ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1689/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, la data de reclamanta Ș.S. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul

nejustificat al acestuia de a-i soluționa cererea reclamantei privind primirea

actelor necesare redobândirii cetățeniei române și pe cale de consecință să-l

oblige să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române împreună cu

actele necesare de îndată, precum și la acordarea de daune interese de 100 lei pe

fiecare zi de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în

judecată și până la momentul primirii efective a cererii.

În motivarea acțiunii,

reclamanta

a

învederat instanței că la data de 5 august 2010 s-a prezentat la Secția

Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în vederea depunerii cererii și

actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, însă a fost refuzată,

motivat de faptul că, potrivit unei norme interne, trebuie să depună întâi o

cerere de intenție pentru a fi programat.

Reclamanta a invocat

obligația de soluționare a cererii într-un termen rezonabil, termen care nu a

fost respectat de pârât, în condițiile în care Legea nr. 21/1991 nu prevede o

programare și nicio misiune diplomatică sau consulară din străinătate nu practică

o asemenea modalitate de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române

în afara Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău.

Prin sentința nr. 854

din 7 februarie 2011 Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă a obligat pârâtul să primească cererea și înscrisurile

acesteia pentru redobândirea cetățeniei române, a respins capătul de cerere

referitor la acordarea daunelor interese ca neîntemeiat și a obligat pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe la 1.282 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Prima instanță a apreciat că

amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de

redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de valorificare a

drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte juridice

prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult cu cât

aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

Referitor la capătul de cerere

privind acordarea daunelor interese instanța a reținut că reclamanta are

posibilitatea ca ulterior obținerii unui titlu executoriu să apeleze la

dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, pentru a dovedi

eventuala rea credință a autorității publice pârâte în executarea obligației

stabilită în dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea

ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantei nu

încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca

exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a

determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării

procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu

au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o

importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în

Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției

acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe

cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate

pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului

indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv

al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe

administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamanților.

Totodată, susține recurentul, în

lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui

puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând

activitatea secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența C.E.D.O., se aplică numai în cazurile

expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a

cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de

plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu

se regăsește și reclamantul.

Mai mult, durata termenului

rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în

funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe,

neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la

condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat recurentul,

instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei

de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind inacceptabil ca

aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar,

specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul de drept de

origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei

tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că,

raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut

demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele

vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui

județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligență a Statului Român pentru

deblocarea impasului  real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului

de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen (art. 2 alin. (1) lit. h)).

Recurentul-pârât a răspuns

petiționarilor, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea

nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea

administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate

exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută,

ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în

interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia

română, care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a

cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i),

teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a

se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva

nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea

actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau

reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a

stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de

cereri.

Convenția Europeană pentru

Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de

România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Obligația astfel instituită

subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea

caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în

parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate

face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru

depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost

soluționată nici până la data pronunțării instanței de fond.

Prin urmare, având în vedere și

faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a

făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se

impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii

reclamantei, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv

pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

În ceea ce privește susținerea recurentului

referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de

avocat Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al

perioadei de soluționare a cererii, stadiul în care se află la acest moment

cererea reclamantei.

Or, instituția recurentă a fost în

culpă pentru nesoluționarea până la acea dată a cererii reclamantei și trebuia

să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii acesteia, căci nu

poate fi imputată instanței soluționarea cu celeritate a cererii, în condițiile

în care vătămarea a fost dovedită.

Reținând, față de cele expuse, că nu

subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 854 din 7 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2012.