ÎCCJ, decizie (scj.ro #84792)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84792) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contestarea legalității
măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene. Instanța competentă
material să judece litigiul.
Legea
nr.554/2004, art.10 alin.1
Codul
de procedură civilă, art. 2
Potrivit
dispozițiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și
desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea
actelor de control rezultate din aceste activități, împotriva măsurilor dispuse
prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen
de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea
ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor
devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de
Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial
contestația”.
În raport cu
dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de
procedură civilă, în cazul în care se respinge total sau parțial contestația
împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, competența materială de
soluționare a cauzei îi revine tribunalului – Secția contencios administrativ
și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o
structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană. În
cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea
contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de
structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare
a contestației - care se substituie astfel deciziei structurii județene -
competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel – Secția
contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul
administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge
raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o
comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate
publică centrală.
Decizia nr. 499 din 2
februarie 2012
Prin cererea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantul Serviciul Public de
Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu
Mare, anularea în totalitate a Încheierii nr.VI.32 din 01.02.2011 în sensul
admiterii contestației împotriva Deciziei nr.21/ 2010 și a Procesului verbal de
constatare nr.254/201 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea
executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a
litigiului.
În
motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin acordarea sporului de
dispozitiv, nu se încalcă nicio prevedere legală, dimpotrivă, se asigură
egalitatea de tratament economic și salarial a personalului din cadrul
aceleiași autorități publice, indemnizația de dispozitiv fiind acordată cu
respectarea prevederilor art.41 alin.5 din Constituția României, a prevederilor
art.236 din Codul muncii, a OMAI nr.496/2003 și a art.91 din Legea
administrației publice locale nr.215/2001, republicată.
Cu
privire la Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, reclamantul a
susținut că aceasta produce efecte juridice numai pentru viitor, potrivit art.15
alin.2 din Constituția României.
Instituția
reclamantă a mai arătat că acordarea indemnizației de dispozitiv a fost
reglementată prin HCJ nr.16/2007, hotărâre care nu a fost atacată în contencios
administrativ de Prefectul Județului Satu Mare .
Cu privire
la nerespectarea reglementărilor legale în efectuarea cheltuielilor de personal
– drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, prima de
vacanță și ajutor de îmbrăcăminte, reclamantul a susținut că aceste cheltuieli
s-au realizat în baza contractului colectiv de muncă nr.331 din 30.04.2009
încheiat la nivelul Consiliului Județean Satu Mare, prin care au fost
stabilite drepturi care intră în categoria „alte adaosuri” ce fac parte din
salariul specificat în contractul individual de muncă, conform art.155 din
Codul muncii.
Pe de altă parte, reclamantul a apreciat că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fiind realizată în
mod greșit nominalizarea persoanelor cu atribuții în domeniile în care s-au
stabilit abateri, precizate în Procesul verbal de constatare nr.254/2001,
deoarece prin HCJ nr.16/2007 a fost stabilită acordarea sporului de
dispozitiv, ca urmare a exprimării voinței consilierilor județeni.
În ceea
ce privește cererea de suspendare a executării deciziei contestate, instituția
reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a
cererii, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.
Prin
întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a
solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin
cererea de intervenție accesorie formulată, Sindicatul P Satu Mare a solicitat
admiterea acțiunii, în sensul anulării Încheierii de soluționare a contestației
formulate împotriva Deciziei nr.21/ 2010 a Camerei de Conturi Satu Mare și anulării Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare.
Prin
Sentința nr.93/2011-CA din 08 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea - Secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de
anulare a actelor administrative formulată de reclamantul Serviciul Public de
Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare, în contradictoriu cu
pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu Mare, a respins ca
rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării actelor administrative
formulată de reclamant și a respins cererea de intervenție formulată de
Sindicatul P Satu Mare.
Pentru
a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt
potrivit căreia, prin Încheierea nr.VI.32/01.02.2011 emisă de pârâta Curtea de
Conturi a României, a fost respinsă contestația formulată de reclamant
împotriva Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/2010
emise de Camera de Conturi Satu Mare.
Prin
decizia contestată, organele de control au constatat mai multe abateri ce au
fost consemnate în procesul-verbal menționat, încheiat în urma auditului
financiar al contului de execuție pe anul 2009 efectuat la Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Județului Satu Mare, stabilindu-se că,
prin plata fără temei a unor sume de bani, s-a creat în anul 2009 un prejudiciu
bugetului reclamantului, astfel încât s-a dispus recuperarea sumelor
reprezentând indemnizația lunară de dispozitiv, drepturi speciale pentru
menținerea sănătății și securității muncii, primele de vacanță și ajutorul
financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte.
Curtea
de Apel a înlăturat apărarea reclamantului în sensul că indemnizația de
dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, având în vedere
că, prin Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, s-a stabilit că această indemnizație se acordă numai funcționarilor
publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în
instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice
centrale din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și
personalului ce își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din
subordinea consiliilor locale și a prefecturilor, care au beneficiat de acest
drept salarial anterior transferului sau detașării din cadrul fostului Minister
de Interne, ceea ce nu este cazul personalului contractual din cadrul
autorității reclamante.
Totodată,
prima instanță a apreciat că afirmația, potrivit căreia Curtea de Conturi ar
trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de muncă sau să
invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu județean în temeiul cărora s-au
acordat, nu poate fi reținută, întrucât organul de audit are menirea de a
constata abaterile de la legalitate și regularitate și de a dispune luarea
măsurilor de remediere ce se impun pentru restabilirea legalității.
