ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1502/2015

Decizia nr. 1502/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința civilă nr. 81 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/33/2011, s-a respins cererea de chemare în judecată precizată și extinsă formulată de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul D.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea în contencios administrativ formulată la 26 august 2011 de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul D., s-a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 649 din 21 august 1995, pentru porțiunea de drum amplasată ilegal pe proprietatea reclamanților, act ce nu le-a fost comunicat, și acordarea de daune morale pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate, pentru perioada de 16 de ani de folosire a drumului construit pe proprietatea reclamanților, fără acordul lor, în cuantum de 20 euro/zi, precum și ridicarea construcției ilegale.

Ulterior, reclamanții și-au precizat și extins acțiunea solicitând anularea parțială a actului administrativ, mai sus menționat pentru porțiunea de drum amplasată ilegal pe proprietatea reclamanților.

În subsidiar, reclamanții au solicitat intrarea în legalitate prin efectuarea exproprierii pentru suprafața de teren ocupată de construcția drumului cu justă despăgubire (inclusiv pentru mutarea limitelor de proprietate în caz de nevoie). De asemenea, reclamanții au solicitat despăgubiri, pentru perioada de 16 de ani de folosire a drumului construit pe proprietatea reclamanților, fără acordul acestora, în cuantum de 90 euro/zi (corectare eroare materială din 20 în 90) de folosință și pentru pagubele produse proprietății reclamanților prin redirijarea apele pluviale pe alt traseu decât cel inițial, fapt ce a condus la daune proprietății reclamanților, despăgubiri ce includ și daunele morale pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate. Menționează că pentru cei 16 ani de folosire a drumului se au în vedere economiile substanțiale pe care statul le-a făcut evitând calea de utilitate publică, precum și beneficiile enorme provenite de la sutele de mii de pelerini și turiști din această perioadă.

În final, au solicitat ridicarea construcției ilegale și obligarea pârâtei de a plăti reclamanților suma de 100 euro/zi de folosire a porțiunii de drum amplasata ilegal pe proprietatea reclamanților, de la data stabilită de instanță, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă în această cauză.

Prin Decizia nr. 6284 din data de 24 septembrie 2013, pronunțată în același dosar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 81 din data de 3 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, a fost casată sentința recurată, iar cauza s-a trimis spre rejudecarea aceleiași instanțe, cu îndrumarea pentru instanța de trimitere de a se pronunța asupra excepțiilor invocate de pârâtul D., cu luarea în considerare a practicii Înaltei Curți în materie, iar în ce privește fondul cauzei, cu îndrumarea de a analiza întreg ansamblul probator și susținerile părților, precum și de a exercita rol activ în ce privește administrarea și suplimentarea probatoriului.

Prin Sentința nr. 148 din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția tardivității acțiunii în contencios administrativ, invocată de către pârâtul D. și, ca atare, a fost respinsă ca tardivă cererea de chemare în judecată, precizată și extinsă, formulată de către reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul D.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a repus în discuția părților excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârâtul D., respectiv excepția tardivității introducerii acțiunii, raportat la momentul publicării în M. Of. a celor două hotărâri de guvern contestate, și excepția lipsei plângerii prealabile în privința solicitării de anulare parțială a H.G. nr. 540/2000.

În susținerea excepției tardivității introducerii acțiunii, pârâtul D. a arătat că ambele acte administrative (H.G. nr. 649/1995 și H.G. nr. 540/2000 ), a căror anulare se solicită, sunt acte administrative cu caracter individual, iar comunicarea acestora către persoanele interesate s-a realizat în ziua publicării în M. Of. Raportat la data publicării celor două acte în M. Of. din 29 august 1995, respectiv 20 iulie 2000, și la data formulării acțiunii de către reclamanți, pârâtul pretinde că acțiunea în justiție a fost formulată după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța de primă jurisdicție că prima chestiune care se impune a fi clarificată, pentru a stabili incidența în cauză a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privește natura juridică a celor două acte administrative a căror anulare se solicită.

În opinia instanței, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, actele administrative contestate de reclamanți fac parte din categoria actelor administrative unilaterale cu caracter individual.

Pentru a statua în acest sens, Curtea a pornit de la faptul că distincția între actele administrative normative și cele individuale se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc.

