ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1636/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii din 29 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 9 noiembrie 1943-6 martie 1945 cu începere de la 1 martie 2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000 modificată, deoarece părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din cauza persecuțiilor din motive etnice în urma Dictatului de la Viena, reclamantul născându-se în timpul refugiului părinților.

În argumentarea calității de refugiat, reclamantul a depus acte doveditoare și declarațiile a doi martori autentificate. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii deoarece reclamantul nu era născut la data strămutării părinților, deci nu avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate decât cea de domiciliu, așa cum prevede art. 1 lit. c) Legea nr. 189/2000 precum și art. 1 și 2 H.G. nr. 127/2002.

Prin sentința civilă nr. 241 din 25 mai 2010 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea din 29 ianuarie 2010, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 9 noiembrie 1943-6 martie 1945, cu începere de la 1 martie 2009. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că declarația martorului este utilă, pertinentă și concludentă, arătând instanței detalii ale refugiului reclamantului și familiei sale, relatând fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost implicat personal.

Mai mult, instanța de fond a avut în vedere și împrejurarea că proba testimonială provine de la o persoană care, la rândul ei, este beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-i recunoscută calitatea de refugiat, iar această împrejurare a fost apreciată ca fiind relevantă în susținerea și dovedirea persecuțiilor etnice ale persoanelor pretins refugiate (decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Raportat la starea de fapt care rezultă din probatoriu, instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată iar acesta are calitate de refugiat pentru perioada cuprinsă între data nașterii, 9 noiembrie 1943 și data încetării refugiului.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că pentru ca o persoană să dobândească calitatea de „refugiat” în sensul Legii nr. 189/2000, este necesar ca datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă să își schimbe domiciliul în altă localitate. Din actele depuse în probațiune se reține faptul că reclamantul nu și-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea de refugiu, din părinți care s-au refugiat anterior nașterii în această localitate. De asemenea, reclamantul nu a suferit persecuții din motive etnice, fiind născut pe un teritoriu liber. Recurenta a mai susținut că Legea nr. 189/2000 (art. 1) și H.G.

nr. 127/2002 (art. 1 și 2) prevăd în mod expres și limitativ categoriile de persoane care beneficiază de aceste drepturi. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Reclamantul, a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. Simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentului, nu pot fi luate în considerare. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ..

Astfel, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi. Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că tatăl reclamantului, prin căsătorie cu mama reclamantului s-a mutat din localitatea sa de domiciliu respectiv sat Agârbiciu în localitatea de domiciliu a soției, localitatea Dîngăul Mare, unde s-a născut reclamantul. Prin urmare, situația reclamantului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. Așa fiind, cum reclamantul nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, Înalta Curte constată că în mod greșit, instanța de fond, a admis acțiunea. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ. recursul va fi admis, sentința atacată se va modifica iar acțiunea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 241 din 25 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului I.M., ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.