ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 30 martie 2009, sub nr. 2990/2/2009, reclamanții G.Ș.

și G.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe obligarea acestuia să le primească prin intermediul Ambasadei României

la Chișinău, cererea și actele necesare pentru redobândirea cetățeniei române,

într-un termen rezonabil.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au învederat instanței că la data de 20 iunie 2006 s-au

prezentat la, secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în vederea

depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române,

însă au fost refuzați, motivat de faptul că, potrivit unei norme interne,

trebuie să depună întâi o cerere de intenție pentru a fi programat.

Astfel, au arătat

reclamanții că la 2 iulie 2006 au depus respectivele cereri, însă nici până în

prezent nu a fost programat pentru primirea cererii și actelor necesare

redobândirii cetățeniei române, cu toate că cererea depusă a fost primită,

potrivit avizului de primire.

Reclamanții au

invocat obligația de soluționare a cererii într-un termen rezonabil, termen

care nu a fost respectat de pârât, în condițiile în care Legea nr. 21/1991 nu

prevede o programare și nicio misiune diplomatică sau consulară din străinătate

nu practică o asemenea modalitate de primire a cererilor de redobândire a

cetățeniei române în afara Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău.

Prin Sentința nr. 329

din 20 ianuarie 2010 Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de

reclamanți, a obligat pârâtul să primească cererea și înscrisurile

reclamanților pentru redobândirea cetățeniei române.

Prima instanță a

apreciat că amânarea reclamanților pentru o durată neprecizată pentru depunerea

cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de

valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte

juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult

cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând

modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Criticând concluzia

nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis

reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi

considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de

fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși

tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația

specifică a derulării procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective

invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă

administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a

activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate

la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități

administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le

revin.

În opinia

recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv,

definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004 și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a

organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen

cât mai scurt.

Or, în lipsa unei

culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamanților.

Totodată, susține

recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a

cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la

Chișinău.

Pe de altă parte,

durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv

atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită,

putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în mijlocul cărora

trăiesc în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite

de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește și reclamantul.

Mai mult, durata

termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie

determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe,

neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la

condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a

concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea

M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei,

fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care

sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de

asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de

programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel

încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și

la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de

diligență a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns

în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi

reținută.

Examinând actele

dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reglementând obiectul

acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004

prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se

consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea

în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și

prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare

pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei

legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen (art. 2 alin. (1) lit. h).

Recurentul-pârât a

răspuns petiționarilor, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h)

din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea administrației ca

act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de

instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art. 2

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în

interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 101 din Legea

nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care

să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale,

grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și

lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina

doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării

limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor

necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a

reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor

care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea

condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale

României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să

proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată

de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Obligația astfel

instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar

aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în

special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

Din această

perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a

fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii

cetățeniei nu a fost soluționată nici până la data pronunțării instanței de

fond.

Prin urmare, având în

vedere și faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la

care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit

operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în

soluționarea cererii reclamantei, raportat desigur și la obiectul acesteia, a

fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi

păstrată.

Reținând, față de

cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau

modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței nr. 329 din 20

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de Contencios Administrativ

și Fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM