ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 498/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 498/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de

Conturi Satu Mare, anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011, în sensul

admiterii contestației împotriva Deciziei nr. 20/2010 și a Procesului verbal de

constatare nr. 2672/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea

executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a

litigiului.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Hotărârea nr. 15/2007, Consiliul

Județean Satu Mare a aprobat acordarea unei indemnizații lunare de dispozitiv

pentru salariații săi, în procent de 25% din salariul de bază.

Reclamanta a precizat

că Hotărârea nr. 15/2007 a fost emisă în temeiul Ordinului Ministrului

Administrației și Internelor nr. 496/2003, ordin ce a fost emis în temeiul art.

9 alin. (4) din O.U.G. nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Administrației și Internelor, considerându-se că se regăsește în

categoria „alte sporuri” prevăzute de O.U.G. nr. 92/ 2004 și H.G.R. nr.

281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare, dar

Camera de Conturi a Județului Satu Mare a apreciat că aceste sporuri s-au

acordat în baza altor acte normative decât cele menționate în Hotărârea nr.

15/2007 a Consiliului Județean Satu Mare.

Instituția reclamantă

a susținut că prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu

dispozițiile art. 13 din aceeași lege, reglementează în sensul că sporul de

dispozitiv se primește și de către personalul din domeniul administrației

publice, iar prin acordarea sporului de dispozitiv nu se încalcă nicio

prevedere legală ci, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic,

salarial, a personalului din cadrul aceleiași autorități.

Cu privire la Decizia

nr. 37 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii, reclamanta a susținut că

lămurirea prevederilor art. 13 și 47 din Legea nr. 138/1999, în sensul

stabilirii beneficiarilor indemnizației de dispozitiv care nu pot fi asimilați

cu cei care lucrează în administrația publică locală, produce efecte juridice

numai pentru raporturile juridice administrative de după data publicării ei în

M. Of.

Autoritatea

reclamantă a mai arătat că H.C.J. nr. 15/2007 nu a fost atacată în contencios

administrativ de Prefectul Județului Satu Mare, drept urmare nu au existat motive

temeinice pentru care semnatarii acordului sau contractului colectiv de muncă

să nu pună în aplicare prevederile acestor documente.

Cu privire la

acordarea sporului de control evidență, autoritatea reclamantă a arătat, în

esență, că acest drept face parte din categoria altor drepturi pe care

ordonatorul de credite o poate acorda personalului, dacă are aprobat bugetul cu

această destinație, fiind menționat și în prevederile pct. 3 din Anexa 3 din

Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 496 din 28 iulie 2003

privind modificarea și completarea Ordinului Ministrului de Interne nr.

275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea

personalului militar și civil din Ministerul de Interne.

Cu privire la cererea

de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condițiile de fond ale

admisibilității cererii, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii

unei pagube.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Satu

Mare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr.

85/CA/2011 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare, în

contradictoriu cu pârâta cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de

Conturi Satu Mare și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată

de reclamantă în contradictoriu cu aceeași parte.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

în perioada 14 iunie 2010 - 16 iulie 2010, s-a efectuat la Direcția Generală de

Evidență a Persoanelor Satu Mare auditul financiar asupra contului de execuție

bugetară pe anul 2009, în urma căruia s-au constatat abaterile consemnate în

Procesul-verbal de constatare înregistrat la Camera de Conturi Satu Mare sub

nr. 882 din 16 iulie 2010 și la entitatea auditată sub nr. 2672 din 16 iulie

2010, iar, prin Decizia nr. 20 din 13 august 2010, s-a dispus stabilirea

întinderii prejudiciului, recuperarea acestuia, precum și suspendarea aplicării

măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul salarizării

personalului din sectorul bugetar.

Plata acestor sporuri

și prime s-a făcut în baza acordului Colectiv de muncă nr. 412 din 14 februarie

2008, respectiv nr. 2767 din 30 iunie 2009 pentru funcționarii publici, în baza

Contractului colectiv de muncă nr. 2981 din 03 noiembrie 2008 pentru personalul

contractual, respectiv Hotărârea Consiliului Județean Satu Mare nr. 15 din 31

ianuarie 2007.

Examinând prevederile

legale ce reglementează acordarea indemnizației de dispozitiv, Curtea a reținut

dispozițiile art. 13 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „cadrele militare

în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili

beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție,

solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv

din salariul de bază”, iar potrivit art. 1 din aceeași lege, dispozițiile

acesteia se aplică „personalului militar și civil din cadrul Ministerului

Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații,

Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază,

Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției”.

Având în vedere și

prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „personalul civil

din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile

salariale reglementate în legislația aplicabilă în sectorul bugetar și de unele

drepturi salariale prevăzute în prezenta lege”, instanța de fond a constatat că

sporul de dispozitiv este prevăzut doar pentru personalul militar și civil din

cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului

Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de

Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului

Justiției, iar acordarea acestuia unei alte categorii de salariați este

nelegală.

Totodată, prima

instanță a reținut că serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor

nu se încadrează în instituțiile publice la care se referă dispozițiile

cuprinse în Legea nr. 138/1999, deoarece nu sunt instituții publice nici de

apărare națională, nici de ordine publică, nici de siguranță națională, așa cum

rezultă din cuprinsul O.G. nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și

funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor.

