ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2015

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 23 mai 2014, reclamantul V.N. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de invalidare din 13 martie

2014 și obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de compensare pentru terenul

în suprafață de 6,65 ha ce a aparținut autorului V.I., teren situat în localitatea

G.S., comuna Amzacea, județul Constanța.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1279 din 3 noiembrie 2014 a admis excepția

necompetenței teritoriale exclusive a tribunalului, invocată din oficiu. A declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a constatat că decizia contestată a fost emisă în aplicarea art. 25

alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Totodată a reținut că potrivit art. 21 din același

act normativ, emiterea deciziei de validare sau invalidare coincide cu momentul

finalizării procedurii administrative de control al existenței dreptului persoanei

care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, care se desfășoară centralizat

la nivelul țării de către Secretariatul Comisiei Naționale, care este abilitat de

lege să solicite documente de completare entităților învestite de lege care i-au

transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.

Din interpretarea coroborată

și în spiritul legii a dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. d) cu cele ale art. 35 din

Legea nr. 165/2013, tribunalul a apreciat că relevant în determinarea competenței

teritoriale de soluționare a contestației este sediul Comisiei județene de fond

funciar, iar nu sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

A înțeles a se prevala

în sprijinul acestei soluții și de principiul celerității, care, în opinia tribunalului,

în materia partajării și competențelor teritoriale între diferite instanțe, implică

și impune proximitatea administrării probatoriului și, în consecință, preîntâmpinarea

avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

A mai reținut că o interpretare

contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea

Tribunalului București, or, dacă ar fi existat o atare intenție a legiuitorului

ar fi fost clar exprimată.

În ultimul rând, tribunalul

a constatat că o interpretare contrară a art. 35 din Legea nr. 165/2013 ar duce

la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire

a măsurilor reparatorii.

Tribunalul Constanța,

secția I civilă, prin sentința nr. 281 din 11 februarie 2015 a admis excepția necompetenței

teritoriale. A declinat cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență, drept pentru care a trimis cauza

Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut, în esență, că entitatea la care face referire prevederea cuprinsă

în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ținând cont și de dispozițiile

art. 3 pct. 4.lit. g) și art. 3 pct. 5 din lege, nu poate fi alta decât entitatea

emitentă a deciziei contestate de către reclamant, respectiv Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor, cu sediul în București, situație față de care competența

teritorială în judecarea cererii de anulare a unei decizii emise de aceasta revine

Tribunalului București.

Înalta Curte, competentă

să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin.

(1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 17 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 165/2013 stipulează că în vederea finalizării procesului de

restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului – Ministru și are

în competență validarea, respectiv invalidarea, în tot sau în parte, a deciziilor

emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare a măsurilor

compensatorii.

Potrivit art. 35

alin. (1) din Legea nr. 165/2013, „Deciziile emise cu respectarea prevederilor

art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen

de 30 de zile de la data comunicării”.

Se observă că instanțele

aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noțiunea de „entitate”

folosită de legiuitor în conținutul textului anterior citat.

Având însă în vedere că

obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de invalidare

din anul 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, rezultă

cu evidență că, în cazul de față, entitatea la care se referă dispozițiile art.

35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea

de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta procedură, motiv

pentru care, în acord cu prevederile aceleiași norme legale, litigiul de față este

de competența (teritorială și materială) a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul entității emitente.

Cum sediul Comisiei Naționale

pentru Compensarea Imobilelor se află în București, sector 1, respectiv în raza

teritorială a Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită

în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 martie 2015.