ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 568/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Suceava, reclamanta Direcția pentru Agricultură Suceava a solicitat anularea

Deciziei nr. 17 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Suceava, în baza procesului-verbal

de constatare din 2011 întocmit de auditorii publici externi, precum și

anularea Încheierii nr. 76 din 08 septembrie 2011 a Curții de Conturi a

României.

Prin Sentința nr. 413

din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta Direcția pentru Agricultură Suceava, în contradictoriu cu pârâta

Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Suceava.

A reținut Curtea de

Apel Suceava că actele atacate sunt legale și temeinice, reținând că reclamanta

nu a justificat în niciun fel situația debitelor prescrise, cauzele și lipsa

măsurilor în vederea recuperării lor.

exercitată

Împotriva

acestei hotărâri, reclamanta Direcția pentru Agricultură Suceava a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.

Soluția instanței de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de

ordine publică a altei instanțe, apreciază că acesta este fondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea Deciziei nr. 17 din 30 mai 2011 a Camerei de Conturi a

Județului Suceava, urmare a respingerii contestației împotriva acesteia prin

Încheierea nr. 76 din 8 septembrie 2011 a Curții de Conturi a României, până la

soluționarea irevocabilă a litigiului.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010

publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a,

împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate

formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C.E. măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de

comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios

administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului

administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar

prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

județeană.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins

recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat

nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse

anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a constatat

nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor, impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în

ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal

.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența teritorială revine aceleiași instanțe.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a I-a și alin. (6)

1

,

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Suceava,

secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția pentru Agricultură Suceava împotriva Sentinței nr. 413 din

5 decembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Suceava, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.