Astfel, instanța a constatat că prin H.G. nr. 649/1995 s-a aprobat clasarea ca drum comunal a sectorului de drum cuprins între DJ 109 D Nicula - Mănăstirea Nicula, din județul Cluj, în lungime de 2.860 km, având denumirea de DC nr. 15 potrivit planului de situație, iar prin H.G. nr. 540/2000, la poziția 38 același sector de drum (DJ 109D - Mănăstirea Nicula 2.860 km) a fost încadrat în categoria drumurilor județene sub denumirea DJ 109T.

A stabilit instanța că aceste acte au caracterul unor acte administrative unilaterale cu caracter individual, întrucât, pe de o parte, se adresează unor subiecți de drept administrativ determinabili, având în vedere că actele contestate reglementează clasarea unui sector de drum mai întâi ca drum comunal și ulterior ca drum județean (com. Fizeșu Gherlii de care aparține satul Nicula în cazul H.G. nr. 649/1995 și Județul Cluj în cazul H.G. nr. 540/2000 ), iar, pe de altă parte, aceste două acte privesc un bun strict individualizat, respectiv, sectorul de drum cuprins între DJ 109 D Nicula Mănăstirea Nicula din județul Cluj, în lungime de 2.860 km.

Ca atare, întrucât actele administrative contestate fac parte din categoria actelor administrative cu caracter individual, a reținut instanța că în cauză nu sunt aplicabile prevederile alin. (4) din art. 11 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actele administrative normative pot fi atacate oricând pe calea contenciosului administrativ, ci sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din același act normativ.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 acțiunea prin care se solicită anularea unui act administrativ unilateral se poate formulat în termen de 6 luni, care se socotește după caz, de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului nejustificat ori de la data expirării termenului legal pentru soluționarea cererii.

Pentru motive întemeiate, textul menționat prevede posibilitatea sesizării instanței de contencios și după expirarea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării sau luării la cunoștință a actului administrativ.

Instanța a constatat că reclamanții sunt terți în raport cu actele administrative unilaterale contestate, motiv pentru care termenul de sesizare a instanței este cel prevăzut de alin. (2), respectiv 1 an de la data luării la cunoștință, fiind evident faptul că față de reclamanți nu există obligația de comunicare individuală a actelor în discuție.

Fiind vorba despre două hotărâri de guvern, a constatat instanța că aducerea la cunoștința publicului interesat a conținutului lor s-a realizat prin publicarea acestora în M. Of. al României, care s-a realizat în concret în M. Of. nr. 196 din 29 august 1995, respectiv în M. Of. nr. 338 din 20 iulie 2000.

Instanța nu a primit apărarea reclamanților, potrivit căreia nepublicarea în M. Of. a planurilor de situație a sectorului de drum litigios și a notelor de fundamentare i-a împiedicat să promoveze acțiunea având ca obiect anularea celor două hotărâri de guvern, deoarece nu aveau certitudinea suprapunerii traseului drumului cu terenul în privința căruia pretind încălcarea dreptului de proprietate privată, deoarece este de notorietate că acest sector de drum este singura cale de acces spre Mănăstirea Nicula, care reprezintă, de altfel, un drum înfundat, neexistând riscul suprapunerii cu alte căi de acces spre același obiectiv.

De asemenea, instanța a reținut că nu poate fi validată nici teza luării la cunoștință de existența celor două H.G. nr. 649/1995 și nr. 540/2000 abia în martie 2011, cu ocazia audienței acordate de președintele Consiliului Județean Cluj, cum se susține, deoarece înscrisurile aflate la dosarul cauzei (filele 45,46, 51 54, 56 ) atestă faptul că reclamanții au fost primiți în audiență de președintele Consiliului Județean Cluj, în legătură cu natura juridică a drumului ce traversează localitatea Nicula până la Mănăstirea Nicula, în cursul anului 2010, iar nu în cursul anului 2011, cum susțin în mod eronat reclamanții.

De altfel, a constatat instanța că reclamanții au recunoscut, la termenul din 11 aprilie 2014, că au fost o singură dată în audiență la președintele Consiliului Județean Cluj în legătură cu această chestiune litigioasă. Prin urmare, Curtea reține că cel târziu cu ocazia audienței din luna februarie 2010, reclamanții au luat cunoștință de existența și conținutul celor două H.G. nr. 649/1995 și nr. 540/2000.

