ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1557/2012

Prin Sentința nr.

2155 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta G.D.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să finalizeze procedura administrativă cu

emiterea deciziei de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantei. Prin

aceeași sentință, instanța de judecată a respins, ca nefondat, cererea

reclamantei de acordare a daunelor cominatorii și a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși prin

Dispoziția nr. 10555 din 21 mai 2008 a Primăriei Municipiului București s-a

stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul compus din suprafața de teren de 200 m.p. și construcție demolată,

situat în București, dosarul fiind înregistrat la autoritatea pârâtă la data de

9 iulie 2009, până în prezent acesta nu a finalizat procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005.

Reține instanța de

fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii

titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data

începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o

încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea cererii într-un termen

rezonabil și un refuz nejustificat din partea administrației publice de

soluționare a cererii.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art.

304 pct. 6 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul

că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

De asemenea, arată

recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a

dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a

fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu

atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în

raport și de această decizie.

Recurenta susține că,

în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv etapa

evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare pentru

transmiterea dosarului la evaluator și care trebuiau să însoțească decizia

emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să

emită decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantei.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din

Titlul VII al actului normativ sus-menționat, are ca atribuție doar verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect

care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre

evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.

Or, dacă recurenta

avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispoziția de restituire nu este

însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr.

1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare

evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum

se constată, însă, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a

stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii

administrative pentru acordarea despăgubirilor la care intimata-reclamantă este

îndreptățită, urmare a dispoziției de restituire.

Soluția instanței de

fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare și

implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în

raport de data emiterii dispoziției, respectiv 21 mai 2008, și cea a

înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 9 iulie 2009, este evidentă

depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult

cu cât recurentei-pârâte îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de

respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a

autorităților administrative.

Astfel, perioada mare

de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea cererilor

într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o

bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene,

consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și

care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor membre.

Statului îi revine,

așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale

astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

De aceea, Înalta

Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici

prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor,

prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de

timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu

poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a

cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță,

termenul de peste 3 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs

solicitării intimatei-reclamante de soluționare a cererii sale nu se încadrează

în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a

admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr.

247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Deși, în drept,

invocă și motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu aduce

nici o critică sau argument în sprijinul acestui motiv, pe care Curtea îl

consideră neîntemeiat, constatând că dispozitivul sentinței recurate corespunde

întru totul obiectului cererii de chemare în judecată, în cauză nefiind în

prezența unei situații de plus/minus petita.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 2155 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2012.

Procesat de GGC - DG