ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1557/2012

Prin Sentința nr. 2155 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta G.D.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să finalizeze procedura administrativă cu emiterea deciziei de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantei. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins, ca nefondat, cererea reclamantei de acordare a daunelor cominatorii și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși prin Dispoziția nr. 10555 din 21 mai 2008 a Primăriei Municipiului București s-a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din suprafața de teren de 200 m.p.

și construcție demolată, situat în București, dosarul fiind înregistrat la autoritatea pârâtă la data de 9 iulie 2009, până în prezent acesta nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005. Reține instanța de fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea cererii într-un termen rezonabil și un refuz nejustificat din partea administrației publice de soluționare a cererii. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 6 și art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri. De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

Recurenta susține că, în mod obiectiv, întârzierea procedurii administrative, respectiv etapa evaluării, a fost determinată de inexistența documentelor necesare pentru transmiterea dosarului la evaluator și care trebuiau să însoțească decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să emită decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantei. Criticile care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ sus-menționat, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.

Or, dacă recurenta avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispoziția de restituire nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum se constată, însă, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită, urmare a dispoziției de restituire.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 21 mai 2008, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 9 iulie 2009, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 3 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatei-reclamante de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Deși, în drept, invocă și motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu aduce nici o critică sau argument în sprijinul acestui motiv, pe care Curtea îl consideră neîntemeiat, constatând că dispozitivul sentinței recurate corespunde întru totul obiectului cererii de chemare în judecată, în cauză nefiind în prezența unei situații de plus/minus petita.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 2155 din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012. Procesat de GGC - DG