ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1755/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată în fața Curții de

Apel Pitești, ca urmare a declinării de la Tribunalul Prahova, reclamanții M.F.

și M.V. au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, Prefectura Județului Argeș, Primăria comunei M. și

pe Primarul acesteia, solicitând obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților să soluționeze notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001

și să le acorde despăgubirile prevăzute prin dispoziția Primarului comunei M.

din 22 aprilie 2008.

În motivarea cererii reclamanții

au arătat că au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de

despăgubiri pentru un „imobil compus din gater mobil și un circular”, situat în

comuna M., punctul V.B., imobil ce a aparținut autorului reclamanților, I.M. - decedat

în anul 1988, și preluat abuziv de regimul comunist în perioada 1952-1956.

Primarul comunei M. a

emis dispoziția din 22 aprilie 2008 prin care a recunoscut dreptul reclamanților

de a beneficia de măsuri reparatorii. Dispoziția, avizată favorabil pentru legalitate

de Prefect, a fost înaintată de acesta din urmă la Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților împreună cu dosarul de despăgubiri, pentru soluționare.

Pârâta Autoritateta Națională

pentru Restituirea Proprietăților, însă, cu adresa din 27 august 2009, a returnat

dosarul la Prefectură, iar Prefectura l-a înapoiat Primăriei M. Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților a motivat restituirea prin invocarea art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, arătând că măsurile reparatorii nu pot fi

acordate pentru bunuri care nu mai există, cum este cazul bunurilor reclamanților.

La data de 7 iunie 2010,

reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată sub aspectul obiectului,

arătând că solicită obligarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

să le soluționeze notificarea și să le acorde despăgubirile propuse prin dispoziția

Primarului comunei M. din 22 aprilie 2008, iar instanța să anuleze adresa din

27 august 2009, în ceea ce-i privește pe reclamanți, adresă prin care Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a trimis dosarul de despăgubiri spre

reanalizare la Primăria M.

La data de 28 iunie 2010,

reclamanții au precizat din nou cererea de chemare în judecată, de data acesta sub

aspectul părților pârâte, arătând că solicită obligarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.), alături de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, să le soluționeze notificarea și să le acorde despăgubirile propuse

prin dispoziția primarului, iar instanța să anuleze adresa din 27 august 2009, în

ceea ce-i privește pe reclamanți, adresă emisă de ambele pârâte.

Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare invocând tardivitatea cererii de precizare

a acțiunii prin care a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, lipsa calității

sale procesuale pasive, inadmisibilitatea petitului privind anularea adresei

din 27 august 2009 și netemeinicia restului cererii reclamanților.

În privința lipsei calității

procesuale pasive, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat

că notificarea nu putea fi soluționată decât de Primărie, ceea ce s-a și realizat

în speță.

În privința inadmisibilității

petitului privind anularea adresei din 27 august 2009, pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, printr-o nouă întâmpinare față de precizarea la acțiune au arătat

că aceasta nu este un act administrativ, ci este o îndrumare și o recomandare adresată

Primăriei comunei M. de a reanaliza notificarea și dosarul reclamanților.

Prin sentința civilă

nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității formulării

cererii de precizare, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Județului

Argeș, Primarul comunei M. și Primăria comunei M. și a respins ca atare cererea

reclamanților față de acești pârâți; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru soluționarea notificării și respinge

ca atare cererea reclamanților cu privire la acest aspect; a admis excepția inadmisibilității

cererii de anulare a adresei din 27 august 2009 și a respins ca atare cererea reclamanților

față de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților  și Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub acest aspect; a respins acțiunea formulată

de reclamanții M.F. și M.V., pentru obligarea pârâtelor Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților  și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

la acordarea despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond nu a dat eficiență inadmisibilității cererii de precizare

pentru formularea ei tardivă, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, având în vedere că cererea de precizare a fost depusă în fața Tribunalului

la prima zi de înfățișare ca zi în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Pe de altă parte, depunerea precizării se verifică în raport de instanța competentă,

care este Curtea de Apel și în fața căreia nu s-au făcut precizări.

Instanța de fond a invocat

din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura jud.

