către mănăstirea Nicula,

în ciuda faptului că, începând din porțiunea piciorul dealului și întâlnirea cu

porțiunea silvică (ultima curbă către mănăstire), terenul se află integral pe

proprietatea reclamanților, iar din acest punct și până la parcarea mănăstirii

ocuparea este parțială, ocolindu-se amplasamentul de utilitate publică legal

constituit și înscris în cartea funciară a satului Nicula sub nr. Topo 1106.

Reclamanții au criticat hotărârea de

guvern contestată ca reprezentând o expropriere mascată, precum și o îmbogățire

fără justă cauză, arătând că a fost adoptată fără fundamentare în ceea ce

privește dreptul de proprietate al autorității publice, cu nerespectarea

amplasamentului real al drumului comunal, iar lucrările executate la această

porțiune de drum au creat prejudicii reclamanților.

Prin întâmpinarea formulată în cauză,

pârâtul Guvernul României a invocat excepția tardivității introducerii

acțiunii, în condițiile în care acțiunea în justiție a fost formulată după

împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând, în esență, că drumul comunal

DC 15 a fost realizat înainte de anul 1989 (conform adresei nr. 10871/2011 a

Consiliului Județean Cluj, pe care o anexează în xerocopie); că prin Decizia

civilă nr. 240/R/2009 a Curții de Apel Cluj, rămasă definitivă și irevocabilă,

instanța a stabilit că reclamanții nu au dreptul la reconstituirea dreptului de

proprietate pentru suprafața de 5,5 ha, ci doar la o suprafață de maxim 4,24

ha, fiindu-le reconstituită deja suprafața cu care antecesorul lor a intrat în

C.A.P., iar pentru terenul ocupat de drum raportat la suprafața care se va

constata că li se cuvine, reclamanții au obținut deja teren într-o altă

locație.

La termenul din 25 noiembrie 2011,

reclamanții au arătat că înțeleg să extindă acțiunea și asupra H.G. nr. 540/2000

privind clasificarea drumului comunal DC15 în drum județean DJ 109T pentru

porțiunea de drum amplasată ilegal pe proprietatea acestora.

Față de această completare, pârâtul

Guvernul României a invocat excepția lipsei plângerii prealabile, în condițiile

în care din actele comunicate nu se face dovada realizării de către reclamanți

a procedurii administrative prealabile; excepția tardivității introducerii

cererii de anulare parțială a H.G. nr. 540/2000, întrucât acțiunea în justiție

a fost formulată după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 81 din 3

februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată precizată și

extinsă formulată de reclamanții F.P., F.G. și P.A. în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin H.G. nr. 649 din 21 august 1995, a cărei anulare se solicită,

a fost aprobată clasarea ca drum comunal a sectorului de drum cuprins între DJ

109D Nicula - Mănăstirea Nicula, din județul Cluj, în lungime de 2,860 km,

devenit DC 15, iar ulterior, prin H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea

încadrării în categorii funcționale a drumurilor publice și a drumurilor de

utilitate privată deschise circulației publice drumul comunal DC 15 a devenit

DJ 109T, aflat în prezent în proprietatea județului Cluj și în administrarea

Regiei Autonome de Administrare a Domeniului Public și Privat a județului Cluj;

că drumul comunal DC 15 a fost realizat înainte de anul 1989 (conform adresei nr.

10871/2011 a Consiliului Județean Cluj, când o parte din terenul cu destinația

drum a fost proprietatea fostului CAP, iar o altă parte era proprietatea

Mănăstirii Ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului", iar prin Decizia

civilă nr. 240/R/2009 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă, instanța a stabilit

că reclamanții nu au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru

suprafața de 5,5 ha (potrivit adeverinței eliberate anterior), ci doar la o

suprafață de maxim 4,24 ha, fiindu-le reconstituită deja suprafața cu care

antecesorul lor a intrat în C.A.P., iar pentru terenul ocupat de drum raportat

la suprafața care se va constata că li se cuvine, reclamanții au obținut deja

teren într-o altă locație.

Curtea a concluzionat că pentru

porțiunea de teren ocupată de drumul de acces spre Mănăstirea Nicula,

reclamanții nu au un titlu care să justifice un drept de proprietate, ori chiar

în ipoteza (nedovedită în cauză) că aceștia ar fi îndreptățiți la

reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul cu destinația de

drum, este perfect legală și nevătămătoare pentru reclamanții reconstituirea pe

un alt amplasament liber aflat la dispoziția comisiei locale, deși, din motivarea

deciziei nr. 240/R/2009 și respectiv a deciziei nr. 584/A/2008 pronunțată de

Tribunalul Cluj s-a reținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți la

reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 5,5 ha ci doar

pentru 4,24 ha, fiind anulată parțial adeverința nr. X.

