ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3179/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3108 din 27 aprilie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.,

obligând-o pe aceasta din urmă să emită, în termen de 60 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii, titlul de despăgubire în favoarea

reclamantului, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de

întârziere.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși prin Dispoziția

nr. 489/2009 a primarului com. Agigea s-a stabilit că reclamantul are dreptul

la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 880 m.p.,

până în prezent autoritatea pârâtă nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr.

247/2005, ceea ce constituie un refuz nejustificat, în sensul art. 2 lit. i)

din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care nu există nici un impediment

legal pentru emiterea titlului de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, invocând, în

esență, următoarele critici:

În mod greșit a

reținut prima instanță că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare a

cauzei și că există un refuz nejustificat în această privință; potrivit

recurentei, nu există elemente care să susțină concluzia că ar fi depășit

termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire al reclamantei, în

condițiile în care s-a procedat la verificarea legalității respingerii cererii

de restituire în natură a imobilului notificat.

În mod nelegal a fost

stabilit termenul de 60 de zile pentru executarea obligației, acesta nefiind suficient

pentru epuizarea procedurii, mai ales că depinde și de modul în care

evaluatorii își îndeplinesc obligațiile contractuale, precum și de poziția

persoanei îndreptățite.

În mod greșit a fost obligată

autoritatea pârâtă la plata de penalități, în condițiile în care dosarul a fost

soluționat cu respectarea procedurilor legale iar recurenta nu are un buget

propriu prin care să poată achita penalitățile.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din cap. V din Titlul VII „Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”

din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să finalizeze procedura

administrativă și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire.

Această soluție este

corectă, ea fiind însușită și de instanța de recurs, sentința urmând a fi

modificată numai în privința petitelor accesorii.

Soluția instanței de

fond se impune pentru că, prin neemiterea titlului de despăgubire întru-un

interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției de restituire, este

evidentă încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, consacrat în art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, principiu care guvernează și etapa

administrativă, anterioară celei judiciare; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte

îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea unui alt principiu,

cel al operativității specifice oricărei activități a autorităților

administrative, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei

administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Înalta Curte constată

că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea

regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în

Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și

practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate

justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile

adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp

rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate

înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a

cererilor persoanelor îndreptățite.

Nu este întemeiată

nici susținerea recurentei, în sensul că intervalul de timp de 60 de zile de la

data rămânerii irevocabile a hotărârii, stabilit pentru îndeplinirea obligației

de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu ar fi suficient

pentru îndeplinirea obligației.

Înalta Curte observă

că sentința atacată s-a pronunțat la data de 27 aprilie 2011, adică în urmă cu mai

mult de un an, iar soluția instanței de recurs era previzibilă cu ușurință

pentru recurentă, dată fiind jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în această materie, așa încât executarea obligației de a emite

decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la

pronunțarea acestei decizii este corectă, îndeplinirea sa fiind posibilă.

În ce privește acordarea

penalităților de întârziere, se va reține că această posibilitate este prevăzută

expres de dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

În contextul

particular al cauzei de față, însă, instanța de control judiciar apreciază că

nu se impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere

suplimentar, cu atât mai mult cu cât intimata-reclamantă are la dispoziție

prevederile imperative ale art. 24 alin. (2) din același act normativ, în caz

de neexecutare la termen.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312

alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul, modificându-se în parte

sentința atacată, în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român, prin C.C.S.D., împotriva sentinței nr. 3108 din 27

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că înlătură sancțiunea penalităților de 100 lei pe

zi de întârziere.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.