ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 59 din 22 martie 2010,

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a respins cererea formulată de reclamanții T.Z.C. și T.M.C., în

contradictoriu cu intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor - D.G.F.P.

Mureș, având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere din 26

ianuarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2010 și a

dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanța din

18 martie 2010.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă judecății

reclamanții au solicitat suspendarea executării deciziei de impunere din 26 ianuarie

2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2010, acte prin care li

s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de 990.057 RON, cu titlu de TVA, și

378.795 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente TVA, susținând că împotriva

acestor acte administrativ fiscale au formulat contestație înregistrată la Agenția

Națională de Administrație Fiscală, care însă nu a fost soluționată.

Reclamanții și-au întemeiat

cererea de suspendare pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dispoziții

care, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 din același act normativ, stabilesc

condițiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a se dispune suspendarea,

și anume: iminența pagubei și existența cazului bine justificat.

Instanța a apreciat că

aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, întrucât reclamanții nu au invocat

în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor

administrativ fiscale contestate și nici nu s-a demonstrat cu probe concludente

posibilitatea producerii ei în viitor și nici nu au fost în măsură să aducă argumente

în legătură cu nelegalitatea actului atacat, de natură a creea o îndoială serioasă

în privința legalității actului.

În atare situație, instanța

de fond, în raport de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea

de suspendare formulată de reclamanți, dispunând totodată restituirea cauțiunii

în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanța CEC din 18 martie 2010.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat recurs reclamanții T.Z.C. și T.M.C., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea căii de atac

se arată că instanța de fond și-a motivat hotărârea pronunțată pe faptul că în speță

nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare, astfel

cum acestea sunt reglementate de art. 14 Legea nr. 554/2004, respectiv pe faptul

că nu s-a îndeplinit condiția dovedirii unei pagube iminente produsă de punerea

în executare a actelor administrativ fiscale contestate.

Recurenții-reclamanți

arată că hotărârea judecătorească atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele

motive:

În ceea ce privește motivul

de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că „Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”, recurenții arată că motivul de recurs invocat statuează două ipoteze

distincte - prima vizând încălcarea unei norme de drept substanțial, iar cea de-a

doua ipoteză vizând interpretarea eronată a unei norme juridice, ambele fiind incidente

în prezenta cauză.

Uzitând de aceste dispoziții

imperative reclamanții au formulat prezenta cerere de suspendare a executării deciziei

de impunere, precizând faptul că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate

a unei asemenea cereri, respectiv:

- condiția plații unei

cauțiuni în cuantum de maxim 20% din cuantumul sumei contestate, arătând că a fost

achitată cauțiunea stabilită de către instanța de judecată și - condiția urgenței,

precizând faptul că suspendarea executării actelor administrativ fiscale se impune

pentru a preveni o pagubă iminentă cauzată în baza unei decizii de impunere nelegale.

Se arată de către recurenți

că punerea în executare a măsurilor dispuse prin decizia de impunere contestată

ar cauza prejudicii deosebit de grave, activitatea desfășurată fiind grav perturbată,

putând culmina cu ajungerea în stare de insolvență, urmată evident de deschiderea

procedurii insolvenței, astfel cum această procedură este reglementată de dispozițiile

Legii nr. 85/2006. [se face directă trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (2) lit

a Legea nr. 85/2006 - care instituie procedura simplificată a insolvenței aplicată

comercianților persoane fizice, care acționează individual].

Practic, continuarea executării

silite ar atrage grave implicații în ceea ce privește buna desfășurare a activității

reclamanților, precum și exercițiul liber, deplin și exclusiv al dreptului de proprietate

asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora, necesare desfășurării activității.

Se arată astfel că, în

ipoteza în care nu se va dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale

contestate, D.G.F.P. Mureș va emite un titlu executoriu, în baza căruia va demara

executarea silită împotriva bunurilor recurenților, practic fiind scoasă la vânzare

în cadrul licitației execuționale locuința familială, care constituie domiciliul

acestora și al celor 2 copii minori.

Se subliniază faptul că

intimata a instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor aflate în patrimoniul

recurenților, astfel încât intimata nu își asumă vreun risc în vederea realizării

creanțelor fiscale în ipoteza în care actele administrativ fiscale contestate vor

fi menținute.

Nu în ultimul rând, recurenții

apreciază că se impune suspendarea executării actului de control atacat și prin

prisma aspectelor de nelegalitate vădită, astfel cum acestea au fost învederate

în contestație.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Într-adevăr actul administrativ

unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind el

însuși titlu executoriu.

Suspendarea actului administrativ,

ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă

o situație de excepție de la regula executării din oficiu a acestuia.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile

art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

La această reglementare

cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ

fiscal și prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plății

unei cauțiuni.

Pe de altă parte, în cadrul

cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii

de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, investită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului

„bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ

să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în

cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe

care le-a produs.

În speță, această condiție

nu este îndeplinită pentru că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate a

actelor atacate, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

În cadrul cererii de suspendare

nu se poate face o analiză a acestor motive, pentru că ele vor fi analizate de instanța

care verifică legalitatea actului contestat, dar, în cazul suspendării, textul legii

cere ca împrejurările de fapt și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Or, în cauză se constată

că nu există împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actelor administrativ fiscale a căror suspendare

s-a solicitat.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care

se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care

au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de

care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ fiscal) au fost

reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor

dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ,

modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ

(reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare),

etc.

„Paguba iminentă”, cea

de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui

act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată,

ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză nu s-a dovedit

că este îndeplinită această condiție, reclamanții nu au invocat în concret o pagubă

iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor administrativ fiscale

contestate și nu s-a demonstrat cu probe concludente posibilitatea producerii ei

în viitor, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond.

Or, pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond

conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai

o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru

a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.Z.C. și T.M.C. împotriva sentinței nr. 59 din 22 martie 2010 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.