ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5776/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 21/2011 CNC din 17 iunie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Craiova și pe pârâții S.S. și S.G., în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele: În cadrul raportului juridic dedus judecății, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, instituție publică organizată potrivit legii, a solicitat obligarea pârâților la plata contribuției lunare de întreținere a fiicei lor, persoană afectată de handicap, asistată într-un centru de recuperare și reabilitare, temeiul de drept al obligației fiind H.G.

nr. 532/1999 privind nivelul contribuției în instituțiile de asistență socială și angajamentul de plată semnat de parți din 31 ianuarie 2006, coroborat cu Ordinul Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap nr. 467/2009. Instanța a apreciat că în speță nu se solicită îndeplinirea unei obligații de întreținere potrivit C. fam., ci executarea unei obligații prevăzută de lege specială, pe care pârâții o datorează unei instituții investite cu putere publică, care acționează în regim de putere publică, fiind, în consecință, în prezența unor raporturi juridice de drept administrativ, astfel că a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac exercitate se arată că în mod greșit instanța de judecată a reținut că acțiunea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj ia naștere din raporturi juridice care sunt de drept administrativ și nu este o acțiune în pretenții rezultată din executarea unei obligații prevăzute de legea specială, arătând că, în speță, competența specială a instanței de drept administrativ se determină în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurenta arată că instanța de contencios administrativ este competentă să analizeze legalitatea actelor administrative, în ipoteza în care este sesizată de persoane pretins vătămate în drepturile și interesele legitime prin respectivele acte, însă în această cauză nu se contestă legalitatea unui act administrativ, ci obiectul este o cerere în pretenții, astfel că, în temeiul art. 1 pct. 1 din C. proc. civ., competența materială în soluționarea cauzei aparține instanței de drept comun, respectiv Judecătoria Craiova. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Din examinarea cererii de chemare în judecată, precum și a actelor și lucrărilor dosarului, rezultă faptul că obiectul prezentului litigiu constă în obligarea pârâților S.S. și S.G. la plata către reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Craiova a unor sume reprezentând debit la contribuția lunară de întreținere, sume datorate pentru fiica lor cu handicap, Șubulică Ecaterina, asistată în Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap, în temeiul H.G. nr. 532/1999 privind nivelul contribuției în instituțiile de asistență socială și al angajamentului de plată semnat de părți din 31 ianuarie 2006, coroborat cu Ordinul Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap nr. 467/2009.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice…”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale „și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege „ activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Raportat la aceste dispoziții legale și la situația de fapt, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut Tribunalul Dolj că în cauză litigiul nu poartă asupra unui act administrativ tipic sau asimilat, autoritatea publică reclamantă neemițând un act administrativ în stabilirea obligației pârâților la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru fiica lor cu handicap, astfel încât litigiul prin care autoritatea publică solicită obligarea pârâților la plata contribuției de întreținere pentru fiica acestora, persoană cu handicap, în virtutea relației de rudenie și a legilor aplicabile, nu este supus jurisdicției administrative, ci celei civile de drept comun.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de Tribunalul Dolj, constată că raportul juridic dedus judecății are natură civilă, astfel încât în cauză competența de soluționare a litigiului aparține instanței de drept comun, iar, având în vedere valoarea pretențiilor, aceasta este judecătoria, care judecă, potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 din C. proc. civ., toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Craiova împotriva sentinței nr. 21/2011 CNC din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.