ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 157/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 157/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei.

de chemare în judecată.

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, la data de 16 septembrie 2009, reclamanta A.G.

a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând

obligarea pârâtului prin intermediul Ambasadei României la Chișinău, să-i numească o zi, într-un termen rezonabil, scurt, de maxim 30 de zile, pentru a

putea depune cererea și actele necesare cu privire la redobândirea cetățeniei

române.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 06 decembrie 2006 s-a

prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române,

în temeiul art. 12 alin. (2) și art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, dar

a fost refuzată, cu motivarea că trebuie să depună mai întâi o cerere de

intenție ca să fie programată pentru depunerea actelor de redobândire a

cetățeniei române prin intermediul poștei, iar după 6 luni va primi invitație

de programare.

Deși

a depus o asemenea cerere nu a fost programată, iar la data de 24 iunie 2009

s-a adresat cu o altă cerere Ambasadei României de la Chișinău cu rugămintea ca într-un termen rezonabil, scurt, de 30 de zile, să-i numească o zi

pentru depunerea cererii și actelor necesare, dar până în prezent nu a primit

nici un răspuns.

Reclamanta

a mai precizat că nicio misiune diplomatică sau consulară a României nu

practică o asemenea modalitate de primire a cererilor de redobândire a

cetățeniei române, iar un termen normal rezonabil de programare nu poate fi mai

mare de 30 de zile.

Reclamanta

a apreciat că prin acțiunile sale Ambasada României de la Chișinău încalcă art. 12 alin. (2) și (3) din Legea nr. 21/1991 și art. 10 al Convenției

Europene privind cetățenia ratificată de Parlamentul României prin legea nr. 396/2002,

având un drept oferit de Legea nr. 21/1991 de a depune cererea și actele

necesare pentru redobândirea cetățeniei române, dar nu se poate folosi de

acestea întrucât pârâtul încalcă legea statului român.

Pârâtul

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de

reprezentant față de împrejurarea că între semnăturile care se regăsesc pe

cererea de chemare în judecată și pe cererea administrativă adresată Ambasadei

României la Chișinău nu există similitudine, care să ateste faptul că aparțin

aceleiași persoane, pârâtul presupunând că aceasta aparține persoanei desemnate

să primească corespondența.

De

asemenea, a fost invocată excepția prescrierii dreptului la acțiune, în raport

cu disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la data introducerii

acțiunii, fiind împlinit termenul de 6 luni care curge de la data la care s-ar

împlini intervalul legal de soluționare pentru prima cerere respectiv data de

05 ianuarie 2007.

Pe

fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii având în vedere capacitatea

limitată a Secției Consulare din cadrul Ambasadei României la Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile de redobândire a cetățeniei române și

actele necesare a fi depuse pentru înaintarea solicitării la Ministerul Justiției.

2.

Hotărârea primei instanțe.

Prin

sentința nr. 954 din 23 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității de

reprezentant și excepția prescrierii dreptului la acțiune.

A

admis acțiunea formulată de reclamanta A.G. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să stabilească în termen de

30 de zile de la data pronunțării prezentei sentințe, o dată la care reclamanta

să se prezinte pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Cu

privire la excepția lipsei calității de reprezentant invocată de către pârât,

Curtea a apreciat că este neîntemeiată, constatând că acțiunea a fost formulată

în nume propriu nu prin reprezentant, susținerile referitoare la semnăturile

existente pe cererea de chemare în judecată și pe cererea adresată la data de

24 iunie 2009, neputând fi reținute.

De

asemenea, a reținut ca fiind neîntemeiată și excepția prescripției dreptului la

acțiune, având în vedere disp. art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

conform cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual (…), recunoașterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6

luni de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

Pe

fondul cauzei, Curtea a avut vedere disp. art. 10 din legea nr. 396/2002,

pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 06 noiembrie 1997, conform căruia fiecare stat parte trebuie să facă astfel

încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui

atestat de cetățenie.

Astfel,

prima instanță a apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării

primei cereri - anul 2006 și data sesizării instanței cu prezenta acțiune – 16

septembrie 2009, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul

dispozițiilor legale sus menționate și a practicii C.E.D.O.

În

consecință, nesoluționarea cererii reclamantei timp de mai mulți ani

constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei la care

aceasta va fi invitată să depună cererea de redobândire a cetățeniei române,

fiind incidente disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

declarat în cauză.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut, în esență, că în mod greșit

prima instanță a reținut refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa

cererea într-un termen rezonabil, întrucât răspunsul administrativ emis în

aceste situații de M.A.E. nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta

nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.

A susținut recurentul că, temeiul de drept care a

permis reprezentanților Secției consulare a Ambasadei României de la Chișinău să programeze solicitanții pentru depunerea cererilor de redobândire a cetățeniei

române a fost H.G. nr. 1723 din 14 octombrie 2004, privind aprobarea Programului

de măsuri pentru combaterea birocrației în programul de relații cu publicul",

art. 6, anexa 1, lit. A, punctul III - f.

A mai arătat recurentul că, la data formulării

recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel

satisfăcător față de anii anteriori prin deschiderea unei noi locații a Secției

Consulare a Ambasadei României la Chișinău, precum și prin deschiderea

consulatelor generale de la Cahul și Bălți.

Mai mult, începând cu data de 16 august 2010, în toate

locațiile consulare din Republica Moldova (la Chișinău, Cahul și Bălți) procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are loc

fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenție.

Recurentul a invocat, totodată, prevederile

O.U.G. nr. 5/2010, potrivit căreia cetățenii

moldoveni, categorie ce se încadrează în dispozițiile art. 10

1

din

Legea nr. 21/1991, pot depune cererea și la sediul Autorității Naționale pentru

Cetățenie, fără nicio restricție în ce privește situarea domiciliului sau

condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă.

A apreciat recurentul că vătămarea produsă în

circumstanțe care exclud culpa autorității administrative solicitate, nu era

aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât norma specială

(potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat,) cât și

principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligație corelativă

unui drept imposibil de executat (în cazul pârâtului reconsiderarea relațiilor

bilaterale a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).

Totodată recurentul a susținut că, în lipsa unui temei

legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive

în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire ale cetățeniei

române.

În ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei

unei proceduri, în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că aceasta se determină

în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de

Jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul

reclamantului și al autorităților competente(cauza Katte Klitsche de la Grange, Hozee c/Olanda, Phillis c/Grecia, Ceteroni c/Italia).

În fine, recurentul pârât a arătat că stabilirea, în

cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a cererilor

de redobândire a cetățeniei nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat și că

ordinea internă stabilită de M.A.E. nu încorpora un refuz de soluționare a

cererii de depunere a dosarului ci prevedea condițiile concrete în care acesta

urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să se derobeze

de la îndeplinirea obligației prevăzute de Legea nr. 21/1991.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Instanța

de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse

de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în

raport de materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Critica

recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește

noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru

următoarele motive:

Potrivit

art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au

domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a

cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor

impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale

României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema

care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei

române.

Din

lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul

român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel

de cereri.

Ca

atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea

prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie”.

Doctrina

europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă,

care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în

mod global și în mod concret.

Curtea

de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate

în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel,

în materie «civilă», dies a quo, începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În

opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri

se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În

cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data

formulării cererii – decembrie 2006, cu revenire iunie 2009 – și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pe

de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea

recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc

capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile

naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului

celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În

ceea ce privește modificarea legislativă intervenită prin O.U.G. nr. 5/2010,

instanța constată că aceste dispoziții sunt ulterioare momentului introducerii acțiunii

și nu au putere retroactivă.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 954

din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.