De asemenea, a constatat instanța că din înscrisurile aflate în dosarul cauzei se probează împrejurarea că în perioada cuprinsă între data publicării H.G. nr. 649/1995 și nr. 540/2000 și data la care reclamanții pretind că au luat cunoștință de existența acestora, martie 2011, între părțile reclamante și autoritățile locale și județene s-a purtat o asiduă corespondență, în legătură cu natura juridică a drumului ce duce la Mănăstirea Nicula, astfel încât, din acest punct de vedere, se poate susține că reclamanții au luat cunoștință de existența actelor pretins vătămătoare.

De altfel, rezultă din sentința civilă nr. 1388 din 27 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Gherla în Dosarul nr. x/2003 (fila 63), că reclamantul A. a fost sancționat contravențional în anul 2003 pentru că nu a respectat legislația privind amplasarea și autorizarea executării construcțiilor în zona drumului public, care traversa localitatea Nicula spre Mănăstirea Nicula, judecătorul fondului reținând în cuprinsul considerentelor că respectivul sector de drum a fost trecut în categoria drumurilor de interes județean, hotărârea adoptată în acest sens fiind publicată în monitorul oficial.

Instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților a fost introdusă la data de 26 august 2011, constatând astfel că și termenul de un an de la data luării la cunoștință a fost cu mult depășit, motiv pentru care a reținut că excepția tardivității introducerii acțiunii invocată de pârât, cu privire la ambele acte contestate, este întemeiată și se impune a fi admisă.

În raport cu soluția de admitere a excepției tardivității acțiunii în contencios administrative, instanța de fond a constatat că analizarea excepției lipsei plângerii prealabile, în privința solicitării de anulare H.G. nr. 540/2000, a devenit superfluă, fără relevanță juridică.

Prin cererea de recurs formulată a fost criticată soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.

Recurenții au arătat că în mod greșit a fost admisă excepția de tardivitate a acțiunii reclamanților, întrucât în luna martie 2011 au luat cunoștință efectiv de nota de fundamentare cu privire la traseul drumului și planul care determină exact traseul acestei porțiuni de drum, cu ocazia comunicării acestei note, susținându-se că H.G. nr. 649/1995 a fost publicată în M. Of. fără aceste înscrisuri, care fac parte integrantă din acest act administrativ.

De asemenea, recurenții au criticat faptul că în cauză trebuiau a fi administrate și alte probe, respectiv, se impunea efectuarea unui raport de expertiză topografică.

Recurenții au arătat că H.G. nr. 540/2000 nu face decât să modifice H.G. nr. 649/1995, iar anexele nr. 1-4 indicate în H.G. nr. 540/2000 nu au fost publicate în 20 iulie 2000, ci ulterior, iar din conținutul actului nu se poate stabili data la care a avut loc publicarea.

S-a susținut că reclamanții au urmat procedura prealabilă, fiind respectate termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ.

II. Decizia instanței de recurs;

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte analizând actele și lucrările cauzei a constatat că nu sunt fondate criticile formulate de recurenți, motiv pentru care hotărârea instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică, pentru argumentele ce urmează.

Criticile formulate de recurenți nu pot fi admise de instanța de control judiciar, care a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în cauză. Înalta Curte a constatat că în mod corect s-a reținut faptul că au fost nesocotite dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că acțiunea reclamanților privind anularea unui act administrativ individual a fost depusă la instanță cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Nici critica ce vizează faptul că recurenții, în luna martie 2011, au luat cunoștință efectiv de nota de fundamentare cu privire la traseul drumului și planul care determină exact traseul acestei porțiuni de drum, nu poate fi primită de această instanță văzând dispozițiile art. 8 și 11 din Legea contenciosului administrativ, care dau dreptul persoanei vătămate de a sesiza instanța de judecată, cu respectarea termenelor și a condițiilor de exercitare a acestei acțiuni.

De altfel, în ceea ce privește excepția tardivității introducerii acțiunii, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamanților a fost introdusă la data de 26 august 2011 pe rolul instanței de contencios administrativ a Curții de Apel Cluj, în condițiile în care actele administrative atacate au dată certă, care este cea a publicării în M. Of., acela fiind termenul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune. Înalta Curte reține faptul că aducerea la cunoștința publicului interesat a conținutului actelor atacate s-a realizat prin publicarea acestora în M. Of. nr. 196 din 29 august 1995, respectiv, în M. Of. nr. 338 din 20 iulie 2000.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7, 8 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 148 din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.