ÎCCJ, decizie (scj.ro #84792)

Contestarea legalității măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene. Instanța competentă material să judece litigiul. Legea nr.554/2004, art.10 alin.1 Codul de procedură civilă, art. 2 Potrivit dispozițiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport cu dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei îi revine tribunalului – Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației - care se substituie astfel deciziei structurii județene - competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel – Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

Decizia nr. 499 din 2 februarie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu Mare, anularea în totalitate a Încheierii nr.VI.32 din 01.02.2011 în sensul admiterii contestației împotriva Deciziei nr.21/ 2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/201 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin acordarea sporului de dispozitiv, nu se încalcă nicio prevedere legală, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic și salarial a personalului din cadrul aceleiași autorități publice, indemnizația de dispozitiv fiind acordată cu respectarea prevederilor art.41 alin.5 din Constituția României, a prevederilor art.236 din Codul muncii, a OMAI nr.496/2003 și a art.91 din Legea administrației publice locale nr.215/2001, republicată. Cu privire la Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, reclamantul a susținut că aceasta produce efecte juridice numai pentru viitor, potrivit art.15 alin.2 din Constituția României.

Instituția reclamantă a mai arătat că acordarea indemnizației de dispozitiv a fost reglementată prin HCJ nr.16/2007, hotărâre care nu a fost atacată în contencios administrativ de Prefectul Județului Satu Mare . Cu privire la nerespectarea reglementărilor legale în efectuarea cheltuielilor de personal – drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, prima de vacanță și ajutor de îmbrăcăminte, reclamantul a susținut că aceste cheltuieli s-au realizat în baza contractului colectiv de muncă nr.331 din 30.04.2009 încheiat la nivelul Consiliului Județean Satu Mare, prin care au fost stabilite drepturi care intră în categoria „alte adaosuri” ce fac parte din salariul specificat în contractul individual de muncă, conform art.155 din Codul muncii.

Pe de altă parte, reclamantul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fiind realizată în mod greșit nominalizarea persoanelor cu atribuții în domeniile în care s-au stabilit abateri, precizate în Procesul verbal de constatare nr.254/2001, deoarece prin HCJ nr.16/2007 a fost stabilită acordarea sporului de dispozitiv, ca urmare a exprimării voinței consilierilor județeni. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei contestate, instituția reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea de intervenție accesorie formulată, Sindicatul P Satu Mare a solicitat admiterea acțiunii, în sensul anulării Încheierii de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr.21/ 2010 a Camerei de Conturi Satu Mare și anulării Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare. Prin Sentința nr.93/2011-CA din 08 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare a actelor administrative formulată de reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu Mare, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării actelor administrative formulată de reclamant și a respins cererea de intervenție formulată de Sindicatul P Satu Mare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin Încheierea nr.VI.32/01.02.2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României, a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare.

Prin decizia contestată, organele de control au constatat mai multe abateri ce au fost consemnate în procesul-verbal menționat, încheiat în urma auditului financiar al contului de execuție pe anul 2009 efectuat la Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare, stabilindu-se că, prin plata fără temei a unor sume de bani, s-a creat în anul 2009 un prejudiciu bugetului reclamantului, astfel încât s-a dispus recuperarea sumelor reprezentând indemnizația lunară de dispozitiv, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, primele de vacanță și ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte.

Curtea de Apel a înlăturat apărarea reclamantului în sensul că indemnizația de dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, având în vedere că, prin Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că această indemnizație se acordă numai funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și personalului ce își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial anterior transferului sau detașării din cadrul fostului Minister de Interne, ceea ce nu este cazul personalului contractual din cadrul autorității reclamante.

Totodată, prima instanță a apreciat că afirmația, potrivit căreia Curtea de Conturi ar trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de muncă sau să invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu județean în temeiul cărora s-au acordat, nu poate fi reținută, întrucât organul de audit are menirea de a constata abaterile de la legalitate și regularitate și de a dispune luarea măsurilor de remediere ce se impun pentru restabilirea legalității.

În cauză, a reținut judecătorul fondului, atât sumele acordate cu titlu de indemnizație de dispozitiv, cât și cele privind drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, primele de vacanță, precum și ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, neputând fi reținută susținerea reclamantului că acestea s-ar încadra în categoria „alte adaosuri”, altele decât cele a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege, nefiind în intenția legiuitorului de a lăsa la latitudinea salariaților sau a altor autorități decât cea legislativă, competența stabilirii drepturilor salariale, aceasta fiind, de fapt, calea prin care s-ar crea inechitățile și convulsiile sociale la care se referă reclamantul.

Față de soluția pronunțată asupra acțiunii principale, Curtea a respins cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul Sindicatul P și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării actelor administrative. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.3 și 9 și ale art.304 1 din Codul de procedură civilă, solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente și, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 punctul 3 din Codul de procedură civilă, recurentul susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este competentă să soluționeze cauza în baza pct.228 din Hotărârea Curții de Conturi nr.130/2010, deși avea obligația să își verifice competența în raport de dispozițiile legale incidente. Se arată că doar prin legi organice și legi speciale se stabilește competența materială și teritorială a instanțelor judecătorești din România, astfel că Hotărârea Curții de Conturi nr.130/2010, care stabilește reguli în acest domeniu, respectiv în ceea ce privește competența instanțelor judecătorești specializate în judecarea litigiilor rezultate din activitatea Curții de Conturi, contravine dispozițiilor art.140 din Constituția României cât și Legii nr.24/2000.

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fapt care atrage casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare instanței competente potrivit Legii nr.554/2004, respectiv Tribunalului Satu Mare – Secția contencios administrativ și fiscal. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurentul susține că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii. Se menționează, în esență, că l-a pronunțarea sentinței recurate nu s-a ținut seama de principiul securității și stabilității raporturilor juridice civile, că legea civilă dispune numai pentru viitor și nici de faptul că dreptul la negocieri colective este garantat prin Constituție, fiind astfel obligatorii convențiile încheiate, implicit H.C.J.

nr.16/2007. Intimata-pârâtă, Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a fost competentă să soluționeze cauza, iar pe fond, hotărârea recurată este legală și temeinică. Soluția instanței de recurs Este fondat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în tot a Încheierii nr.VI.32/2011 Curții de Conturi a României, a Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a litigiului, conform art.15 din Legea nr.554/2004.

Potrivit art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art.2 alin.1 lit.c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.130/2010 publicată în M.Of. al României nr.832 din 13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art.227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art.228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.130/2010, sunt contrare prevederilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art.10 alin.1 din Legea nr.554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de procedură civilă, stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului – Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel – Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr.4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr.112/ 2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct.228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a aceleiași instanțe s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare a fost respinsă integral prin Încheierea nr.VI.32 01.02.2011 de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Satu Mare – Secția contencios administrativ și fiscal . Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei. Potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004,cu modificările și completările ulterioare, competența teritorială revine aceleiași instanțe. Pentru toate aceste motive, recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare – Secția contencios administrativ și fiscal.