ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4768/2013

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Cadrul procesual

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.V. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții C.N.S.A.S., Ministerul Justiției, M.A.N. și M.A.N. -

U.M. Pitești, obligarea pârâților să-i comunice toate documentele pe care le

dețin și din care reiese calitatea antecesorului său, U.I., de acționar

majoritar al fostei SC B.M. SA Sighet - naționalizată în anul 1946.

În susținerea acțiunii, reclamantul a arătat

că este unicul moștenitor al lui U.I., în calitate e nepot de soră. Antecesorul

său, datorită poziției sociale pe care o avea precum și a activității politice

pe care a desfășurat-o, a fost condamnat în anul 1952 la 10 ani de temniță grea

și confiscarea întregii sale averi, printre care, o casă în Sighet cu 5

încăperi și 95% din acțiunile Băncii Maramureș SA. Deși a fost pus în libertate

după 2 ani și jumătate, ca urmare a admiterii recursului, bunurile confiscate

nu i-au mai fost restituite vreodată.

Reclamantul a susținut că, în contextul

legislativ actual, a efectuat demersuri în justiție pentru a i se restitui

imobilul care a constituit sediul SC B.M. SA din Sighet, Dosarul cu acest

obiect aflându-se pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. 5164/100/2004, și,

întrucât în cadrul acestui proces trebuie sa facă dovada că antecesorul său a

fost acționarul majoritar al băncii, a solicitat, atât de la pârâți, cât și de

la alte instituții, relații privind documentele care s-ar fi aflat în arhivele

acestor, solicitând totodată și comunicarea acestora.

A precizat că, în marea majoritate,

răspunsurile primite au fost în sensul că nu dețin documentele solicitate, fie

pentru că nu le-au deținut vreodată, fie că au fost predate altor instituții în

baza unor legi speciale.

Astfel, pârâtul C.N.S.A.S. nu a formulat un

răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, iar în ceea ce privește

răspunsurile primite de la pârâții Ministerul Justiției și M.A.N., reclamantul

a arătat că nu este mulțumit de acestea, neavând convingerea fermă că aceste

instituții nu mai dețin niciun document din cele solicitate. De la pârâta U.M. Pitești

a solicitat o copie după sentința nr. 531/1952, prin care antecesorul său a

fost condamnat și care ar fi cuprins și un inventar al bunurilor confiscate,

însă ceea ce i s-a comunicat a fost doar o copie simplă după sentință, fără

inventarul solicitat.

Prin întâmpinare, M.J.L.C. a solicitat

respingerea acțiunii, susținând că a răspuns reclamantului în sensul că toate

documentele care vizau persoane lipsite de libertate și condamnate de o

instanță militară în perioada 1945-1989 au fost predate în custodie C.N.S.A.S.

De asemenea, M.A.N., prin întâmpinare, a

invocat excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Cluj, iar pe fond a

solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect, arătând că a răspuns

reclamantului, atât în nume propriu cât și în numele U.M. Pitești,

comunicându-i-se în extras copia sentinței nr. 531/1952, cu mențiunea că

procesul verbal de confiscare a averii nu se afla la dosar întrucât confiscarea

în fapt și întocmirea inventarului, fiind acte materiale ce vizează punerea în

executare a sentinței, se întocmeau de instanța de executare.

Pârâtul C.N.S.A.S. a comunicat instanței că

răspunsul către reclamant a fost expediat acestuia cu adresa din 20 martie 2009,

iar prelucrarea cererii acestuia a necesitat o activitate laborioasă, fiind

necesar a fi investigate multe documente.

Prin sentința nr. 52 din data de 8 februarie

2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul R.V., în contradictoriu cu pârâții C.N.S.A.S., M.J.L.C., M.A.N. și M.A.N.

- U.M. Pitești.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că nu constituie un refuz nejustificat de a rezolva o cerere

nemulțumirea reclamantului față de răspunsul primit la cererea sa adresată unei

autorități publice.

În speță, reclamantul s-a adresat cu cereri

pârâților pentru a-i comunica toate documentele pe care le dețin și din care

reiese calitatea antecesorului său, U.I., de acționar majoritar al fostei SC

B.M. SA Sighet - naționalizată în anul 1946.

Pârâtul Ministerul Justiției a răspuns

reclamantului că nu deține documente referitoare la antecesorul reclamantului

întrucât, conform H.G. nr. 731/2006, toate documentele care privesc condamnări

cu caracter politic în perioada 1945-1989, au fost predate în custodia C.N.S.A.S.,

motiv pentru care nu-i pot da niciun fel de relații cu privire la antecesorul

său.

