ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1755/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată în fața Curții de Apel Pitești, ca urmare a declinării de la Tribunalul Prahova, reclamanții M.F. și M.V. au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Prefectura Județului Argeș, Primăria comunei M. și pe Primarul acesteia, solicitând obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să soluționeze notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 și să le acorde despăgubirile prevăzute prin dispoziția Primarului comunei M. din 22 aprilie 2008. În motivarea cererii reclamanții au arătat că au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de despăgubiri pentru un „imobil compus din gater mobil și un circular”, situat în comuna M., punctul V.B., imobil ce a aparținut autorului reclamanților, I.M.

- decedat în anul 1988, și preluat abuziv de regimul comunist în perioada 1952-1956. Primarul comunei M. a emis dispoziția din 22 aprilie 2008 prin care a recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii. Dispoziția, avizată favorabil pentru legalitate de Prefect, a fost înaintată de acesta din urmă la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împreună cu dosarul de despăgubiri, pentru soluționare. Pârâta Autoritateta Națională pentru Restituirea Proprietăților, însă, cu adresa din 27 august 2009, a returnat dosarul la Prefectură, iar Prefectura l-a înapoiat Primăriei M. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a motivat restituirea prin invocarea art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că măsurile reparatorii nu pot fi acordate pentru bunuri care nu mai există, cum este cazul bunurilor reclamanților.

La data de 7 iunie 2010, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului, arătând că solicită obligarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să le soluționeze notificarea și să le acorde despăgubirile propuse prin dispoziția Primarului comunei M. din 22 aprilie 2008, iar instanța să anuleze adresa din 27 august 2009, în ceea ce-i privește pe reclamanți, adresă prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a trimis dosarul de despăgubiri spre reanalizare la Primăria M. La data de 28 iunie 2010, reclamanții au precizat din nou cererea de chemare în judecată, de data acesta sub aspectul părților pârâte, arătând că solicită obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.), alături de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, să le soluționeze notificarea și să le acorde despăgubirile propuse prin dispoziția primarului, iar instanța să anuleze adresa din 27 august 2009, în ceea ce-i privește pe reclamanți, adresă emisă de ambele pârâte.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare invocând tardivitatea cererii de precizare a acțiunii prin care a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, lipsa calității sale procesuale pasive, inadmisibilitatea petitului privind anularea adresei din 27 august 2009 și netemeinicia restului cererii reclamanților. În privința lipsei calității procesuale pasive, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că notificarea nu putea fi soluționată decât de Primărie, ceea ce s-a și realizat în speță.

În privința inadmisibilității petitului privind anularea adresei din 27 august 2009, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, printr-o nouă întâmpinare față de precizarea la acțiune au arătat că aceasta nu este un act administrativ, ci este o îndrumare și o recomandare adresată Primăriei comunei M. de a reanaliza notificarea și dosarul reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității formulării cererii de precizare, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Județului Argeș, Primarul comunei M. și Primăria comunei M. și a respins ca atare cererea reclamanților față de acești pârâți; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru soluționarea notificării și respinge ca atare cererea reclamanților cu privire la acest aspect; a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a adresei din 27 august 2009 și a respins ca atare cererea reclamanților față de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub acest aspect; a respins acțiunea formulată de reclamanții M.F.

și M.V., pentru obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la acordarea despăgubirilor. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond nu a dat eficiență inadmisibilității cererii de precizare pentru formularea ei tardivă, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că cererea de precizare a fost depusă în fața Tribunalului la prima zi de înfățișare ca zi în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Pe de altă parte, depunerea precizării se verifică în raport de instanța competentă, care este Curtea de Apel și în fața căreia nu s-au făcut precizări.

Instanța de fond a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura jud. Argeș, Primăria și Primarul comunei M., excepție pe care a admis-o, având în vedere că petitul acțiunii le vizează doar pe pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca autorități implicate în valorificarea notificării și acordarea despăgubirilor, constatând că, prin cererea lor, reclamanții denunță refuzul pârâtelor de a le soluționa notificarea și de a le acorda despăgubiri și solicită obligarea acestora să adopte un act administrativ în acest sens. Prin urmare, dispoziția din 22 aprilie 2008 emisă de Primarul comunei M. a soluționat notificarea reclamanților în maniera permisă de lege în raport de data emiterii ei - adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 - prin propunerea de acordare a despăgubirilor.

În consecință, în privința petitului privind obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluționarea notificării, Curtea de Apel a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestora. În ceea ce privește petitul de anulare a adresei din 27 august 2009, Curtea de Apel a constatat că acesta este inadmisibil, întrucât adresa respectivă nu este un act administrativ care să nască, modifice ori stingă raportul juridic în care reclamanții sunt părți. Prin adresa respectivă, Secretariatul Comisiei Superioare a restituit dosarul reclamanților către Prefectura, cu solicitarea de a fi reexaminată documentația în raport de anumite texte legale.

Un astfel de act nu are puterea de a schimba în vreun fel raportul juridic în care reclamanții sunt părți în virtutea legii și a dispoziției din 22 aprilie 2008, pentru că nu este actul ce neagă dreptul acestora. Actul care poate nega dreptul reclamanților este decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor asupra despăgubirilor. În ceea ce privește petitul referitor la obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să acorde despăgubiri, s-a constatat că nu poate da o astfel de dispoziție pârâtelor mai înainte ca ele însele să emită un act administrativ în care să recunoască ori să nege dreptul reclamanților de a primi despăgubirile respective.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții M.F. și M.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că cererea lor nu a vizat o acțiune în contencios administrativ, ci o obligație de a face, respectiv de a obliga pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la acordarea despăgubirilor propuse de Primăria M., încălcându-se dispozițiile referitoare la competența instanței de a soluționa cererea. Prevederile Legii (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) asigură pârâtei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o poziție „privilegiată”, deoarece, potrivit art. 19 din Lege, numai deciziile adoptate de aceasta pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (7) din Lege, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza raportului de evaluare, va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. În cauza de față nu s-a ajuns la faza de emitere a deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ci la cea reglementată de art. 16 alin (2) - (5) din Legea nr. 247/2005. După cum se poate observa, în aceste faze [reglementate de art. 16 alin. (2) -(5)] legea nu reglementează posibilitatea returnării dosarelor către unitatea învestită să soluționeze verificarea (primăria), dar nici posibilitatea contestării soluțiilor date de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totuși, când litigiile au ajuns în fața instanței de judecată, neclaritatea legii nu justifică nesoluționarea, deoarece judecătorul potrivit art. 3 C. civ., în asemenea situații nu trebuia să refuze judecată. Recurenții mai susțin că, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților are calitate procesuală pasivă și refuzul de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege este supus controlului judecătoresc, în cadrul unei acțiuni civile ce are ca obiect obligația de a face de competența Tribunalului, secția civilă. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. În cauză adresa din 27 august 2009, nu este un act administrativ care să nască, să stingă sau să modifice raporturile juridice dintre reclamanți și pârâți.

De altfel, în motivele de recurs nici nu se subliniază care ar fi motivele pentru care actul contestat este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ modificată. De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâților. În aceste condiții, constatându-se că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate și că este legală și temeinică hotărârea instanței de fond, prin care s-a respins acțiunea reclamanților, se va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.F. și M.V. împotriva sentinței civile nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie 2012.