ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1358/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1358/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.V. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada

României din Republica Moldova să se constate refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererea reclamantului privind primirea actelor necesare

redobândirii cetățeniei române și pe cale de consecință să fie obligat pârâtul

să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele

necesare în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței

și să fie obligat pârâtul să-i acorde daune interese de 100 lei pe fiecare zi

de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până

la momentul primirii efective a cererii.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în data de 07 iulie 2009 a formulat prima

cerere de primire a actelor și cererii de redobândire a cetățeniei române în

baza art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 privind cetățenie română

modificată și republicată, la care nu a primit răspuns.

În data de 18

decembrie 2009 a revenit cu o altă cerere, care însă în data de 22 decembrie

2009 i-a fost refuzată pe motive organizatorice, comunicându-i-se că aceasta

urmează a fi analizată la o dată ulterioară, neprecizată însă, fără i se

menționa în concret care este temeiul legal al acestei măsuri.

Pârâtul a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat

și excepția prematurității capătului II de cerere - referitor la acordarea

daunelor cominatorii de 100 lei pe fiecare zi de întârziere din momentul

introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul primirii

efective a cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentința

nr. 3144 din 1 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de

contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția autorității de

lucru judecat invocată de autoritatea pârâtă și excepția prematurității

capătului II de cerere, ca nefondate; a fost admisă în parte acțiunea formulată

de reclamantul S.V. și a fost obligată autoritatea pârâtă să primească cererea

de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele necesare, în maxim de 30

de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, a fost respins capătul

II al acțiunii ca neîntemeiat și a fost obligată autoritatea publică la plata

sumei de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

In ceea ce privește excepția autorității de lucru

judecat,

s-a constatat că

în

cauză nu este vorba de autoritate de lucru judecat, întrucât nu există

identitate între cele două cereri de chemare în judecată, în sensul că cererea

ce formează obiectul dosarului nr. 3202/2/2009 a fost adresată autorității

publice pârâte în luna ianuarie 2009 iar cererea ce face obiectul cauzei dedusă

judecății de față și pe care autoritatea publică pârâtă nu a soluționat-o, a

fost formulată în data de 07 iulie 2009.

Cât privește excepția prematurității capătului II

de cerere,

s-a reținut că

scopul

urmărit de legiuitor prin reglementarea de la art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 este acela de a asigura respectarea termenelor fixate de instanță și

de a determina autoritățile publice să procedeze la executarea întocmai și în

termen, a dispozițiilor date de instanțe.

Pe fondul

cauzei, cu privire la capătul 1 al acțiunii instanța a constatat că aceasta

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004.

În mod

nejustificat, prin depășirea termenului rezonabil de soluționare, în sensul

dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, autoritatea

publica pârâtă nu a primit actele reclamantului de redobândire a cetățeniei,

cererea fiind formulată încă din 07 iulie 2009.

Referitor la

capătul 2 al acțiunii, instanța a constatat că nu există indiciile unei pagube

care ar impune acordarea unei astfel de despăgubiri în contextul în care,

instanța a stabilit un termen de 30 de zile pentru aducerea la îndeplinire a

hotărârii pronunțate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca

neîntemeiată.

A fost invocat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia s-a susținut că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării

greșite a legii.

Criticând

concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că

răspunsul transmis reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult,

acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru

instanța de fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de

M.A.E., deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă,

situația specifică a derulării procedurii consulare în discuție.

Motivele

obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de

culpă administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de

organizare a activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral

deciziei luate la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte

autorități administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea

atribuțiilor ce le revin.

În opinia

recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv,

definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004 și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a

organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen

cât mai scurt.

Or, în lipsa

unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza

legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și

să primească cererea reclamantului.

Totodată,

susține recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească

nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a

cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la

Chișinău.

Pe de altă

parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică

numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt

rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește și reclamanta.

Mai mult,

durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie

determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași

jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a

cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste

cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate

desfășura.

Prin urmare, a

concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea

M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei,

fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care

sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat,

de asemenea, că, raportat la numărul mare al cererilor de programare, s-au

făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât

documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la

prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de

diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns

în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi

reținută.

Examinând

actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin

prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar,

și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Reglementând

obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr.

554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și

cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim.

În înțelesul

acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul

de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea

cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât

a răspuns petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h)

din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste

condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu

poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004

nefiind îndeplinită.

Totodată, în

raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a

reclamantului în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se

recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat

de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2

alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi

reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată

din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea

termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a

reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor

care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea

condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale

României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să

proceseze astfel de cereri.

Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10,

că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie".

Obligația

astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar

aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această

perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantului de

a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii

cetățeniei nu a fost soluționată nici până la această dată.

Prin urmare,

având în vedere și faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului

creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit

operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în

soluționarea cererii reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a

fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi

păstrată.

Nici motivele

cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta

Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în

prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire

a cetățeniei române, astfel că aceste apărări se vor respinge ca nefondate,

prin invocarea principiului

tempus regit actum

.

Înalta Curte a

constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu

primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond,

de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de

autoritatea pârâtă.

Faptul că în

prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu

înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia.

Reținând, față

de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea

sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 3144 din 1

iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 martie 2011.