Pârâtul M.A.N., atât în nume propriu, cât și

în numele U.M. Pitești, a comunicat reclamantului toate datele pe care le aveau

despre U.I., precum și cu o copie după sentința nr. 531/1952, cu mențiunea că

procesul verbal de confiscare și inventarul averii nu se afla la dosar,

întrucât C.N.S.A.S. a preluat de la diverse instituții (S.R.I., M.J.C., etc.)

documente referitoare la cele solicitate, iar copii de pe acestea au fost

comunicate mandatarului reclamantului.

De altfel, a reținut instanța de fond că

între reclamant și acest pârât a avut loc o bogată corespondență, chiar și pe

parcursul procesului.

S-a constatat, astfel, că autoritățile

publice cărora reclamantul s-a adresat, au răspuns solicitării acestuia, neputându-se

reține existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Așa fiind, prima instanță a considerat că

cererea reclamantului este inadmisibilă, deoarece admisibilitatea acțiunii în

contencios administrativ este condiționată fie de existența unui act

administrativ tipic sau asimilat (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere),

fie de situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri.

Împotriva hotărârii instanței de fond a

formulat recurs reclamantul R.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin recursul declarat, recurentul a

solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, susținând că problema inadmisibilității acțiunii nu a fost ridicată

și nu a fost pusă în discuția părților, fiind invocată de instanță, cu ocazia

motivării hotărârii, drept argument pentru respingerea cererii, prin aceasta

fiind încălcat principiul dreptului la apărare, egalității de arme și

principiul contradictorialității.

Cât privește soluția de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii, recurentul a arătat că instanța de fond a făcut o

interpretare rigidă și restrictivă a art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 554/2004, ceea ce a condus la situația unei limitări nepermise a

eficacității controlului instanței de judecată asupra actelor administrative

și, pe cale de consecință, la o limitare a dreptului la o judecată imparțială

și obiectivă în fața unui „tribunal”.

Asimilând actului administrativ ce face obiectul

controlului instanței de contencios și refuzul nejustificat de a soluționa o

cerere, legiuitorul urmărește să suprime atitudinea discreționară a

autorităților față de modalitatea de soluționare a unei cereri.

A mai precizat recurentul că este de datoria

instanței să verifice dacă cererea a fost soluționată efectiv sau dacă

răspunsul oferit reprezintă de fapt o formalitate care să mai descarce rolul

autorităților.

În subsidiar, a solicitat admiterea

recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii

astfel cum a fost formulată.

Pe parcursul soluționării recursului, a

intervenit decesul recurentului - reclamant R.V., litigiul fiind continuat de

către R.M. și R.M.V., în calitate de succesoare ale reclamantului, acestea

manifestându-și expres intenția în acest sens.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție

Analizând sentința criticată, prin prisma

motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de

dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de control judiciar constată că în

speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C.

proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat

în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În ceea ce privește criticile legate de

încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, Înalta

Curte constată că inadmisibilitatea reținută de prima instanță este o

modalitate de respingere a cererii, iar nu o veritabilă excepție procesuală

pentru a se fi apreciat a fi necesară punerea acesteia în discuția părților.

Sub aspectul nelegalității și netemeiniciei

soluției de respingere a acțiunii, Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat

instanța de fond că, în speță, nu se poate reține un refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri, deoarece, așa cum rezultă din actele dosarului,

reclamantului i s-au comunicat răspunsuri la cererile sale, chiar dacă acestea

au fost nefavorabile.

Potrivit art. 8 alin.

(1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de

contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau

interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau

protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept

faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea

cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a

soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind

exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea

unei persoane.

În sensul prevederii

legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri

constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva

cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit.

n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al

autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege

sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat

nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod

subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor.

Recurentul-reclamant nu a dovedit existența

refuzului nejustificat din partea pârâților de a răspunde sau a soluționa

cererile sale, deoarece răspunsurile transmise de autoritățile pârâte nu

echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În cauza dedusă judecății, nu poate fi

imputat pârâților faptul că nu au procedat la comunicarea unui răspuns

favorabil/satisfăcător reclamantului.

Astfel că, faptul că solicitările

reclamantului nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta, nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, din împrejurările cauzei nu

poate fi identificată o vătămare a dreptului de petiționare al

recurentului-reclamant, ca efect direct al conduitei pârâților, analizată prin

prisma prevederilor legale invocate în motivarea recursului.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța

de fond că împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de răspunsurile primite

nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în acord cu

jurisprudența Instanței Supreme constantă, în sensul că: „faptul că răspunsul

autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns

detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz

nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului

răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice,

care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale”.

Constatând că sentința recurată este

legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau

modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele R.M.

și R.M.V. - succesoare ale defunctului R.V. împotriva sentinței civile nr. 52

din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29

martie 2013.