În ceea ce privește

invocarea Hotărârii nr. 15/2007 a Consiliului Județean Satu Mare ca și temei

juridic pentru acordarea sporului de dispozitiv, judecătorul fondului a

constatat că prevederile legale invocate în preambulul acestei hotărâri nu

reglementează sporul de dispozitiv pentru funcționarii publici și personalul

contractual din cadrul Direcției Generale de Evidență a Persoanelor și ca

atare, această hotărâre nu are suport legal.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr.

188/1999, în forma în vigoare în anul 2009, prevăd că salariul funcționarilor

publici este compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă,

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar

dispozițiile art. 31 alin. (2) și (3) din aceeași lege prevăd că funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii,

iar salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii

publici.

Având în vedere că,

pentru anul 2009, salarizarea funcționarilor publici era prevăzută în O.G. nr.

9/2008 care nu reglementează acordarea sporului de dispozitiv, iar drepturile

salariale ale personalului contractual din sectorul bugetar au fost

reglementate de O.G. nr. 10/2008, instanța de fond a reținut că atât

funcționarii publici, cât și personalul contractual din sectorul bugetar sunt

salarizați exclusiv în baza dispozițiilor legale, iar acordarea altor sporuri

și prime nereglementate în dispozițiile legale, este nelegală.

În acest context, a

reținut prima instanță, Curtea de Conturi, în mod corect, a constatat că

acordarea sporului de dispozitiv și a celorlalte drepturi salariale de la pct.

2, 3, 4, 5, 7, 8 din decizie a fost nelegală.

În ceea ce privește

acordarea sporului de control evidență, Curtea de Apel a apreciat că și

acordarea acestuia este nelegală, întrucât Ordinul M.A.I. nr. 426/2003 cuprinde

modificări și completări ale ordinului M.A.I. nr. 275/2002 pentru aplicarea

prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar și civil

din Ministerul de Interne, iar dispozițiile legale care reglementează acest

domeniu sunt cuprinse în Legea nr. 138/1999, dispoziții care nu sunt aplicabile

pentru D.G.E.P. în situația în care salariații Serviciului Public Comunitar de

Evidență a Persoanelor nu sunt transferați din structuri M.A.I.

Pe cale de

consecință, instanța de fond a apreciat că, indiferent că sunt în vigoare

contractul colectiv de muncă, acordul colectiv de muncă și hotărârea emisă de

Consiliul Județean Satu Mare pentru acordarea sporurilor și premiilor în

litigiu, Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011, Decizia nr. 20/2010 și

Procesul-verbal de constatare au fost emise legal de către Curtea de Conturi,

în virtutea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 94/1992 și Regulament.

În ceea ce privește

cererea de suspendare, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită una din

condițiile expres prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ,

respectiv condiția pagubei iminente, întrucât prin obligarea reclamantei la

executarea măsurilor dispuse prin actele administrative contestate nu se

produce un prejudiciu în sarcina acesteia, dimpotrivă, aceasta are interes să

recupereze aceste sume care aparțin bugetului local.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 și ale art. 304

1

C.

proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea

cauzei spre soluționare instanței competente și, în subsidiar, modificarea

sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, referitor la motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,recurenta susține că în

mod greșit instanța de fond a reținut că este competentă să soluționeze cauza

în baza pct. 228 din Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, deși avea

obligația să își verifice competența în raport de dispozițiile legale

incidente.

Se arată că doar prin

legi organice și legi speciale se stabilește competența materială și

teritorială a instanțelor judecătorești din România, astfel că Hotărârea Curții

de Conturi nr. 130/2010, care stabilește reguli în acest domeniu, respectiv în

ceea ce privește competența instanțelor judecătorești specializate în judecarea

litigiilor rezultate din activitatea Curții de Conturi, contravine dispozițiilor

art. 140 din Constituția României cât și Legii nr. 24/2000.Prin urmare,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine

publică a altei instanțe, fapt care atrage casarea acesteia cu trimiterea spre

rejudecare instanței competente potrivit Legii nr. 554/2004.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii.

Se menționează, în

esență, că l-a pronunțarea sentinței recurate nu s-a ținut seama de principiul

securității și stabilității raporturilor juridice civile, că legea civilă

dispune numai pentru viitor și nici de faptul că dreptul la negocieri colective

este garantat prin Constituție, fiind astfel obligatorii convențiile încheiate,

implicit H.C.J. nr. 15/2007.

Intimata-pârâtă,

Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a fost

competentă să soluționeze cauza iar pe fond, hotărârea recurată este legală și

temeinică.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul recurentei-reclamante prin prima motivelor invocate, a

apărărilor formulate, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de

dispozițiile legale incidente în cauză, apreciază că acesta este fondat, pentru

următoarele considerente.

Este fondat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea

s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011 Curții de Conturi a

României, a Deciziei nr. 20/2010 și a Procesului-verbal de constatare nr.

2672/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea

executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a

litigiului, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.

130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea

I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se

poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi,

respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a

cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ

care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie

care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică

centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul

împotriva Sentinței civile nr. 112/ 2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a

admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor

pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de

Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la

competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză,

contestația împotriva Deciziei nr. 20/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare a

fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011 de Curtea

de Conturi, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că

revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Satu Mare, secția contencios

administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 10

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența teritorială revine aceleiași instanțe.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6

1

),

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr.

554/2004,cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul

formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului Satu Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală de Evidență a Persoanelor Satu Mare împotriva

Sentinței nr. 85/CA/2011 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu Mare,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat

de GGC - LM