ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 498/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Satu Mare, anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011, în sensul admiterii contestației împotriva Deciziei nr. 20/2010 și a Procesului verbal de constatare nr. 2672/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a litigiului. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Hotărârea nr. 15/2007, Consiliul Județean Satu Mare a aprobat acordarea unei indemnizații lunare de dispozitiv pentru salariații săi, în procent de 25% din salariul de bază.

Reclamanta a precizat că Hotărârea nr. 15/2007 a fost emisă în temeiul Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 496/2003, ordin ce a fost emis în temeiul art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, considerându-se că se regăsește în categoria „alte sporuri” prevăzute de O.U.G. nr. 92/ 2004 și H.G.R. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare, dar Camera de Conturi a Județului Satu Mare a apreciat că aceste sporuri s-au acordat în baza altor acte normative decât cele menționate în Hotărârea nr. 15/2007 a Consiliului Județean Satu Mare.

Instituția reclamantă a susținut că prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu dispozițiile art. 13 din aceeași lege, reglementează în sensul că sporul de dispozitiv se primește și de către personalul din domeniul administrației publice, iar prin acordarea sporului de dispozitiv nu se încalcă nicio prevedere legală ci, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic, salarial, a personalului din cadrul aceleiași autorități. Cu privire la Decizia nr. 37 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, reclamanta a susținut că lămurirea prevederilor art. 13 și 47 din Legea nr. 138/1999, în sensul stabilirii beneficiarilor indemnizației de dispozitiv care nu pot fi asimilați cu cei care lucrează în administrația publică locală, produce efecte juridice numai pentru raporturile juridice administrative de după data publicării ei în M. Of.

Autoritatea reclamantă a mai arătat că H.C.J. nr. 15/2007 nu a fost atacată în contencios administrativ de Prefectul Județului Satu Mare, drept urmare nu au existat motive temeinice pentru care semnatarii acordului sau contractului colectiv de muncă să nu pună în aplicare prevederile acestor documente. Cu privire la acordarea sporului de control evidență, autoritatea reclamantă a arătat, în esență, că acest drept face parte din categoria altor drepturi pe care ordonatorul de credite o poate acorda personalului, dacă are aprobat bugetul cu această destinație, fiind menționat și în prevederile pct. 3 din Anexa 3 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 496 din 28 iulie 2003 privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului de Interne nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar și civil din Ministerul de Interne.

Cu privire la cererea de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condițiile de fond ale admisibilității cererii, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Satu Mare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Sentința nr. 85/CA/2011 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Satu Mare și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceeași parte.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, în perioada 14 iunie 2010 - 16 iulie 2010, s-a efectuat la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare auditul financiar asupra contului de execuție bugetară pe anul 2009, în urma căruia s-au constatat abaterile consemnate în Procesul-verbal de constatare înregistrat la Camera de Conturi Satu Mare sub nr. 882 din 16 iulie 2010 și la entitatea auditată sub nr. 2672 din 16 iulie 2010, iar, prin Decizia nr. 20 din 13 august 2010, s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului, recuperarea acestuia, precum și suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar.

Plata acestor sporuri și prime s-a făcut în baza acordului Colectiv de muncă nr. 412 din 14 februarie 2008, respectiv nr. 2767 din 30 iunie 2009 pentru funcționarii publici, în baza Contractului colectiv de muncă nr. 2981 din 03 noiembrie 2008 pentru personalul contractual, respectiv Hotărârea Consiliului Județean Satu Mare nr. 15 din 31 ianuarie 2007. Examinând prevederile legale ce reglementează acordarea indemnizației de dispozitiv, Curtea a reținut dispozițiile art. 13 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază”, iar potrivit art. 1 din aceeași lege, dispozițiile acesteia se aplică „personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției”.

Având în vedere și prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislația aplicabilă în sectorul bugetar și de unele drepturi salariale prevăzute în prezenta lege”, instanța de fond a constatat că sporul de dispozitiv este prevăzut doar pentru personalul militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției, iar acordarea acestuia unei alte categorii de salariați este nelegală.

Totodată, prima instanță a reținut că serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor nu se încadrează în instituțiile publice la care se referă dispozițiile cuprinse în Legea nr. 138/1999, deoarece nu sunt instituții publice nici de apărare națională, nici de ordine publică, nici de siguranță națională, așa cum rezultă din cuprinsul O.G. nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor. În ceea ce privește invocarea Hotărârii nr. 15/2007 a Consiliului Județean Satu Mare ca și temei juridic pentru acordarea sporului de dispozitiv, judecătorul fondului a constatat că prevederile legale invocate în preambulul acestei hotărâri nu reglementează sporul de dispozitiv pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Direcției Generale de Evidență a Persoanelor și ca atare, această hotărâre nu are suport legal.

