ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5771/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul U.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: - anularea Deciziei nr. 22 din 31 august 2010, emisă de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Agenția Națională a Zonei Montane și, pe cale de consecință, reintegrarea sa în funcția de consilier asistent 2 în cadrul Agenției Naționale a Zonei Montane (A.N.Z.M.) și plata despăgubirilor salariale cuvenite până la data reintegrării efective în funcție; - suspendarea executării actului administrativ reprezentat de decizia nr. 22 din 31 august 2010; - suspendarea concursului desfășurat la Direcția pentru Agricultură Suceava în data de 11 - 13 septembrie 2010, până la pronunțarea instanței de fond; - despăgubiri pentru prejudiciul suferit și daune morale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de nerespectarea procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința nr. 52 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul U.L., în contradictoriu cu intimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Națională a Zonei Montane Alba Iulia.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece Agenția Națională a Zonei Montane este o structură din cadrul acestuia, desființată la momentul pronunțării hotărârii. Instanța de fond a mai reținut că i-a pus în vedere reclamantului să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile și să depună la dosar actul administrativ atacat și a cărui suspendare se cere, respectiv decizia nr. 22 din 31 august 2010, însă reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile și nici nu a depus la dosar actul administrativ atacat, astfel încât instanța a constatat inadmisibilitatea capetelor de cerere privind anularea și suspendarea actului administrativ și a apreciat că, întrucât celelalte două capete de cerere au caracter accesoriu, inadmisibilitatea se răsfrânge și asupra acestora.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul U.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., se arată că la data de 30 iunie 2010, prin Ordonanța de urgență nr. 70/2010, privind unele măsuri pentru reorganizarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și a unor structuri aflate în subordinea acestuia, Agenția Națională a Zonei Montane s-a desființat și, cu toate acestea, la data de 01 septembrie 2010 recurentul-reclamant a primit decizia de preaviz nr. 22 din 31 august 2010, emisă de către Agenția Națională a Zonei Montane, unitate desființată prin actul normativ anterior menționat.

Recurentul-reclamant mai arată că a precizat în acțiune că preavizul este lovit de nulitate absolută, fiind emis de o unitate desființată, că procesul a fost judecat în lipsa sa, astfel că nu a știut că trebuie să depună copie de pe contestație și de pe decizia de preaviz și că, având în vedere că în calea de atac a recursului este permisă proba cu înscrisuri, anexează copii de pe decizia de preaviz nr. 22 din 31 august 2010 și contestația deciziei din data de 10 septembrie 2010. Apreciază recurentul-reclamant că a fost victima unor abuzuri și ilegalități vizibile, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte, constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. Instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul U.L., pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând că a pus în vedere reclamantului să facă dovada îndeplinirii acestei proceduri și să depună la dosar actul administrativ atacat și a cărui suspendare se cere, respectiv decizia nr. 22 din 31 august 2010, dar acesta nu s-a conformat. Înalta Curte, reține faptul că inadmisibilitatea este o sancțiune de drept procesual, care nu poate fi confundată cu prematuritatea acțiunii, care constituie o excepție de fond. Astfel, sancțiunea inadmisibilității intervine în cazurile prevăzute de lege, când sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Așadar, inadmisibilitatea vizează respingerea acțiunii pentru neîndeplinirea unei condiții prealabile sesizării instanței, respectiv dacă nu s-a făcut plângere prealabilă și reclamantul se adresează instanței, după expirarea termenului pentru formularea recursului ierarhic sau grațios. Ca excepție de fond inadmisibilitatea poate fi invocată și de instanță din oficiu, însă, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și pentru respectarea principiului contradictorialității care guvernează procesul civil român și în vederea aplicării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru asigurarea unui proces echitabil, judecătorul trebuie să pună în dezbaterea părților această excepție.

În cauza prezentă, excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată din oficiu de către instanță, prin încheierea din data de 1 noiembrie 2010 și, ulterior, de către pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinare, dar nu a mai fost pusă în discuția părților. Înalta Curte, constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților, sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. În prezentul dosar, în faza de recurs, recurentul-reclamant a depus la dosar un set de înscrisuri, printre care copie de pe decizia de preaviz nr. 22 din 31 august 2010 (fila 10 dosar recurs) și contestația formulată împotriva acestei decizii la data de 10 septembrie 2010 (filele 11-12 dosar recurs), din toate documentele depuse rezultând îndeplinirea procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, rezultă fără putință de tăgadă că recurentul-reclamant U.L., cu respectarea dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, a îndeplinit procedura prealabilă anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care a avut loc la data de 18 octombrie 2010. Astfel, în cauză nu poate fi reținută și sancționată ca atare o stare de pasivitate sau de neglijență a recurentului, care să fi sesizat instanța fără a urma procedura prevăzută de lege. Pe de altă parte, se are în vedere și faptul că prima instanță nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei. În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc.

civ. Pe cale de consecință, constatând îndeplinită condiția susmenționată de exercitare a acțiunii în contencios administrativ și întrucât Curtea de Apel, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea recurată este supusă casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei, în raport cu susținerile părților și probatoriul administrat. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va face aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de U.L. împotriva sentinței nr. 52 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.