Argeș, Primăria și Primarul comunei M., excepție pe care a admis-o, având în vedere

că petitul acțiunii le vizează doar pe pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca autorități

implicate în valorificarea notificării și acordarea despăgubirilor, constatând că,

prin cererea lor, reclamanții denunță refuzul pârâtelor de a le soluționa notificarea

și de a le acorda despăgubiri și solicită obligarea acestora să adopte un act administrativ

în acest sens.

Prin urmare, dispoziția

din 22 aprilie 2008 emisă de Primarul comunei M. a soluționat notificarea reclamanților

în maniera permisă de lege în raport de data emiterii ei - adică după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005 - prin propunerea de acordare a despăgubirilor.

În consecință, în privința

petitului privind obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluționarea notificării,

Curtea de Apel a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestora.

În ceea ce privește petitul

de anulare a adresei din 27 august 2009, Curtea de Apel a constatat că acesta este

inadmisibil, întrucât adresa respectivă nu este un act administrativ care să nască,

modifice ori stingă raportul juridic în care reclamanții sunt părți.

Prin adresa respectivă,

Secretariatul Comisiei Superioare a restituit dosarul reclamanților către Prefectura,

cu solicitarea de a fi reexaminată documentația în raport de anumite texte legale.

Un astfel de act nu are

puterea de a schimba în vreun fel raportul juridic în care reclamanții sunt părți

în virtutea legii și a dispoziției din 22 aprilie 2008, pentru că nu este actul

ce neagă dreptul acestora. Actul care poate nega dreptul reclamanților este decizia

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor asupra despăgubirilor.

În ceea ce privește petitul

referitor la obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să acorde despăgubiri, s-a

constatat că nu poate da o astfel de dispoziție pârâtelor mai înainte ca ele însele

să emită un act administrativ în care să recunoască ori să nege dreptul reclamanților

de a primi despăgubirile respective.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamanții M.F. și M.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că cererea lor nu a vizat o acțiune în contencios administrativ, ci o obligație

de a face, respectiv de a obliga pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la acordarea despăgubirilor

propuse de Primăria M., încălcându-se dispozițiile referitoare la competența instanței

de a soluționa cererea.

Prevederile Legii (Titlul

VII din Legea nr. 247/2005) asigură pârâtei Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor o poziție „privilegiată”, deoarece, potrivit art. 19 din Lege, numai

deciziile adoptate de aceasta pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor

art. 16 alin. (7) din Lege, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în

baza raportului de evaluare, va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlu

de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

În cauza de față nu s-a

ajuns la faza de emitere a deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor ci la cea reglementată de art. 16 alin (2) - (5) din Legea nr. 247/2005.

După cum se poate observa,

în aceste faze [reglementate de art. 16 alin. (2) -(5)] legea nu reglementează posibilitatea

returnării dosarelor către unitatea învestită să soluționeze verificarea (primăria),

dar nici posibilitatea contestării soluțiilor date de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Totuși, când litigiile

au ajuns în fața instanței de judecată, neclaritatea legii nu justifică nesoluționarea,

deoarece judecătorul potrivit art. 3 C. civ., în asemenea situații nu trebuia să

refuze judecată.

Recurenții mai susțin

că, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților are calitate procesuală pasivă și refuzul

de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege este supus controlului judecătoresc,

în cadrul unei acțiuni civile ce are ca obiect obligația de a face de competența

Tribunalului, secția civilă.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege „actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,

care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor

administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile

publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice;

prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative

supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat

act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv

să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,

în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Însă, nu toate actele

unilaterale emise de autoritățile publice, sunt acte administrative ci numai cele

care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării acesteia.

În cauză adresa din

27 august 2009, nu este un act administrativ care să nască, să stingă sau să modifice

raporturile juridice dintre reclamanți și pârâți.

De altfel, în motivele

de recurs nici nu se subliniază care ar fi motivele pentru care actul contestat

este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ modificată.

De asemenea, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a admis excepția lipsei calității procesuale

a pârâților.

În aceste condiții, constatându-se

că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate și că este legală și temeinică

hotărârea instanței de fond, prin care s-a respins acțiunea reclamanților, se va

dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a

recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.F. și M.V. împotriva sentinței civile nr. 257/F-Cont din 10 noiembrie 2010

a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie

2012.