În
cauză, a reținut judecătorul fondului, atât sumele acordate cu titlu de
indemnizație de dispozitiv, cât și cele privind drepturile speciale pentru
menținerea sănătății și securității muncii, primele de vacanță, precum și
ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu
încălcarea dispozițiilor legale în materie, neputând fi reținută susținerea
reclamantului că acestea s-ar încadra în categoria „alte adaosuri”, altele
decât cele a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege, nefiind în
intenția legiuitorului de a lăsa la latitudinea salariaților sau a altor autorități
decât cea legislativă, competența stabilirii drepturilor salariale, aceasta
fiind, de fapt, calea prin care s-ar crea inechitățile și convulsiile sociale
la care se referă reclamantul.
Față de
soluția pronunțată asupra acțiunii principale, Curtea a respins cererea de
intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul Sindicatul P
și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării actelor
administrative.
Împotriva
acestei hotărâri, reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial
al Județului Satu Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.3 și 9 și ale
art.304
1
din Codul de procedură civilă, solicitând, în principal,
casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței
competente și, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii
de chemare în judecată.
În
motivarea căii de atac, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art.304
punctul 3 din Codul de procedură civilă, recurentul susține că în mod greșit
instanța de fond a reținut că este competentă să soluționeze cauza în baza
pct.228 din Hotărârea Curții de Conturi nr.130/2010, deși avea obligația să își
verifice competența în raport de dispozițiile legale incidente.
Se
arată că doar prin legi organice și legi speciale se stabilește competența
materială și teritorială a instanțelor judecătorești din România, astfel că
Hotărârea Curții de Conturi nr.130/2010, care stabilește reguli în acest
domeniu, respectiv în ceea ce privește competența instanțelor judecătorești
specializate în judecarea litigiilor rezultate din activitatea Curții de
Conturi, contravine dispozițiilor art.140 din Constituția României cât și Legii
nr.24/2000. Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea
competenței de ordine publică a altei instanțe, fapt care atrage casarea
acesteia cu trimiterea spre rejudecare instanței competente potrivit Legii
nr.554/2004, respectiv Tribunalului Satu Mare – Secția contencios administrativ
și fiscal.
În
susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 din Codul de
procedură civilă, recurentul susține că hotărârea instanței de fond este dată
cu aplicarea greșită a legii.
Se
menționează, în esență, că l-a pronunțarea sentinței recurate nu s-a ținut
seama de principiul securității și stabilității raporturilor juridice civile,
că legea civilă dispune numai pentru viitor și nici de faptul că dreptul la
negocieri colective este garantat prin Constituție, fiind astfel obligatorii
convențiile încheiate, implicit H.C.J. nr.16/2007.
Intimata-pârâtă,
Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a fost
competentă să soluționeze cauza, iar pe fond, hotărârea recurată este legală și
temeinică.
Soluția
instanței de recurs
Este
fondat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 din Codul de procedură
civilă, potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine
publică a altei instanțe.
În
raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de
chemare în judecată îl constituie anularea în tot a Încheierii nr.VI.32/2011
Curții de Conturi a României, a Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de
constatare nr.254/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum și
suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea
irevocabilă a litigiului, conform art.15 din Legea nr.554/2004.
Potrivit
art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 cu modificările și completările
ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul
unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în
regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a
executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi
juridice”.
În raport de
obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art.2 alin.1 lit.c)
menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și
care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios
administrativ.
Potrivit
dispozițiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și
desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea
actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea
Plenului nr.130/2010 publicată în M.Of. al României nr.832 din 13.12.2010,
Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene
se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația
executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a
Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării
încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se
respinge integral sau parțial contestația”.
În raport de
dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce
efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii
Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,
acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura
juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art.2
alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Este adevărat că
regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor
structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art.227 că
împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,
conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios
administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit
art.228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării
formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de
comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios
administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială
se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului
administrativ”.
Referindu-se
la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art.10
alin.1 din Legea nr.554/2004, prevăd că: „Litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și
județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se
soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,
precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în
fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,
dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat
fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de
soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie
obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a
Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.
Dispozițiile
art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi
nr.130/2010, sunt contrare prevederilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004,
care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv
în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.
De la
dreptul comun prevăzut de art.10 alin.1 din Legea nr.554/ 2004, se poate deroga
doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.130/2010 nu intră în
categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența
materială în raport de dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu
modificările și completările ulterioare.
În
concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de
dispozițiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de
procedură civilă, stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial
contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența
materială de soluționare a cauzei tribunalului – Secția contencios
administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ
emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică
județeană.
În
cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea
contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de
structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare
a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene,
competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel – Secția
contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul
administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge
raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o
comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate
publică centrală.
În altă
ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate
produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia
nr.4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
- Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.259/32/2011, a
fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr.112/ 2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea
dispozițiilor pct.228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului
Curții de Conturi nr.130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire
la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, și
prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a aceleiași instanțe s-a constatat
nelegalitatea acelorași dispoziții.
Cum în
cauză, contestația împotriva Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu
Mare a fost respinsă integral prin Încheierea nr.VI.32 01.02.2011 de Curtea de
Conturi a României, Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține
că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Satu Mare – Secția
contencios administrativ și fiscal
.
Prin
urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența
materială de soluționare a cauzei.
Potrivit
art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004,cu modificările și completările ulterioare,
competența teritorială revine aceleiași instanțe.
Pentru
toate aceste motive, recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată iar
cauza a fost trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Satu Mare –
Secția contencios administrativ și fiscal.