ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 59 din 22 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanții T.Z.C. și T.M.C., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor - D.G.F.P.

Mureș, având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere din 26 ianuarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2010 și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanța din 18 martie 2010. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin cererea dedusă judecății reclamanții au solicitat suspendarea executării deciziei de impunere din 26 ianuarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 ianuarie 2010, acte prin care li s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de 990.057 RON, cu titlu de TVA, și 378.795 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente TVA, susținând că împotriva acestor acte administrativ fiscale au formulat contestație înregistrată la Agenția Națională de Administrație Fiscală, care însă nu a fost soluționată.

Reclamanții și-au întemeiat cererea de suspendare pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dispoziții care, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 din același act normativ, stabilesc condițiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a se dispune suspendarea, și anume: iminența pagubei și existența cazului bine justificat. Instanța a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, întrucât reclamanții nu au invocat în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate și nici nu s-a demonstrat cu probe concludente posibilitatea producerii ei în viitor și nici nu au fost în măsură să aducă argumente în legătură cu nelegalitatea actului atacat, de natură a creea o îndoială serioasă în privința legalității actului.

În atare situație, instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanți, dispunând totodată restituirea cauțiunii în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanța CEC din 18 martie 2010. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții T.Z.C. și T.M.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac se arată că instanța de fond și-a motivat hotărârea pronunțată pe faptul că în speță nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 14 Legea nr. 554/2004, respectiv pe faptul că nu s-a îndeplinit condiția dovedirii unei pagube iminente produsă de punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate.

Recurenții-reclamanți arată că hotărârea judecătorească atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, recurenții arată că motivul de recurs invocat statuează două ipoteze distincte - prima vizând încălcarea unei norme de drept substanțial, iar cea de-a doua ipoteză vizând interpretarea eronată a unei norme juridice, ambele fiind incidente în prezenta cauză.

Uzitând de aceste dispoziții imperative reclamanții au formulat prezenta cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, precizând faptul că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a unei asemenea cereri, respectiv: - condiția plații unei cauțiuni în cuantum de maxim 20% din cuantumul sumei contestate, arătând că a fost achitată cauțiunea stabilită de către instanța de judecată și - condiția urgenței, precizând faptul că suspendarea executării actelor administrativ fiscale se impune pentru a preveni o pagubă iminentă cauzată în baza unei decizii de impunere nelegale. Se arată de către recurenți că punerea în executare a măsurilor dispuse prin decizia de impunere contestată ar cauza prejudicii deosebit de grave, activitatea desfășurată fiind grav perturbată, putând culmina cu ajungerea în stare de insolvență, urmată evident de deschiderea procedurii insolvenței, astfel cum această procedură este reglementată de dispozițiile Legii nr. 85/2006.

[se face directă trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (2) lit a Legea nr. 85/2006 - care instituie procedura simplificată a insolvenței aplicată comercianților persoane fizice, care acționează individual]. Practic, continuarea executării silite ar atrage grave implicații în ceea ce privește buna desfășurare a activității reclamanților, precum și exercițiul liber, deplin și exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora, necesare desfășurării activității. Se arată astfel că, în ipoteza în care nu se va dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, D.G.F.P. Mureș va emite un titlu executoriu, în baza căruia va demara executarea silită împotriva bunurilor recurenților, practic fiind scoasă la vânzare în cadrul licitației execuționale locuința familială, care constituie domiciliul acestora și al celor 2 copii minori.

Se subliniază faptul că intimata a instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor aflate în patrimoniul recurenților, astfel încât intimata nu își asumă vreun risc în vederea realizării creanțelor fiscale în ipoteza în care actele administrativ fiscale contestate vor fi menținute. Nu în ultimul rând, recurenții apreciază că se impune suspendarea executării actului de control atacat și prin prisma aspectelor de nelegalitate vădită, astfel cum acestea au fost învederate în contestație. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Într-adevăr actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind el însuși titlu executoriu.

Suspendarea actului administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situație de excepție de la regula executării din oficiu a acestuia. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal și prevederile art. 215 C. proc.

fisc., care instituie obligativitatea plății unei cauțiuni. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, investită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

În speță, această condiție nu este îndeplinită pentru că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate a actelor atacate, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond. În cadrul cererii de suspendare nu se poate face o analiză a acestor motive, pentru că ele vor fi analizate de instanța care verifică legalitatea actului contestat, dar, în cazul suspendării, textul legii cere ca împrejurările de fapt și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Or, în cauză se constată că nu există împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrativ fiscale a căror suspendare s-a solicitat.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. „Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză nu s-a dovedit că este îndeplinită această condiție, reclamanții nu au invocat în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate și nu s-a demonstrat cu probe concludente posibilitatea producerii ei în viitor, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond. Or, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.Z.C. și T.M.C. împotriva sentinței nr. 59 din 22 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.