ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 651/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.P.I.A. – Centru Județean

Suceava, a chemat în judecată Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi

Suceava, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună anularea Deciziei 15/32 din 16 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a

județului Suceava; anularea Încheierii nr. 30 din 15 iulie 2011- emisă de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României

și suspendarea executării actelor contestate, până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a cauzei.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că măsurile decise de pârâtă, prin decizia contestată și

confirmată prin respingerea contestației pe care a formulat-o în procedură

prealabilă - sunt nelegale, deoarece potrivit reglementărilor legale care

vizează structura organizatorică și competențele legale, reclamanta nu este

abilitată să verifice veridicitatea declarațiilor pe proprie răspundere date de

solicitanții - fermieri pentru a beneficia de schemele de sprijin din fonduri

comunitare pentru plățile complementare și ajutoarele de stat gestionate,

reglementate de dispozițiile O.M.A.D.R. nr. 215/2010.

A mai arătat că

solicitanții – beneficiari care au dat declarațiile pe proprie răspundere în

temeiul art. 292 C. pen., privind inexistența datoriilor la bugetele de stat

și/ sau locale beneficiază de prezumția de nevinovăție prev. de art. 5

2

C. proc. pen. și în lipsa unei hotărâri judecătorești penale definitive de

condamnare a solicitantului fermier - pentru fals în declarații - reclamanta nu

poate recupera sumele de bani acordate fermierilor care au datorii către

bugetele locale și/sau către bugetul de stat, cu atât mai mult cu cât dosarele

beneficiarilor au fost analizate și pe baza documentațiilor depuse s-a

constatat eligibilitatea acestora, efectuându-se plățile. A mai motivat că, în

situația în care pârâta - cu ocazia auditării reclamantei - are indicii sau

dovezi cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, în conformitate cu art. 33 alin.

(4) din Legea 94/1992 are obligația legală de a sesiza organele îndreptățite

pentru asigurarea valorificării constatării și de a informa entitatea auditată.

A mai învederat că obligarea reclamantei de a reanaliza cererile formulate de

beneficiarii - fermieri ai plăților P.N.D.C. în cadrul campaniilor 2008, 2009,

2010 și stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor legale în

vederea recuperării lui, este practic imposibil de îndeplinit, organigrama

reclamantei nepermițând efectuarea și finalizarea unui atare demers.

La termenul din 24

octombrie 2011 reclamanta prin apărător a învederat instanței că renunță la pct.

3 din acțiune în ce privește cererea de suspendare a executării celor două acte

ce fac obiectul litigiului, arătând că s-a adresat pârâtelor, obținând

prelungirea acestora până în anul 2012.

Curtea de Apel

Suceava, secția a II-a civilă de contencios administrativ

și fiscal, prin Sentința nr. 412 din 5 decembrie 2011 a luat act de renunțarea

reclamantei la judecata cererii având ca obiect suspendarea executării actelor

contestate și a respins ca nefondată acțiunea acesteia.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că actele de audit criticate sunt întocmite

în condițiile legii.

Referitor la

răspunderea penală și patrimonială a solicitatului fermier pentru încălcarea art.

292 C. pen., precum și cu privire la obligația pârâtei de a sesiza organele în

drept atunci când există indicii că anumite fapte au fost săvârșite cu

încălcarea legii penale, s-a reținut că aceste aspecte sunt independente de

obligația legală ce incumbă reclamantei de a proceda la un control real,

efectiv și complet.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta A.P.I.A.Suceava.

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței materiale a primei instanțe.

Astfel, obiectul

acțiunii dedus judecății îl constituie anularea Deciziei nr. 15/32 din 16 mai 2011,

emisă de Camera de Conturi a județului Suceava; anularea Încheierii nr. 30 din 15

iulie 2011- emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții

de Conturi a României și suspendarea executării actelor contestate, până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se

stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul

unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea a I- a, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

Din aceste

dispozițiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte

juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii Curții

de Conturi, prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta

fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică

a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr,

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și

fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004:

„Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar

prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Cum obiectul

litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de

soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a

tribunalului

.

În ședința Plenului secției

de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului competența

de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se solicită: (1)

anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluționarea

contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin

decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea deciziei emisă de

Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare

încheiat de Camera de Conturi Județeană.

Soluțiile de

principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să

preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei

Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu

pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai

multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de

litigii, cum este și cel care formează obiectul cauzei deduse judecății, că

revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze

tribunalelor.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Maramureș, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

Î

N NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A.P.I.A. împotriva Sentinței nr. 412 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2013.