ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1636/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul I.M. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea

hotărârii din 29 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i

recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru

perioada 9 noiembrie 1943-6 martie 1945 cu începere de la 1 martie 2009.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000 modificată,

deoarece părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din cauza persecuțiilor din

motive etnice în urma Dictatului de la Viena, reclamantul născându-se în timpul

refugiului părinților.

În argumentarea calității

de refugiat, reclamantul a depus acte doveditoare și declarațiile a doi martori

autentificate.

Pârâta, prin întâmpinare,

a solicitat respingerea acțiunii deoarece reclamantul nu era născut la data strămutării

părinților, deci nu avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate

decât cea de domiciliu, așa cum prevede art. 1 lit. c) Legea nr. 189/2000 precum

și art. 1 și 2 H.G. nr. 127/2002.

Prin sentința civilă

nr. 241 din 25 mai 2010 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea din 29 ianuarie

2010, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea

nr. 189/2000 și i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 9 noiembrie 1943-6 martie

1945, cu începere de la 1 martie 2009.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că declarația martorului este utilă,

pertinentă și concludentă, arătând instanței detalii ale refugiului reclamantului

și familiei sale, relatând fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost

implicat personal.

Mai mult, instanța de

fond a avut în vedere și împrejurarea că proba testimonială provine de la o persoană

care, la rândul ei, este beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-i

recunoscută calitatea de refugiat, iar această împrejurare a fost apreciată ca fiind

relevantă în susținerea și dovedirea persecuțiilor etnice ale persoanelor pretins

refugiate (decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Raportat la starea de

fapt care rezultă din probatoriu, instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului

este întemeiată iar acesta are calitate de refugiat pentru perioada cuprinsă între

data nașterii, 9 noiembrie 1943 și data încetării refugiului.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că pentru ca o persoană să dobândească calitatea de „refugiat” în sensul

Legii nr. 189/2000, este necesar ca datorită persecuțiilor etnice la care a fost

supusă să își schimbe domiciliul în altă localitate. Din actele depuse în probațiune

se reține faptul că reclamantul nu și-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea

de refugiu, din părinți care s-au refugiat anterior nașterii în această localitate.

De asemenea, reclamantul nu a suferit persecuții din motive etnice, fiind născut

pe un teritoriu liber.

Recurenta a mai susținut

că Legea nr. 189/2000 (art. 1) și H.G. nr. 127/2002 (art. 1 și 2) prevăd în mod

expres și limitativ categoriile de persoane care beneficiază de aceste drepturi.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 1 O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente,

iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

Reclamantul, a încercat

să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.

Simpla mutare a reclamantului

dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții

etnice.

Or, simplele declarații

ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentului, nu pot

fi luate în considerare.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii,

nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc

de probă.

În raport de obiectul

acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ..

Astfel, pentru a ajunge

la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori,

potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru

a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În acest sens, aceleași

prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor

pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale

menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod

neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant instanța de

fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă fără putință de tăgadă că tatăl reclamantului, prin căsătorie

cu mama reclamantului s-a mutat din localitatea sa de domiciliu respectiv sat Agârbiciu

în localitatea de domiciliu a soției, localitatea Dîngăul Mare, unde s-a născut

reclamantul.

Prin urmare, situația

reclamantului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

Așa fiind, cum reclamantul

nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, Înalta Curte constată că în mod

greșit, instanța de fond, a admis acțiunea.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.

recursul va fi admis, sentința atacată se va modifica iar acțiunea reclamantului

va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 241 din 25 mai 2010

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea reclamantului I.M., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie

2011.