Reconstituirea dreptului de

proprietate, atunci când este justificată, se face de regulă pe vechile

amplasamente, iar când acest lucru nu este posibil atunci în funcție de

suprafețele aflate la dispoziția comisiilor locale se propun alte amplasamente

pentru punerea în posesie.

A mai concluzionat instanța fondului

că actele administrative supuse controlului de legalitate pe calea prezentei

acțiuni au fost emise în exercitarea atribuțiilor conferite prin lege, că au

fost precedate de Note de Fundamentare care justifică pe deplin emiterea lor și

că nu se poate reține privarea de un bun al reclamanților așa cum este

circumstanțiată această noțiune în jurisprudența CEDO și nici măcar a unei

speranțe legitime, așa cum este acesta consacrată convențional, iar din

probatoriul administrat nu rezultă nici o vătămare adusă drepturilor sau

intereselor legitime ale reclamanților prin emiterea celor două acte

administrative atacate.

Împotriva sentinței civile nr. 81 din

3 februarie 2012 au formulat recurs reclamanții F.P., F.G. și P.A., solicitând casarea

acesteia și, rejudecând cauza în fond, să admită acțiunea așa cum a fost

formulată și extinsă.

In motivarea recursului s-a susținut,

în esență, că instanța de fond nu a analizat toate probele și a interpretat

greșit faptele și probatoriul administrat în cauză.

Astfel, s-a reținut greșit că drumul

era construit dinaintea anului 1989 și că o parte a acestuia se afla pe

proprietatea Mănăstirii Nicula; că, în afara adresei nr. 10871/2011 a

Consiliului Județean Cluj nu există nici un alt document care să ateste faptul

că ar fi fost construit un drum pe proprietate înainte de anul 1989; că

termenul de referință al tuturor documentelor prezentate este anul 1995, în

condițiile în care recurenții erau proprietari din anul 1991 și au prezentat

dovezi atât ale dreptului de proprietate cât și a suprafeței și

amplasamentului; că drumul în discuție era un simplu drum de exploatare aflat

pe proprietatea recurenților; că adoptarea hotărârilor de Guvern criticate și

lucrările executare ca urmare a acestora echivalează cu o expropriere silită,

mascată; că decizia civilă nr. 240/R/2009 a Curții de Apel Cluj nu are nici o

legătură cu obiectul litigiului și nu-1 afectează; că iar instanța de fond nu a

ținut cont de decizia nr. 1659/A/2001 a Tribunalului Cluj, definitivă și executorie,

favorabilă reclamanților, iar suprafața de teren în discuție se află pe cele

4,24 ha atribuite recurenților.

recursului

Analizând sentința atacată, în raport

cu motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În speță, este incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești

înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului

care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în

judecată.

În speța de față, instanța de control

judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a examinat

toate apărările și argumentele părților și nu a expus în mod corespunzător

argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Astfel, deși pârâtul Guvernul României

a invocat excepțiile tardivității capetelor de cerere privind anulare H.G. nr. 649/1995

și H.G. nr. 540/2000, instanța de fond a respins aceste excepții cu o motivare

extrem de sumară și neconvingătoare.

De asemenea, deși pârâtul invocase și

inadmisibilitatea cererii privind anularea H.G. nr. 540/2000 raportat la

nerespectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță,

deși, la termenul din 27 ianuarie 2012 a unit această excepție cu fondul, nu

s-a pronunțat în nici un fel, prin sentința recurată, asupra acestui aspect.

Înalta Curte mai constată că, în

ansamblul considerentelor primei instanțe, lipsește analiza convingătoare a

probelor administrate, aceasta limitându-se a relua unele din argumentele

pârâtului fără a expune motivele pentru care apărările și susținerile

reclamanților au fost apreciate ca neîntemeiate, iar probele solicitate de

aceștia, neconcludente.

În concluzie, în speță, nu s-au

respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică,

între elementele de conținut ale hotărârii judecătorești, și expunerea

motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În raport de prevederile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea

hotărârii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația

statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o

instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat

totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să

reia pur și simplu concluziile părții sau ale unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces

echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod

corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

În speța de față, instanța de control

judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește aceste cerințe.

O asemenea modalitate de abordare a

motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce

impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța urmează a se

pronunța asupra excepțiilor invocate de către pârâtul Guvernul României, având

în vedere și practica Înaltei Curți în materie, iar, în ceea ce privește fondul

cauzei, cu analiza întreg ansamblului probator și a susținerilor părților, și

exercitarea rolului activ prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C.

proc. civ. în ceea ce privește administrarea și suplimentarea probatoriului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de F.P., F.G.

și P.A. împotriva sentinței civile nr. 81 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel

Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 septembrie 2013.