ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 600/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 05 noiembrie 2013, revizuenții S.E. și S.M. au solicitat revizuirea deciziei pronunțate în Dosarul nr. 1555/271/2010, întrucât nu s-a ținut seama de decizia anterioară nr. 894/R/2009, pronunțată de Tribunalul Bihor. Intimații K.L., K.P. și F.L. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire, cu cheltuieli de judecată. Revizuenții și-au precizat cererea în sensul că solicită anularea sentinței civile nr. 11680/2012 a Judecătoriei Oradea și a deciziei civile nr. 901/R/2013 a Tribunalului Bihor, ambele pronunțate în Dosarul nr. 1555/271/2010, întrucât nu s-a ținut seama de decizia civilă nr. 165/R/2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, respectiv, că hotărârile a căror revizuire se solicită sunt contrare acestei din urmă hotărâri, cu cheltuieli de judecată, dosarul Tribunal Bihor.

Prin decizia civilă nr. 462/R din 10 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1555/271/2010*, a fost declinată judecata cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea. După înregistrarea dosarului pe rolul Curții de Apel Oradea, intimații K.L., K.P. și F.L. și-au reiterat întâmpinarea, arătând că nu există triplă identitate de elemente – părți, obiect și cauză – între cele două litigii în care se pretinde că au intervenit hotărâri contradictorii, spre a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia nr. 63/A din 20 octombrie 2014, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenții S.E. și S.M., și a obligat pe revizuenți, în solidar, să plătească intimatului K.L.

suma de 2976 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele: Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ, prevăzute de art. 322 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță. În căile extraordinare de atac nu se mai pune în discuție stabilirea situației de fapt, pe baza analizei probatoriului administrat, pentru că, în caz contrar, securitatea raporturilor juridice ar fi grav prejudiciată, încălcându-se autoritatea de lucru judecat, garanție fundamentală într-o societate democratică, în acest sens fiind și practica instanței de la Strasbourg (CEDO). Accesul la justiție, definit în jurisprudența constantă a aceleiași Curți Europene a Drepturilor Omului, nu este absolut.

El trebuie exercitat în cazurile și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, fiind prin natura sa supus unor reglementări interne. Revizuenții consideră că există hotărâri potrivnice, situație reglementată de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Pentru a fi incident acest caz de revizuire trebuie ca hotărârile judecătorești, pronunțate în dosare diferite, să privească aceeași pricină, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Trebuie, deci, întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză juridică. S-a mai reținut, că, în Dosarul nr. 8360/111/2006, Tribunalul Bihor a pronunțat decizia civilă nr. 165/R din 16 februarie 2009 prin care, în privința fondului, s-a constatat că S.E.

și S.M., în contradictoriu cu K.L., K.P. și F.L., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 iulie 1996 întocmit de notarul public I.G.; că, în cel de-al doilea litigiu, ce face obiectul Dosarului nr. 1555/271/2010, prin sentința civilă nr. 11680 din 02 octombrie 2012 a Judecătoriei Oradea, a fost respinsă plângerea împotriva Hotărârii nr. 420/C/2006 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor, cât și celelalte pretenții formulate și precizate de S.E. și S.M., în contradictoriu cu Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și cu Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor; că a fost admisă cererea de intervenție în interesul comisiilor formulată de intervenienții K.L., K.P.

și F.L., iar în recurs, prin decizia nr. 901/R/2013, Tribunalul Bihor a modificat sentința doar în privința cheltuielilor de judecată, și că se poate ușor observa faptul că cele două litigii privesc alte părți, obiectul dedus judecății (pretenția formulată) fiind diferit, întemeiat pe dispoziții legale/instituții juridice total diferite (cauza juridică). S-a concluzionat, că hotărârea pronunțată în cel de-al doilea litigiu, ce fac obiectul prezentei revizuiri, nu încalcă autoritatea de lucru judecat a primei decizii și, prin urmare, instanța a respins cererea de revizuire. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe revizuenți, în solidar, să plătească intimatului K.L.

suma de 2976 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariul avocatului, conform facturii și chitanței depuse la dosar. Împotriva acestei decizii au declarat recurs S.E.

și S.M., care, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele: Soluția dată în Dosarul cu nr. 1555/271/2010 este potrivnica deciziei civile nr. 165/R/2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, întrucât prin această hotărâre s-a reținut faptul că intimații K. și F. nu au depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după antecesorul lor, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere; că numita B.I., care le-a testat averea recurenților K., nu vine la moștenirea părinților soțului său, ea neavând nicio legătură de rudenie cu aceștia; că aceasta îl moștenește pe soțul său care a decedat în anul 1952, iar terenurile care fac obiectul procesului nu erau în circuitul civil, astfel încât soțul ei nu le putea lăsa moștenire, și că recurenții K. și F., fiind moștenitori testamentari ai lui B.I., moștenesc averea acesteia care exista la data deschiderii succesiunii, în anul 1977, și cum acesta nu deținea imobilele din litigiu nu le putea lăsa ca moștenire.

Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a numiților K. și F., respingând ca atare cererea de chemare în judecată formulată de aceștia. S-a concluzionat, că, prin această hotărâre, s-a statuat cu caracter irevocabil că numiții F. și K. nu sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din litigiu. Cu toate acestea, prin hotărârile pronunțate în Dosarul nr. 1555/271/2010, instanța a constatat îndreptățirea acestora la reconstituirea dreptului de proprietate, admițând cererea de intervenție formulată de aceștia, astfel că această ultima soluție e dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât chiar dacă cele două cereri nu au același obiect prin acestea se tinde la același rezultat.

Astfel, în primul proces, numiții K. și F. au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare prin care revizuenții din prezenta cauză au cumpărat terenurile din litigiu, motivându-și cererea pe faptul că sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în baza Legii nr. 18/1991, cerere ce a fost respinsă, iar în cel de-al doilea dosar s-a statuat că sunt îndreptățiți la reconstituire, aceștia formulând o nouă cerere în baza aceluiași temei legal, Legea nr. 18/1991, și invocând îndreptățirea lor la reconstituirea dreptului de proprietate, astfel că cele două cereri au aceeași cauză. Prin urmare, cauza celor două acțiuni, chiar dacă îmbrăcă altă formă, este identică, întrucât conceptul de cauză trebuie raportat la starea de fapt calificată juridic și nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.

În ceea ce privește identitatea de obiect între cele două litigii, s-a arătat că pentru soluționarea corectă a excepției puterii lucrului judecat este necesar să se cerceteze dispozitivul primei hotărâri, iar acesta trebuie coroborat cu conținutul considerentelor, întrucât numai astfel se va putea stabili dacă este vorba de același drept asupra căruia s-a dat o hotărâre. Totodată, la stabilirea identității de obiect nu se va avea în vedere calificarea dată acestuia prin cererea de chemare în judecată, ci obiectul ei real. Așadar, a doua cerere va putea fi înlăturată pe calea admiterii excepției puterii lucrului judecat ori de câte ori ea tinde, prin obiectul său, de a pune instanța în alternativa de a contrazice sau confirma ceea ce a stabilit o sentință anterioară.

Pe acest aspect, au concluzionat că nu se poate absolutiza regula după care doar dispozitivul hotărârii ar avea autoritate de lucru judecat, întrucât acest atribut îl capătă și considerentele prin care se dezleagă elementele acelui raport juridic litigios asupra căruia instanța s-a pronunțat în dispozitiv. De asemenea, s-a arătat că, în mod eronat, a reținut instanța de fond și faptul că cele două litigii privesc alte părți, întrucât, după cum se poate observa, în primul proces, au avut calitate de părți nu doar revizuenții și K.L., K.P. și F.L., cum greșit a reținut instanța de fond, ci și Comisia Locală Oradea, respectiv Comisia Județeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, iar în cel de-ai doilea proces au fost părți revizuenții, Comisia Locală Oradea, Comisia Județeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, dar și K.L., K.P.

și F.L., în calitate de intervenienți în interesul celor două Comisii. S-a concluzionat, că instanța nu putea reține îndreptățirea intimaților K. la reconstituirea dreptului de proprietate pentru toată suprafața de 19,76 ha teren, prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, câtă vreme, prin decizia civilă nr. 165/R/2009, s-a statuat, cu caracter irevocabil, faptul că pentru o parte din terenurile din litigiu revizuenții au dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare cumpărare, care a fost păstrat ca fiind legal de către instanța de judecată. Revizuenții au formulat critici de nelegalitate și în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care aceștia au fost obligați, apreciind că greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2976 RON, constând în onorariu de avocat, într-o cauză care a avut ca obiect o cerere de revizuire soluționată la al doilea termen, întrucât, potrivit ”art.

271 alin. (3) C. proc. civ.” judecătorul trebuia să cenzureze cuantumul onorariului de avocat, ținând cont de munca îndeplinită de acesta. Examinând decizia în limita criticilor formulate de revizuenți, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele: Revizuenții au formulat cerere prin care au solicitat revizuirea sentinței civile nr. 11680 din 02 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, definitivă și irevocabilă, prin decizia nr. 901/R/2013, pronunțată de Tribunalul Oradea, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca fiind potrivnică deciziei civile nr. 165R din 16 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Oradea.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a soluționat cererea de revizuire pe excepția inadmisibilității, cu motivarea că în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Această hotărâre este legală, pentru următoarele considerente: Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârile, pretins potrivnice, să conțină elemente caracteristice pentru existența autorității de lucru judecat, respectiv, să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: hotărârile pretins a fi potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite, să aibă aceeași cauză, același obiect, și să fie date între aceleași părți.

