ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1874/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1874/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții M.P. și M.A.

au solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Externe să le

primească cererile pentru redobândirea cetățeniei române în 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii. Prin aceeași cerere, reclamanții au

solicitat daune cominatorii de 100 de RON pe fiecare zi de întârziere, precum

și obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 1.000 RON și la cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat în esență că în luna mai 2009 s-au adresat Secției Consulare

a Ambasadei României din Republica Moldova pentru a depune cererile de

redobândire împreună cu actele necesare la dosar, dar le-a fost refuzată

primirea acestora. La data de 07 iulie 2009 au revenit cu o nouă cerere, iar

prin adresa din data de 23 iulie 2009, Direcția Generală Afaceri Consulare i-a

invitat să aștepte pentru a depune cererea la o dată ulterioară, care nu a fost

însă precizată.

În opinia reclamanților,

refuzul pârâtului de soluționare a cererilor are caracter nejustificat, în sensul

art. 2 Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii, arătând în esență că nu poate procesa cererile

reclamanților cu prioritate față de alte cereri, depuse anterior, iar personalul

din cadrul Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău este subdimensionat

în raport cu numărul cererilor existente în lucru.

Prin sentința civilă

nr. 1919 din 27 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții M.P. și M.A.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe; a obligat pârâtul să

primească cererile reclamanților de redobândire a cetățeniei române și actele aferente

în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței; a respins

cererile privind daunele cominatorii și daunele morale; a obligat pârâtul la 504,30

RON, cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții și-au manifestat

intenția de redobândire a cetățeniei române la data de 28 mai 2009, fără a fi programați

pentru depunerea efectivă a documentelor necesare.

La data de 07 iulie 2009

reclamanții au solicitat din nou programarea pentru depunerea actelor, iar prin

adresa din data de 23 iulie 2009, pârâtul le-a răspuns că spațiile pentru desfășurarea

activității cu publicul sunt limitate, iar numărul de solicitări din ultimii ani

este foarte mare.

Examinând conținutul adresei

de răspuns în raport cu probele dosarului, instanța de fond a constatat că pârâtul

nu a dovedit în niciun mod existența unui număr foarte mare de scrisori de intenție

în raport cu capacitățile de procesare a acestora și prin urmare nu a putut reține

această apărare. În aceste condiții, instanța a constatat că refuzul pârâtului de

soluționare a cererii reclamanților are caracter nejustificat, fiind exprimat cu

exces de putere și încadrându-se în ipoteza art. 2 lit. i) și n) Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele

expuse, instanța a admis acțiunea, în sensul că a obligat pârâtul să primească cererile

reclamanților de redobândire a cetățeniei române și actele aferente acestora în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

Cererea privind daunele

cominatorii a fost respinsă, avându-se în vedere modalitatea specifică de punere

în executare a hotărârilor pronunțate în contencios administrativ, fiind respinsă

și cererea privind daunele morale, întrucât din circumstanțele speței nu reiese

că atitudinea pârâtului a fost de natură să aducă atingere demnității reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

interpretarea greșită a legii.

Astfel, recurentul consideră

că instanța de fond a procedat greșit când a constatat că acțiunea este întemeiată

deoarece „refuzul pârâtului de soluționare a cererii reclamantei are caracter nejustificat,

fiind exprimat cu exces de putere și încadrându-se în ipoteza art. 2 lit. i) și

n) Legea nr. 554/2004".

În motivarea recursului

se mai arată că pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de

fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deși tocmai aceasta a determinat,

într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare

sub potențialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera și pe care și

l-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul mai arată că,

la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins

un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a Secției

Consulare a Ambasadei României la Chișinău, precum și prin deschiderea consulatelor

generale de la Cahul și Bălți în localitățile din Republica Moldova nou înființate

(Cahul și Bălți), unde procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are

loc fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenție.

Se mai arată însă că acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru

redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru

(peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea

doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii

actelor la Secția Consulară Chișinău.

Arată recurentul, pe de

altă parte, că potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetățenii moldoveni, categorie ce se

încadrează în dispozițiile art. 10

1

Legea nr. 21/1991, pot depune cererea

și la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie, fără nicio restricție în ce

privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de ședere

în România, ori de o programare prealabilă, precum și faptul că pentru cetățenii

moldoveni în mod specific, alternativa oferită de ultimele modificări legislative

trebuie considerată ca fiind salutară, iar instanța de contencios administrativ

trebuie să țină seama de faptul că nu mai subzistă nicio imposibilitate a reclamanților

de a-și valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamanților.

Pe de o parte, durata

termenului rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres

specificate. În condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie

o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsesc reclamanții.

Interpretarea potrivit

căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul

circumstanțelor fiecărui caz în parte, și nu doar de durata termenului, este constantă

și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În lipsa unui temei legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea

O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

În subsidiar, recurentul

solicită, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., modificarea cuantumului cheltuielilor

de judecată reprezentând onorariu de avocat până la o sumă rezonabilă de 150 RON,

având în vedere complexitatea scăzută a cauzei (soluționată la primul termen) și

caracterul său repetitiv pe rolul Curții de Apel București și al Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limita considerentelor

în continuare arătate.

Soluția instanței de fond,

de admitere a acțiunii reclamanților și de obligare a pârâtului să primească cererile

de redobândire a cetățeniei române și actele aferente în termen de 30 de zile de

la data rămânerii irevocabile a sentinței, respectiv de respingere a capetelor de

cerere privind daunele cominatorii și daunele morale, va fi menținută ca temeinică

și legală pentru următoarele argumente:

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată.

Astfel, potrivit art.

12 alin. (3) Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 28 mai 2009

- și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează

Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi sunt ulterioare

momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală asupra

fondului cauzei.

Recursul va fi admis însă

cu privire la soluția de obligare a pârâtului de a plăti reclamanților cheltuieli

de judecată în sumă de 504,30 RON.

Obligarea pârâtului la

suportarea cheltuielilor de judecată este întemeiată, în raport cu prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, pierzând procesul, acesta

„a căzut în pretenții”, în sensul textului menționat.

Însă, având în vedere

soluția pronunțată de instanța de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii și

respingerii capetelor de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii

și daunelor morale, Înalta Curte apreciază că în cauză obligarea recurentului-pârât

la suportarea cheltuielilor de judecată urmează să se facă proporțional cu pretențiile

admise, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

căruia judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față

de valoarea pricinii sau muncă îndeplinită de avocat.

Având în vedere complexitatea

scăzută a cauzei, soluționarea acesteia la primul termen de judecată și caracterul

său repetitiv pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, precum și faptul că în speță pretențiile care formează obiectul acțiunii

au fost admise parțial, Înalta Curte va acorda părții reclamante care a câștigat

procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor

admise, astfel că se va proceda la reducerea onorariului de avocat de la 504,30

RON la 200 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, în limitele considerentelor expuse și va modifica sentința atacată în sensul

că va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât

la suma de 200 de RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

Urmare modificării parțiale

a sentinței recurate, numai cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată datorate

intimaților-reclamanți, vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1919 din 27 aprilie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât

la suma de 200 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.