ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3179/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3108 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta din urmă să emită, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși prin Dispoziția nr. 489/2009 a primarului com.

Agigea s-a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 880 m.p., până în prezent autoritatea pârâtă nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, ceea ce constituie un refuz nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care nu există nici un impediment legal pentru emiterea titlului de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, invocând, în esență, următoarele critici: În mod greșit a reținut prima instanță că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cauzei și că există un refuz nejustificat în această privință; potrivit recurentei, nu există elemente care să susțină concluzia că ar fi depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire al reclamantei, în condițiile în care s-a procedat la verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat. În mod nelegal a fost stabilit termenul de 60 de zile pentru executarea obligației, acesta nefiind suficient pentru epuizarea procedurii, mai ales că depinde și de modul în care evaluatorii își îndeplinesc obligațiile contractuale, precum și de poziția persoanei îndreptățite.

În mod greșit a fost obligată autoritatea pârâtă la plata de penalități, în condițiile în care dosarul a fost soluționat cu respectarea procedurilor legale iar recurenta nu are un buget propriu prin care să poată achita penalitățile. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din cap. V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D.

să finalizeze procedura administrativă și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire. Această soluție este corectă, ea fiind însușită și de instanța de recurs, sentința urmând a fi modificată numai în privința petitelor accesorii.

Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin neemiterea titlului de despăgubire întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției de restituire, este evidentă încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, principiu care guvernează și etapa administrativă, anterioară celei judiciare; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea unui alt principiu, cel al operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. Nu este întemeiată nici susținerea recurentei, în sensul că intervalul de timp de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, stabilit pentru îndeplinirea obligației de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu ar fi suficient pentru îndeplinirea obligației.

Înalta Curte observă că sentința atacată s-a pronunțat la data de 27 aprilie 2011, adică în urmă cu mai mult de un an, iar soluția instanței de recurs era previzibilă cu ușurință pentru recurentă, dată fiind jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, așa încât executarea obligației de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la pronunțarea acestei decizii este corectă, îndeplinirea sa fiind posibilă. În ce privește acordarea penalităților de întârziere, se va reține că această posibilitate este prevăzută expres de dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

În contextul particular al cauzei de față, însă, instanța de control judiciar apreciază că nu se impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere suplimentar, cu atât mai mult cu cât intimata-reclamantă are la dispoziție prevederile imperative ale art. 24 alin. (2) din același act normativ, în caz de neexecutare la termen. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul, modificându-se în parte sentința atacată, în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român, prin C.C.S.D., împotriva sentinței nr. 3108 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că înlătură sancțiunea penalităților de 100 lei pe zi de întârziere. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.