Pe de altă parte, Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare în anul 2009, prevăd că salariul funcționarilor publici este compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar dispozițiile art. 31 alin. (2) și (3) din aceeași lege prevăd că funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii, iar salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Având în vedere că, pentru anul 2009, salarizarea funcționarilor publici era prevăzută în O.G.

nr. 9/2008 care nu reglementează acordarea sporului de dispozitiv, iar drepturile salariale ale personalului contractual din sectorul bugetar au fost reglementate de O.G. nr. 10/2008, instanța de fond a reținut că atât funcționarii publici, cât și personalul contractual din sectorul bugetar sunt salarizați exclusiv în baza dispozițiilor legale, iar acordarea altor sporuri și prime nereglementate în dispozițiile legale, este nelegală. În acest context, a reținut prima instanță, Curtea de Conturi, în mod corect, a constatat că acordarea sporului de dispozitiv și a celorlalte drepturi salariale de la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 8 din decizie a fost nelegală. În ceea ce privește acordarea sporului de control evidență, Curtea de Apel a apreciat că și acordarea acestuia este nelegală, întrucât Ordinul M.A.I.

nr. 426/2003 cuprinde modificări și completări ale ordinului M.A.I. nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar și civil din Ministerul de Interne, iar dispozițiile legale care reglementează acest domeniu sunt cuprinse în Legea nr. 138/1999, dispoziții care nu sunt aplicabile pentru D.G.E.P. în situația în care salariații Serviciului Public Comunitar de Evidență a Persoanelor nu sunt transferați din structuri M.A.I. Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că, indiferent că sunt în vigoare contractul colectiv de muncă, acordul colectiv de muncă și hotărârea emisă de Consiliul Județean Satu Mare pentru acordarea sporurilor și premiilor în litigiu, Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011, Decizia nr. 20/2010 și Procesul-verbal de constatare au fost emise legal de către Curtea de Conturi, în virtutea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 94/1992 și Regulament.

În ceea ce privește cererea de suspendare, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită una din condițiile expres prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv condiția pagubei iminente, întrucât prin obligarea reclamantei la executarea măsurilor dispuse prin actele administrative contestate nu se produce un prejudiciu în sarcina acesteia, dimpotrivă, aceasta are interes să recupereze aceste sume care aparțin bugetului local. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente și, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este competentă să soluționeze cauza în baza pct. 228 din Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, deși avea obligația să își verifice competența în raport de dispozițiile legale incidente.

Se arată că doar prin legi organice și legi speciale se stabilește competența materială și teritorială a instanțelor judecătorești din România, astfel că Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, care stabilește reguli în acest domeniu, respectiv în ceea ce privește competența instanțelor judecătorești specializate în judecarea litigiilor rezultate din activitatea Curții de Conturi, contravine dispozițiilor art. 140 din Constituția României cât și Legii nr. 24/2000.Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fapt care atrage casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare instanței competente potrivit Legii nr. 554/2004. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii. Se menționează, în esență, că l-a pronunțarea sentinței recurate nu s-a ținut seama de principiul securității și stabilității raporturilor juridice civile, că legea civilă dispune numai pentru viitor și nici de faptul că dreptul la negocieri colective este garantat prin Constituție, fiind astfel obligatorii convențiile încheiate, implicit H.C.J. nr. 15/2007. Intimata-pârâtă, Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a fost competentă să soluționeze cauza iar pe fond, hotărârea recurată este legală și temeinică.

3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul recurentei-reclamante prin prima motivelor invocate, a apărărilor formulate, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de dispozițiile legale incidente în cauză, apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente. Este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011 Curții de Conturi a României, a Deciziei nr. 20/2010 și a Procesului-verbal de constatare nr. 2672/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a litigiului, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/ 2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 20/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare a fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011 de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Satu Mare, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența teritorială revine aceleiași instanțe. În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6 1 ), art. 313 C. proc.

civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare, secția contencios administrativ și fiscal. Această soluție face de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare împotriva Sentinței nr. 85/CA/2011 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu Mare, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012. Procesat de GGC - LM