În speță, chiar dacă hotărârile pretins a fi potrivnice au fost date în dosare diferite și între aceleași părți, se constată că acestea nu au același obiect și aceeași cauză. Astfel, litigiul soluționat prin sentința a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect plângerea formulată împotriva Hotărârii nr. 420/C/2006 a Comisiei județene Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, de către numiții S.E. și S.M., revizuenții din litigiu pendinte, iar litigiul soluționat prin decizia civilă nr. 165/R/2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, ce constituie primul termen al revizuirii, a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1996 întocmit de BNP I.G., prin care revizuenții din prezenta cauză au cumpărat imobilele în litigiu.

Prin urmare, se constată că cele două litigii au avut obiecte diferite. În ceea ce privește îndeplinirea condiției de admisibilitate privind identitatea de cauză, se constată următoarele. Temeiul juridic al cererilor soluționate prin hotărârile judecătorești pretins a fi contradictorii, respectiv, cauza acestora, este diferit, întrucât primul litigiu s-a întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, iar cel de al doilea litigiu, în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, s-a întemeiat pe dispozițiile legii speciale, Legea nr. 18/1991. În concluzie,, se constată că, legal, Curtea de Apel Oradea a reținut că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire și că hotărârea din cel de-al doilea litigiu nu s-a dat cu încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri.

Pe de altă parte, se constată că decizia ce face obiectul prezentului recurs este legală, deși curtea nu a reținut acest aspect, și pentru că o altă condiție de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu este îndeplinită, și anume ca în cadrul celui de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată această excepție, instanța să nu o fi soluționat.

Or, în cel de-al doilea litigiu, în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, se constată că s-a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de hotărârea ce constituie primul termen al revizuirii, decizia civilă nr. 165/R/2009 a Tribunalului Bihor, excepție ce a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, cu motivarea că nu există îndeplinită cerința triplei identități, de obiect, părți și cauză, între cele două litigii, astfel că prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă. Aceasta deoarece, dacă s-ar admite contrariu și s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situație, ar însemna să se nesocotească puterea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce ar fi împotriva finalității urmărite de legiuitor prin editarea acestei norme legale.

Critica formulată de reclamanți potrivit căreia au fost obligați greșit la cheltuieli de judecată în cuantum de 2976 RON, constând în onorariu de avocat, deși instanța a soluționat cauza ce a avut ca obiect o cerere de revizuire la al doilea termen, încălcând astfel dispozițiile ”art. 271 alin. (3) C. proc. civ.”, potrivit cărora judecătorul trebuia să cenzureze cuantumul onorariului de avocat, ținând cont de munca acestuia, se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează: Revizuenții au formulat cerere de revizuire care s-a dovedit a fi nefondată, fiind astfel părți căzute în prezenții, și la cerere părți potrivnice au fost obligați să suporte cheltuielile de judecată avansate de aceasta pentru purtarea procesului.

Recurenții nu susțin că în cauză nu ar avea calitatea de părți căzute în pretenții, ci că instanța trebuia să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată la care aceștia au fost obligați în raport de munca îndeplinită de apărătorul intimaților, potrivit ”art. 271 alin. (3) C. proc. civ.”. De precizat că, deși s-au indicat ca temei legal al acestor critici art. 271 alin. (3) C. proc. civ., din dezvoltarea lor rezultă că recurenții au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora ”Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, înseamnă că acel contract de asistență juridică încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său își va produce efectele și față de partea adversă, în speță revizuenții. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de partea adversă într-un proces civil, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv. Abuzul de drept al părții care a câștigat procesul este sancționat cu posibilitatea conferită instanței, prin art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., de a micșora onorariile avocațiale în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, respectiv, să oblige partea care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul. Însă, în speță, se constată că intimatul K.L. nu și-a exercitat abuziv dreptul de a pretinde despăgubiri, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru prejudiciu cauzat acestuia de revizuenți, întrucât suma la care au fost obligați revizuenții către intimat este proporțională cu munca depusă de avocat și cu complexitatea cauzei. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții S.E.

și S.M., și, constatând culpa procesuală a recurenților revizuenți, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acestora la plata sumei de 2.120 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimații K.L., K.P. și F.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.E. și S.M. împotriva deciziei nr. 63/A din data de 20 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 2120 RON, cheltuieli de judecată către intimații K.L., K.P. și F.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.